I.
Învins în afară,/ Evul Mediu s-a retras în chiliile / roşii şi albe ale sân¬gelui meu./ În catedrala cu pereţi pulsând, s-a retras,/ zvârlind şi ab¬sorbind credincioşii întruna,/ într-un circuit absurd,/ printr-o zonă ab¬surdă,/ hrănindu-se cu mari bucăţi de lună,/ în dorinţa lui de-a exista / muşcându-le pe furiş, noaptea,/ când ochii lumii dorm / şi / numai dinţii celor care vorbesc prin somn / se zăresc în întuneric,/ asemenea unei ploi de meteoriţi / strălucitori,/ urcând şi coborând ritmic.// Învins în afară,/ Evul Mediu s-a retras în mine / şi / propriul meu trup nu / mă mai înţelege / şi / propriul meu trup mă urăşte,/ ca să poată exista mai de¬parte / mă urăşte./ Astfel,/ el se grăbeşte să se pră¬bu¬şească / în somn,/ seară de seară;/ şi iarna / din ce în ce mai puternic se înconjoară / cu straturi de gheaţă,/ cutremurându-se şi izbindu-mă şi / scufundându-mă adânc în el însuşi,/ voind / să mă ucidă ca să poată fi liber / şi neucigându-mă / ca să poată fi, totuşi, trăit de cineva.//
II.
Dar peste tot în mine sunt ruguri / în aşteptare / şi ample, întu¬ne¬coa¬se procesiuni / cu o aură de durere./ Durere a ru¬perii-n două a lumii / ca să-mi pătrundă prin ochii, doi./ Durere a ruperii-n două a su¬netelor / lumii,/ ca să-mi lo¬vească timpanele, două./ Durere a ruperii-n două / a mi¬ro¬su¬rilor lumii,/ ca să-mi atingă nările, două.// Şi tu, o, tu, re¬fa¬cere-n interior,/ tu, potrivire de ju¬mătăţi, aidoma / îm¬bră¬ţiş
59;rii bărbatului cu femeia sa,/ o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,/ izbire solemnă / a jumătăţilor rupte,/ cu flacără în¬cea¬tă, atât de înceată,/ încât ţine aproape o viaţă / ridicarea ei,/ aprin¬derea rugurilor, aşteptata,/ pre¬vestita, salvatoarea,/ aprin¬dere-a ru¬gu¬rilor.//
***
A patra elegie face joncţiunea dintre două tablouri. Pe de o parte su¬ge¬rează un moment din istoria omenirii - Evul Mediu, venit la festin cu tot alaiul Inchiziţiei apusene, cu toate actele de barbarie înfăptuite în numele creştinis¬mului, cu ruguri şi catedrale în flăcări, pentru a adăuga un răspuns la întrebarea "de unde venim?"
Pe de altă parte, poemul poate fi încadrat în cel de-al doilea ta¬blou al vo¬lumului care debutează cu lupta dintre vis¬ceral şi real (adică dintre trup şi spirit), continuă cu expe¬rimentarea profanului ca mod de exis¬tenţă, apoi naşterea dilemei: sacru sau profan? şi se încheie cu aşa-zisa "opţiune la real" (elegia a şaptea), răspunzând astfel la întrebarea "cine suntem?"
În elegia a patra suntem pe vremea catedralei "cu pereţi pul¬sând", pe vremea invaziei creştine, a Inchiziţiei cu "ruguri în aş¬teptare şi ample, în¬tunecoase procesiuni cu o aură de durere". Lu¬mea se rupe în două, e vremea răz¬boa¬ielor interconfesionale. El, Evul Mediu, azvârle şi ab¬soarbe credincioşii întruna, "într-un circuit absurd, printr-o zonă absurdă".
E acel monoteism înroşit de pa¬timi bolnave. De la iubire la ură nu e decât un pas, iar prelaţii me¬dievali nu s-au sfiit să-l facă. Lumina, adică iubirea, e lăsată de izbelişte, iar răcoarea întu¬ne¬ricului şi a ier¬nii e atotstăpânitoare: "Şi iarna, din ce în ce mai puternic se în¬conjoară cu straturi de gheaţă, cu¬tre¬murându-se şi iz¬bindu-mă..."
■ A doua perspectivă are conotaţii uşor filosofice, he¬ge¬liene, ar spune unii comentatori, deoarece declină tra¬¬seul sinuos, la¬birintic al spiritului în raport cu ipostazele şi reacţiile trupului. Poemul vine să proclame existenţa celor două en¬tităţi, motiv pentru care acestea sunt puse în ipostaze an¬tagonice.
În realitate, (şi Nichita ştie prea bine după cum va dovedi ulte¬rior) tan¬de¬mul spirit / trup se supun principiului dualităţii, conform legii polarităţii: dărâ¬marea şi zidirea, plân¬sul şi râsul, bocitul şi ju¬ca¬tul, îm¬brăţişarea şi des¬păr¬ţirea, păstrarea şi le¬pădarea, iubitul şi urâ¬tul, pacea şi răz¬boiul se rotesc una faţ&# 259; de cealaltă şi se împlinesc pe rând la nes¬fârşit.
Altfel spus: dacă există naştere, există şi moar¬te; da¬că există zidire, există şi dă¬râ¬mare; da¬că există materie exis¬tă şi spirit. Materia şi spiritul sunt polii opuşi ai oricărei enti¬tăţi, dar au o natură identică. Nimic nu este numai materie, aşa cum nimic nu este nu¬mai spirit. Cele două elemente sunt com¬ple¬mentare, la fel ca şi principiul masculin yang cu principiul feminin yin, aflate în echilibru şi inter¬de¬pendenţă ener¬getică.
Din păcate, în cazul lui Nichita, spiritul şi trupul vor dez¬gropa securea răz¬boiului, declanşând cea mai lungă şi istovitoare cruciadă consemnată în literatura română. Ra¬portul de com¬plementaritate se rupe, trupul este declarat persona non grata şi trimis în exil, fiind tot¬odată pro¬clamată supremaţia spiritului: "Evul Mediu s-a retras în mine / şi propriul meu trup nu / mă mai înţelege / şi / pro¬priul meu trup mă urăşte,/ ca să poată exista mai departe / mă urăşte./ Astfel,/ el se gră¬beşte să se prăbuşească / în somn / seară de seară."
După cum demonstrează biografia poetului, de¬cizia s-a do¬vedit a fi ireversibilă şi totodată fatală. Nichita va deveni un izvor de poezie, dar nu va pune preţ de aici înainte pe nicio acţiune pro¬fi¬lactică în fa¬voarea trupului; dimpotrivă, îl va înfometa şi îl va îneca în alcool, îl va obosi până la epuizarea fizică interzicându-i să se pră¬buşească în somn, seară de seară. De aceea, el nu a trăit mult, încât ultimul lui chip văzut a fost un chip de bărbat tânăr, murind la vârsta de 50 de ani, tră¬dat de grave probleme de sănătate netratate la timp.
Invocaţia din finalul poemului - "Şi tu, o, tu, re¬facere-n in¬te¬rior, tu potrivire de jumătăţi, aidoma îm¬bră¬ţişării bărbatului cu femeia sa, o, tu, şi tu, şi tu, izbire solemnă a jumătăţilor rupte..." - nu e o dovadă a concilierii, ci un subtil divorţ, căci din izbirea solemnă a jumătăţilor rupte se declanşează o scânteie, o flacără pâlpâitoare, un foc viu (al in¬spi¬raţiei poetice) ce nu se va stinge toată viaţa - ba care, spre finalul vieţii, se va transforma într-un rug.
Cine suntem? O specie de pe Terra care ne zicem "oa¬meni", alcătuiţi după o linie de simetrie din materie şi din spirit deo¬potrivă.