N-am fost supărat niciodată pe mere / că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,/ pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări./ Dar merele, frunzele, umbrele, păsările / s-au supărat deodată pe mine./ Iată-mă dus la tribunalul frun¬zelor,/ la tribunalul um¬brelor, merelor, păsărilor,/ tri¬bunale rotunde, tribunale aeriene,/ tribunale subţiri, ră¬coroase./ Iată-mă condamnat pentru neş¬tiinţă,/ pentru plictiseală, pen¬tru nelinişte,/ pentru nemişcare./ Sentinţe scrise în limba sâm¬burilor./ Acte de acuzare pa¬rafate / cu măruntaie de pasăre,/ ră¬co¬roase penitenţe gri, hotărâte mie./ Stau în picioare, cu capul des¬coperit,/ încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine / pentru ig¬no¬ranţă.../ şi nu pot, nu pot să des¬cifrez / nimic,/ şi-această stare de spirit, ea însăşi,/ se supără pe mine / şi mă condamnă, in¬des¬cifrabil,/ la o perpetuă aşteptare,/ la o încordare a înţelesurilor în ele însele / până iau forma me¬relor, frunzelor,/ umbrelor,/ păsărilor.//
***
■ Cu bună ştiinţă, ba chiar cu o neostenită râvnă, Ni¬chita s-a învrednicit cu ne¬credinţa lui Toma, apostolul, pen¬tru a recombina ele¬mentele constitutive ale lumii. "Necredinţa lui Toma" nu este de¬finiţia ate¬ismului, ci a in¬dividului care îşi con¬struieşte credinţa din iscodiri şi cer¬cetări ale lumii văzute şi nevăzute. O dată cu Toma ar fi trebuit să se depăşească era credincioşilor naivi şi creduli şi să se inaugureze o etapă a căutărilor febrile pe tărâmul manif
estărilor spiritului; căci Toma a inventat o nouă ştiinţă - spiri¬tologia, adică ştiin¬ţa spiritului care, în linii mari, se asea¬mănă cu ştiinţa inventată de Ni¬chita - hemografia, scrierea cu tine însuţi.
Cert este că privind din această perspectivă, rea¬li¬zăm că toa¬te canoa¬nele şi dog¬mele se prăbuşesc. Nichita nu se grăbeşte să pună altceva în loc, astfel încât se mişcă li¬ber, fără stavile, într-un univers fără bariere, fără contururi, fără frontiere. El pare a îm¬pru¬muta necredinţa con¬structivă a lui Toma şi redescoperă lumea, ui¬min¬du-ne de toate ipos¬ta¬zele, obiectele şi sentimentele des¬crise.
În elegia a cincea, divinul Tomas e condamnat "pen¬¬tru ne¬ştiinţă, pentru plic¬tiseală.". E judecat de impo¬zantul tribunal al frun¬zelor. În elegia a şasea, Tomas nu se poate decide, oscilând între rana lui Iisus şi mitul reînvierii. În a şaptea elegie exclamă cu dez¬nădejde: "Niciodată n-am să fiu sacru", motiv pentru care e hotărât să trăiască în numele frunzelor. Rana nu l-a convins. E un divin care se auto¬exilează în lumea fizică, palpabilă. Toţi ceilalţi apostoli şi-au găsit un culcuş în cer; numai el a rămas pe pământ.
*
■ O analiză a acestui ciclu identifică stră¬dania de a afla cine suntem noi, oamenii, ca specie, ca civilizaţie să¬lăşluind pe a treia planetă de la Soare; sau, cine sunt eu, ca om, ca individ, într-o ten¬tativă de auto¬cunoaştere, demers ne¬ce¬sar pentru o evoluţie spi¬ritu¬ală.
În elegia a cincea, luăm cunoştinţă de lumea reg¬nurilor ce ne înconjoară, şi care, din anumite puncte de ve¬dere, ne sunt su¬pe¬ri¬oare, posedând o ştiinţă a simţurilor şi a in¬stinctelor pe care noi, oamenii, o râvnim, dar nu o putem atinge decât accidental, parţial şi vremelnic. Că¬pătând această dimensiune a gândirii, percepţia noas¬tră asupra lumii se schimbă, apropiindu-ne de o realitate o¬biectivă.
Aflăm cine suntem prin simpla raportare la mere, la frunze şi la pă¬sări, iar răspunsul e înfăşurat în atâtea stra¬turi de iubire, încât, la un moment dat (în a şaptea elegie) ajun¬gem să trăim "în numele frunzelor".
În volumele anterioare Elegiilor, Nichita a mai ta¬tonat acest te¬ren, reuşind in¬credibile ex erciţii de empatie în raport cu celelalte reg¬nuri: "Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale ste¬lelor." (Sunt un om viu, vol. O vi¬ziune a sentimentelor, 1964).
O dată cu elegia a cincea, Nichita îşi lasă trupul pradă sen¬tin¬ţelor, conform "ră¬co¬roaselor penitenţe gri"; nu¬mai spiritul său e¬xultă într-o lume simultană şi luminoasă. De aici, Universul se vede ca un TOT, fără discriminări şi fără subiectivism, motiv pentru care toate mani¬fes¬tările cre¬aţiei au un suflet mai mult sau mai puţin rudimentar: "Merg şi toate lucrurile dau din aripi; aripile de piatră ale pietrelor bat atât de încet, încât pot smulge din ele cristalele de cuarţ ca pe nişte pene du¬reroase" (Tran¬s¬pa¬ren¬tele aripi, vol. Oul şi sfera, 1967). Copacii "au aripi"; în¬tâmplător, păsările au două pe¬rechi de aripi; şi oamenii "au aripi", pre¬cum îngerii.
Prin contemplaţie şi nemişcare, Nichita a găsit o inspirată defi¬niţie a regnurilor: "A te naşte este o con¬damnare la moarte. După felul păcatului şi pe¬deapsa: unii oameni, alţii păsări, alţii pietre" (Cele patru coerenţe funda¬men¬¬tale, vol. Opere imperfecte, 1979).
Cu alt prilej, Nichita a spus că iarba, peştii, insectele şi animalele sunt, fiecare în parte, o umanitate ra¬tată, o tendinţă spre om, "neîmplinite din momentul con¬¬tem¬po¬ra¬ne¬i¬tăţii lor cu omul" (Respirări, p.62).
După astfel de de¬claraţii de dragoste, nemaiauzite în lirica românească, cum s-ar pu¬tea supăra poetul pe me¬re că sunt mere sau pe frunze că sunt frunze, cu atât mai mult cu cât ele (regnurile) ne oferă răspunsuri valide la între¬barea cine suntem: "Din punctul de vedere al co¬pa¬cilor (.) oa¬menii-s o emoţie cople¬şitoare. (.) Din punc¬tul de vedere al pietrelor (.) oamenii-s o lină apăsare" (Laudă omului, vol. O viziune a sen¬ti¬mentelor, 1964).
Deşi gândirea sa ascuţită şi lucidă îl ridică dea¬supra multor oa¬meni (sau poate tocmai de aceea), Nichita e tentat să-şi abandoneze poziţia pe scara evo¬luţiei, să accepte orice pedeapsă din partea in¬stanţei, chiar dacă trupul său va trebui să ia forma me¬relor sau a frunzelor. Pare a fi un canon umilitor, când în realitate e dovada unui spirit evoluat.