Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,/ schimb verdele pe galben şi / mă las pierit de toamnă./ În numele pietrelor tră¬iesc şi mă las / cubic bătut în drumuri,/ cutreierate de repezi maşini./ Trăiesc în nu¬mele merelor şi am / şase sâmburi scuipaţi printre dinţi / tinerei fete dusă cu gândul tot / după leneşe dansuri de ebonită./ În numele că¬rămizilor trăiesc,/ cu brăţări de mortar înţepenite / la fiecare mână, în timp ce îm¬brăţişez / un posibil găl¬benuş al existenţelor./ Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,/ prea mult am imaginaţia / celorlalte forme concrete.// Şi nici n-am vreme din pricina asta / să mă gândesc / la propria mea viaţă./ Iată-mă. Trăiesc în numele cailor./ Nechez. Sar pes¬te copaci retezaţi./ Trăiesc în numele păsărilor,/ dar mai ales în nu¬mele zborului./ Cred că am aripi, dar ele / nu se văd. Totul pentru zbor./ Totul,/ pentru a rezema ceea ce se află / de ceea ce va fi.// Întind o mână, care-n loc de degete / are cinci mâini,/ care-n loc de de¬gete / au cinci mâini, care / în loc de degete / au cinci mâini.// To¬tul pentru a îmbrăţişa,/ amănunţit, totul,/ pentru a pipăi ne¬năs¬cutele pri¬velişti / şi a le zgâria / până la sânge / cu o pre¬zenţă.//
***
Poemul trădează o concepţie filosofică de tip bu¬dist, potrivit căreia omul, individual, înţelege în mod pro¬fund apar¬tenenţa la Marea Creaţie şi se identifică cu des¬tinul regnurilor "până la sânge", într-un perpetuu efort em¬patic.
Este ultima poezie din ciclul dedicat auto¬cu¬noaş¬terii. Mesajul ar p
utea fi acesta: cel ce se va smeri se va înălţa; cel ce va iubi va învinge orice obstacol, chiar şi gra¬vitaţia.
A trăi în numele frunzelor, în numele pietrelor, al cailor, al pă¬sărilor nu în¬seamnă a te transforma în frunză, măr, cal sau pasăre, deci a involua. În¬seamnă, mai de¬gra¬bă, a le copleşi cu iubire, a le înţelege metamorfozele, a te armoniza cu ele - căci ele, de la sine, se ar¬mo¬ni¬zează cu legile naturii şi ale Universului. Înseamnă apoi dorinţa de a le egala performanţele uluitoare: să te laşi pierit de toam¬nă şi renăscut în fiecare primăvară, o dată cu ex¬plozia de clo¬rofilă şi culoare; să fii sâm¬bure de măr, vlăstar şi apoi fruct, să-i sa¬turi pe cei flămânzi, să dă¬ru¬ieşti, adică; să sari peste copaci retezaţi ori să pluteşti peste întinderi de ape şi uscat, precum păsările - să în¬vingi cu propriile forţe gra¬vitaţia şi să te desprinzi de pe pământ. Pentru tot¬dea¬una, într-o bună zi.
A trăi în numele frunzelor, al merelor, al păsărilor su¬¬gerează o fidelitate faţă de regnuri în raport cu semenii: Trăiesc. Sunt om. Nici acum şi nici într-o viaţă viitoare nu voi deveni pasăre de aur sau măr înflorit, dar mereu voi respecta şi voi iubi păsările, copacii şi pietrele. Din această pricină şi obsesie "n-am vreme să mă gândesc la propria mea viaţă". Nu trăiesc în numele meu şi nici în numele tatălui, renunţ la toate privilegiile pe care aş putea să le am; trăiesc în numele poeziei şi al for¬melor con¬cre¬te ce mă în¬conjoară.
Versul "niciodată n-am să fiu sacru" a născut cele mai multe controverse între exegeţi. Unii s-au grăbit să-l eti¬cheteze pe Nichita ca un "poet al opţiunii la real" şi să-l înregimenteze în tabăra materialiştilor, în timp ce alţii au socotit că această opţiune e absurdă, falsă şi utopică, de¬oarece presupune "să renunţi complet la viaţa spirituală" (vezi Şte¬fania Mincu, 1987, p.90-91) când, în rea¬litate, în a¬cest volum Nichita vor¬beşte despre spiri¬to¬logie, o ştiinţă ele¬vată, recuperată din sfere ce¬leste.
Ace astă absurdă abandonare a sacrului pare do¬vada unei bătălii pierdute, pare amprenta unei dez¬nădejdi de moment, a unei co¬ple¬şi¬toa¬re tristeţi meta¬fizice. Numai frigul, foamea şi spectrul morţii îl poate de¬termina pe om să re¬nunţe aparent la o aspiraţie scrisă în codul genetic. Con¬strâns de împrejurări, Nichita operează în acest poem cu lo¬gica bunului simţ terestru, a crizei de timp, a lipsei de contemplaţie şi meditaţie adică. De aceea el alege formele concrete, pal¬pabile, ma¬teriale, iar între două feluri de mân¬care optează pentru farfuria cu ape¬ritive ce hrănesc sto¬ma¬cul şi nu spiritul.
Acesta este momentul când Nichita ia decizia să se întoarcă "acasă". Cu umilinţă, se recunoaşte înfrânt, dar va fi o ultimă victorie a instinctului de supra¬vieţuire.
Mai târziu va regreta această slăbiciune, do¬vadă că se va despărţi definitiv de sotia Doina Ciurea şi tot restul vieţii va încerca să-şi demonstreze sie însuşi că elegia a şaptea a fost un accident. El va continua să trăiască în numele frun¬zelor şi al păsărilor, ocrotindu-le şi iubindu-le aşa cum şi-a iubit deopotrivă semenii; dar ni¬ciodată nu va mai spune niciodată, cu atât mai mult cu cât nu va re¬nun¬ţa la aspiraţie spre sacralitate.
Curios este faptul că, în contextul politic şi istoric în care a apă¬rut volumul (1966), elegia a şaptea "a scăpat turma" în faţa cenzurii, deşi două decenii mai târziu s-a afir¬mat că în acest poem "este ca¬ri¬caturizat fără cruţare un mod materialist - îngust de a înţe¬lege existenţa" (Ştefania Mincu, 1987, p.91).
Avem încă o dovadă că noi, oamenii, suntem ade¬sea robi ai sen¬ti¬mentelor şi ai in¬stinctelor animalice, tră¬dându-ne astfel des¬cen¬denţa. Suntem fiinţele de pe Pâ¬mânt cele mai interesante, cele mai con¬tro¬versate, dar şi ce¬le mai predispuse să ne depăşim condiţia, să e¬vo¬luăm a¬di¬că. Micile accidente care ne apropie de regnuri ne do¬ve¬¬¬desc li¬mi¬tele, dar şi putinţa de a o lua de la capăt de fie¬care dată, fapt ce ne în¬dreptăţeşte să sperăm că într-o bu¬nă zi vom izbuti.