- tema: Aventură, călătorie -

în faţa Letopiseţului, Ion Neculce aşază 42 de legende istorice, sub titlul \"O samă de cuvinte\" despre care spune că sunt \"audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sunt scrise\" şi care ilustrează evenimente ce au cutremurat \"săraca Ţară Moldovă\".
Neculce pune în introducerea Letopiseţului legendele istorice şi le acordă o anumită valoare documentară, dar lasă pe cititor să aprecieze veridicitatea întâmplărilor povestite, \"cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară bine va fi; cine precum ii va fi voia, aşa va face\".
Subiectul câtorva legende:
Legenda III povesteşte un episod din domnia lui Ştefan-vodă cel Bun, \"când s-au apucat să facă mănăstirea Putna\". Alegând locul viitoarei mănăstiri, vodă a luat cu sine \"pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă\", pentru a stabili locul zidirii, prin tragere cu arcul de pe \"un vârvu de munte\". Primul a tras cu ateul Ştefan-vodă şi unde s-a înfipt săgeata acolo s-a hotărât să fie \"prestolul\" (masa din mijlocul altarului - «.«.). Locul unde a ajuns săgeata vătafului de copii a marcat poarta mănăstirii, iar unde a căzut săgeata unuia dintre copii \"au făcut clopotniţa\". Se zice că săgeata celuilalt copil s-a înfipt mai departe decât se dusese săgeata lui vodă şi acesta, mânios că a fost întrecut, i-a \"tăiat capul acolo\" şi \"pe acel deluşel\" s-a făcut o \"bisericuţă de lemriu\". Mănăstirea s-a zidit şi era \"tot cu aur poleită,
zugrăveală mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară\". După. moarte, Ştefan-vodă a lăsat mănăstirii \"arcul lui şi un pahar [...] ce era în chipul marmurii albe\". în timpul domniei lui Constantin Cantemir, \"au vinit nişte cazaci cu Ieşi, cu moldoveni joimiri\" (mercenari - «.«.) ca să jefuiască mănăstirea, ameninţând că, dacă sunt împiedicaţi, vor da foc. Ei au luat atunci \"arcul lui Ştefan-vodă\", iar paharul a stat în mănăstire până în timpul celei de a treia domnii a lui Mihai Racoviţă, când, la o petrecere, nişte slugi boiereşti, \"vrând să se fălească, au băut la masă cu acel pahar a lui Ştefan-vodă\". îmbătându-se, ei au spart paharul, stricând astfel \"un lucru scumpu domnescu şi de minune ca acela\".
Legenda V este cunoscută sub numele de \"povestea aprodului Purice\" şi relatează cum, în bătălia de la Scheia, cu ungurii, armăsarul lui Ştefan-vodă cel Bun a fost doborât. Atunci, aprodul (paj din garda domnească - «.«.) Purice i-a dat calul Său, dar Ştefan-vodă, \"fiind om micu\" de înălţime nu a putut să-1 încalece. Pentru a^l ajuta, aprodul Purice s-a oferit să se facă \"o movilită\", pe care să se urce voievodul ca să poată încăleca. Odată suit pe cal, vodă i-a spus: \"Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi tu, atunce ţi-i schimba numele în Purice Movilă\". După bătălie, Ştefan s-a ţinut de cuvânt şi 1-a făcut pe Purice \"boier, armaş mare\" (mare dregător care supraveghea închisorile şi execuţiile - «.«.). Din acesta s-a tras neamul Movileştilor, care au ajuns, mai târziu, chiar domnitori ai Moldovei. Neculce accentuează totuşi faptul că pe vremea aceea aprozii \"nu erau din oameni proşti (oameni de rând, simpli - n,n.) cum sunt acum, ci era tot ficiori de boieri\". Moralizator, cronicarul spune că şi acum ar trebui ca slugile să fie la fel de devotate stăpânilor, iar aceştia să ştie să răsplătească loialitatea lor, aşa cum făcuse marele Ştefan.
Legenda X relatează cu umor cum logofătul Tăutu, trimis sol la turci, este primit şi servit de către vizir cu o cafea, dar bietul român nu ştia ce fel de băutură este aceea, aşa că, ridicând ceaşcă, a ciocnit spunând \"«- Să trăiască împăratul şi vizirul!» şi, închinând, au sorbit felegeanul (ceaşcă de cafea neagră, fără toartă -«.«.), ca altă băutură\".
Legenda XXII povesteşte păţania lui Barnovski-vodă, care, aflându-se în drum spre Poartă, este chinuit de strănuturi. Boierii însoţitori îi strigă: \"Sănătos, doamne, şi pre voia mării talei\", dar strănutul nu conteneşte până când alt boier îi zice: \"Viermi, doamne\", adică îi prevestea moartea, de teama căreia strănutul i-a trecut imediat.
Legenda XLI. între cele 42 de \"istorii maî alese\", legenda XLI (41) despre Nicolae Milescu Spătarul povesteşte destinul senzaţional al unui mare boier \"mândru şi bogat\", \"pre învăţat şi cărturar, şi ştie multe limbi\", fapt pentru care \"lui Ştefăniţă-vodă îi era pre drag, ţi-1 ţine pre bine, şi tot la masă îl pune, şi să giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic\" (scrib la cancelarie, secretar -«.«.). Sătul de atâta bine, spune cronicarul, marele boier a trimis nişte scrisori \"viclene\" lui Constantin-vodă cel Bătrân Basarab din Ţara Leşească pentru a-1 scoate \"pe Ştefăniţă-vodă din domnie\". Constantin-vodă i-a trimis scrisorile lui Ştefăniţă-vodă, care s-a mâniat îngrozitor şi a poruncit călăului să-i tăie nasul trădătorului, de und e şi porecla de Niculai Cărnul. Cu nasul tăiat şi cu sângele pe obraz, spătarul a plecat în Ţara Nemţească, unde a fost tratat de doctori pricepuţi, că abia se mai cunoştea \"nasul că-i tăiat\". De ruşine, e! nu s-a mai întors în Moldova, ci a plecat în Rusia, unde i-a dat învăţătură fiului ţarului, adică celui care va deveni Petru cel Mare. Plecând într-o misiune şi ţarul murind între timp, Milescu a fost trimis în surghiun la Sibir, iar când pe tronul Rusiei a venit Petru împ\'ărat, 1-a adus înapoi la curte, unde \"l-au luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic\".
Milescu s-a însurat cu o rusoaică, au avut împreună \"ficiori şi nepoţi\", iar când a murit, \"mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui şi mare părere de rău au avut după dânsul\".
Stilul. Povestitor talentat, Ion Neculce a creat o operă durabilă printr-o forţă artistică surprinzătoare, prin arta naraţiunii şi prin arta portretului, având, între cronicari, măiestria pe care Ion Creangă o va desăvârşi: \"Numai Creangă, dintre scriitorii ulteriori a mai putut strecura în ţesătura . frazei atâtea zicale şi maxime, ca Neculce, al cărui meşteşug în a povesti în pilde ori a imita astfel de vorbire e fără pereche în perimetrul literaturii noastre vechi\" (George Muntean).
Proverbele sunt numeroase în letopiseţ: \"Calul râios găseşte copaciul scorţos\"; \"...după cum este vorba că nu fac toate muştele mere\"; \"Pasărea vicleană dă singură-n laţ\"! Ion Neculce este şi precursorul lui Anton Pann, prin aceea că în unele fraze enumera proverbele, unele după altele: \"Paza bună trece primejdia re, mielul blând suge ia doo maice, capul plecat nu-1 prinde sabia\".
Oralitatea stilului lui Neculce este dată şi de cuvinte populare expresive, de particularităţile de vorbire ce dau veridicitate textului. De pildă, atunci când povesteşte mazilirea lui Constantin Duca, doamna Măria, fiica lui Brâncoveanu, strigă munteneşte: \"Aoleo! Aoleo! că va pune taica pungă dă pungă din Bucureşti pân-în Ţarigrad; şi dzău, nu ne va lăsa şi iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt\".
Portretele domnitorilor conturează personaje literare prin scoaterea în evidenţă a unei virtuţi , a unui viciu, a unui defect. Gheorghe Duca, un tiran lacom şi infatuat, era \'*om nu pre nalt şi gros, burduhos rumăn la faţă, buzat; barba.îj era albă ca zăpada\". El a fost \"pus într-o sanie cu doi cai, unul alb şi altul murg şi cu hamuri de tei\" şi, pe tot drumul \"ocări şi sudălmi de audzea cu urechile\". Ajuns într-un sat de lângă Suceava, fiindu-i foame, îi cere unei femei puţin lapte, dar aceasta, nerecunoscându-1, i-a strigat: \"N-avem lapte să-ţi dăm, c-au mâncat Duca-vodă vacili din ţară; de-1 va mânca viermii iadului cei neadormiţi\".
. Talentul artistic al lui Neculce se manifestă şi mfolosirea epitetelor populare expresive, relevante (\"bogate nevoi şi ruşini face turcii beţilor oameni\"), care dau povestirii o cadenţă şi o atmosferă proprie nordului Moldovei.
Opera lui Ion Neculce a constituit o permanentă sursă de inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu, ca Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu.
\"Aceasta e cronica lui Ion Neculce: cea mai colorată, mai simplă $i mai fermecătoare în naivitatea ei din povestirile asupra trecutului românesc, opera unui suflet cinstit, a unei minţi cumpănite, în care bunul simţ natural şi înţelepciunea câştigată ajungeau să poată înlocui pe deplin însuşirile ce se capătă prin şcoală şi printr-o întinsă şi aleasă lectură\" (Nicolae Iorga -\"Istoria literaturii româneşti\").