Ion Minulescu (1881-1944), poet, prozator şi dramaturg, a fost un statornic simpatizant al ideilor simboliste, cu o notă mai luminoasă sub care se simte, totuşi, o undă de nostalgie. în spiritul acestei compuneri literare, poetul apelează la sernnificaţii ancestrale, cum este cifra trei sau scrie cu majusculă cuvinte abstracte cil tentă simbolistă: Eternul, Nimicul, Imensul, Trecutul etc.
Poezia lui Minulescu aduce o inovaţie inedită, o volubilitate evidentă, creaţiile lirice fiind adevărate miniaturi dramatice, cu personaje-actori care evoluează pe scena vieţii, ca într-o comedie. Dragostea este graţioasă, \"iubire, bibelou de porţelan\", iar iubita, rămasă în aceeaşi notă de gingăşie, este o \"porumbiţă de porţelan\". Dominantă în poezia minulesciană este sugestia muzicală şi grafia inedită a versurilor, modalitate simbolistă care sparge tiparele tradiţionale. în aceeaşi direcţie se înscriu refrenele, cadenţele, aliteraţia, rima şi ritmul, toate conferind originalitate declamatorie poeziilor, pe care, de altfel, îi plăcea să le citească pe scenă, ori de câte ori avea-ocazia, apărând \"înfăşurat în marile lui şaluri colorate\" (T.Vianu), rămânând de neuitat în memoria celor care l-au cunoscut. Simbolist prin vocaţie, Minulescu apelează în poezie la principalele caracteristici ale curentului: simbolul, versul liber, sugestia, muzicalitatea şi corespondenţele, fiind evident \"darul verbal\", care 1-a determinat pe Vianu să afirme că \"n-a existat un alt poet mai retoric ca Ion Minulescu\".
Poezia \"Acuarelă\" de Ion Minulescu, dedicată soţiei sale, Claudia Millian, a fo
st publicată în revista \"Viaţa românească\", în 1920, apoi cuprinsă în ciclul \"Strofe pentru faptele diverse\", din 1930.
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin corespondenţa cu elementele din natură, ale căror caracteristici rezonează în stări interioare lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a simbolurilor, fonemelor şi culorilor. Lirismul obiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale, reprezentate de verbe şi pronume la persoana al ll-a: \"plouă\", \"merg\", \"se îndoaie\", \"coboară\".
(Structura textului poetic)
Poezia \"Acuarelă\" de Ion Minulescu este alcătuită din două secvenţe inegale, fiecare dintre ele începând cu versul-refren \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână\".
Tema poeziei ilustrează concepţia poetului despre viaţa citadină supusă pericolului degradării morale şi materiale, prin simbolul apei, ca element de dezagregare a materiei.

Semnificaţia titlului. Simbolul \"Acuarelă\" Sugerează tabloul citadin pictat cu vopseaua solidă care se dizolvă cu apă şi care se foloseşte ca tehnică picturală.
Prima secvenţă a poeziei începe cu un element de recurenţă, laitmotivul ilustrat prin versul \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână\", şi \"pictează\" peisajul citadin ale cărui componente, \"orăşenii\" şi \"trotuarele\", se află sub acţiunea distrugătoare a apei: \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Orăşenii, pe trotuare, Merg ţinându-se de mână, Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, De sub vechile umbrele, ce suspină Şi se-ndoaie, Umede de atâta ploaie, Orăşenii pe trotuare,
Par păpuşi automate, date jos din galantare.\"
Oraşul de provincie se particularizează prin unica şi esenţiala caracteristică, faptul că plouă ritmic, \"de trei ori pe săptămână\", fenomen ce sugerează norme/ reguli cărora trebuie să li se supună locuitorii. Statutul orăşeanului este definit prin viaţa monotonă, obositoare prin rutină şi simbolizată de ploaia, a cărei frecvenţă regulată, \"de trei ori\", este pusă în relaţie directă cu decisivul interval temporal, \"săptămâna\", care măsoară existenţa umană. O notă solară, însă şi uşor persiflantă, este imaginea vizuală şi motorie a orăşenilor care merg \"ţinându-se de mână\", sugerând o apropiere afectivă între oameni, care încearcă să trăiască emoţia iubirii, străduindu-se să ignore umezeala, adică disconfortul extenuant al vieţii cotidiene/ săptămânale.
Degradarea iminentă a vieţii sub influenţa apei se exercită asupra obiectelor personificate-\"vechi\\e umbrele, ce suspină/ Şi se-ndoaie,/ Umede de-atâta ploaie\"- dar mai ales sugerează viaţa anostă a oamenilor, cauzată de mecanicismul existenţei, care i-a transformat în roboţi:\"Par păpuşi automate, date jos din galantare\".
Secvenţa a doua are o întindere mai mare şi reiterează laitmotivul primei strofe, începând cu versul obsesiv şi yers-refren totodată: \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână\": \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Nu răsună pe trotuare .
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână, Numărând în gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătătoare de viaţă lentă,
Monotonă, inutilă
Şi absentă...\"
Prin metafora \"Cadenţa picăturilor de ploaie\" eul liric sugerează monotonia chinuitoare a vieţii cotidiene, care se derulează plictisitor şi introvertit: \"Numărând/ în gând\". Ploaia acoperă oraşul, picăturile enervante cad ritmic \"din umbrele,/ Din burlane/ Şi din cer\", statornicind o atmosferă apăsătoare, care diminuează energia vitală umană, anulează idealurile, deoarece ploaia are efectele medicamentoase ale \"unui ser/ Dătător de viaţă lentă,/ Monotonă,/ Inutilă/ Şi absentă...\". Ultimul epitet al vieţii, \"absent\", sugerează faptul că \"orăşenii\" încearcă să nu mai perceapă concreteţea obositoare a traiului zilnic, degradat, apăsător,, enervant, considerându-1 \"absent\".
Finalul poeziei reia versul-refren \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână\" ca pe o concluzie a tabloului deprimant al oraşului de
provincie:
\"în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o b ătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...\"
Simbolul oraşului supus dezintegrării se focalizează asupra unei perechi în vârstă, \"Un bătrân şi o bătrână\", care, după o viaţă trăită împreună, \'.\'ţinându-se de mână\", şi într-un spaţiu obositor, tern şi umed, s-au degradat psihic, semănând cu \"două jucării stricate\".
Finalul este uşor persiflant, imaginea hazlie a perechii vârstnice care se mişcă parodic, dă poeziei o nuanţă de vitalitate şi voioşie, tipică pentru lirismul minuleseian, dar mai rar întâlnită la alţi simbolişti.
\' \" (Limbajul şi expresivitatea textului poetic)
Simbolul dominant în poezie este ploaia, care cade ritmic, sugerând o umezeală interioară, un disconfort psihic, oraşul putând simboliza societatea, propriul suflet, chinuit de monotonie şi rutină. Motivul apei este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are la Mihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă. Apa simbolistă acţionează încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri din acelaşi câmp semantic: \"ploaie\", \"picăturile\", \"umbrelele\", \"burlanele\", \"umede\", \"ser\".
Expresivitatea poeziei este susţinută muzicalitatea versurilor, realizată prin verbele, numeroase în poezie, care se află la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-n.n.) şi gerunziu: \"plouă\", \"merg\", \"suspină\", \"se-ndoaie\", \"răsună\", \"coboară\", \"ţinându-se\", \"numărând\" şi simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă, sfârşitul implacabil.
Natura ca stare de spirit sugerează, prin ploaia enervantă, un. disconfort psihic al sufletului aflat în pericol de dezagregare: \"ploaie\", \"plouă\".
Ambiguitatea poeziei este ilustrată prin simbolul titlului, \"acuarelă\", care poate sugera, pe de o parte, substanţa cu care se pictează starea psihică supusă \"dizolvării\" cu apă, iar pe de altă parte tabloul pictat al oraşului anonim de provincie, în care monotonia existenţială este provocată de ploaie.
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil {tropi) care compun un tablou unic prin sugestia vieţii monotone într-un oraş de provincie, realizată prin îmbinarea imaginilor vizuale şi motorii -\"Orăşenii, pe trotuare,/ Merg ţinându-se de mână\"; \"Un bătrân şi o bătrână/ Două jucării stricate/ Merg ţinându-se de mână\"- cu cele auditive -\"Nu răsună pe trotuare/ Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână\"; \"Cadenţa picăturilor de ploaie\". Procedeele artistice se concretizează prin figuri sintactice şi de construcţie şi prin figuri semantice: enumeraţia epitetelor \"Monotonă,/ Inutilă/ Şi absentă...\" sugerează starea de oboseală psihică a orăşenilor; enumeraţia ascendentă a substantivelor compune imaginea ploii enervante, care pare să nu se mai sfârşească - \"Cadenţa picăturilor de ploaie,/ Ce coboară din umbrele,/ Din burlane/ Şi din cer\"; personificarea umbrelelor care \"suspină\" şi \'%e-ndoaie\", umanizarea lor simbolizând ideea că şi obiectele se degradează din cauza atmosferei dezolante; comparaţia orăşenilor cu nişte păpuşi automate ilustrează robotizarea oamenilor care au o viaţă rutinată:\"Orăşenii pe trotuare/ Par păpuşi automate, date jos din galantare\". Specific minulesciană este prezenţa cifrei fatidice trei, care revine obsedant şi sugerează răul fatal pus pe seama furiei divine, care planează asupra sufletului omenesc, simbolizând stări interioare depresive, oboseala psihică, apăsarea sufletească, nevroza, degradarea psihică, dezolarea, sugerate de ploaia ritmică şi monotonă: \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână\".
Prozodia. Măsura versurilor este variabilă, de 2-16 silabe. Rima este mixtă sau variată (îmbinarea versurilor rimate diferit), versul liber propriu poeziei simboliste şi moderne iese din rigorile prozodice ale tradiţionalismului.
\"Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă teatru pentru a se disimula. La el estetismul caracteristic simboliştilor apare aşa de evident încât nu mai trebuie dovedit. Toată poezia minulesciană constă în ceremonialul pe care-1 propune, în afectare şi grandilocvenţă, în bufoneria pură. Ea este. cel dintâi exemplu de poezie a poeziei din literatura română. Valoarea vine nu din «sinceritatea» limbajului, ci din disproporţia pe care poetul o cultivă între ceea ce are de spus şi felul în care spune\". (Nicolae Manolescu)