STĂNESCU Nichita (numele la naştere: Hristea Nichita Stănescu), n. 31 mart. i933, Ploieşti - m. 13 dec. 1983, Bucureşti.

Poet.

Fiul lui Nicolae Stănescu, comerciant, şi al Tatianei (n. Cereaciuchin), absolventă a Şcolii Superioare de Comerţ, provenind dintr-o familie nobilă rusească, refugiată īn Romānia īn . Şcoala primară, īntre anii 1940 şi 1944, la Ploieşti (primele două clase) şi, după evacuarea oraşului din cauza războiului, la Buşteni şi, īn refugiu, la Vălenii de Munte. Studii continuate la Liceul "Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti (clasele gimnaziale, 1944-l948, iar cele superioare īntre anii 1948 şi 1952, cīnd liceul īşi schimbă numele īn "I. L. Caragiale").

Facultatea de Filologie la Univ. din Bucureşti (1952-l957). Corector, īntre 1957 şi 1960, apoi redactor, pīnă īn 1968, la rev. Gazeta literară. īn 1969 este numit redactor-şef adjunct la rev. Luceafărul, iar īntre 1970 şi 1973, īndeplineşte aceeaşi funcţie la rev. Romānia literară. Debut, cu versuri, aproape simultan, īn rev. Tribuna şi Gazeta literară (mart. 1957). Debut editorial cu voi. Sensul iubirii (1960), căruia īi urmează: O viziune a sentimentelor (1964, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Dreptul la timp (1965), II elegii (1966), Roşu vertical (1967); īn acest an i se mai tipăresc Alfa şi Oul şi sfera.

In 1968, apare voi. Laus Ptolemaei, iar īn 1969 alte două cărţi, Necuvintele (premiată de Uniunea Scriitorilor) şi Un pămīnt numit Romānia. Cu voi. de eseuri Cartea de recitire (1972), obţine a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor; tot atunci ies de sub tipar voi. de versuri Belgradul īn cinci prieteni (apărut mai īntīi la Belgrad, īn 1971, īn trad. lui Adam Puslojic) şi Măreţia frigului. Distins cu Premiul Internaţional "Gottfried von Herder" īn 1975 (cīnd publică şi o importantă antologie, Starea poeziei, īn colecţia "Biblioteca pentru toţi" a Editurii Minerva). Ultima sa perioadă de creaţie este ilustrată de voi. Epica Magna (1978, distins cu Premiul "Minai Eminescu" al Acad. Romāne), Operele imperfecte (1979) şi Noduri şi semne (1982); īn 1982 a publicat şi culegerea de eseuri şi proze poetice Respirări, precum şi Antmetafizica, - evocări, reflecţii, poeme, dictate lui Aurelian Titu Dumitrescu.

In anul 1980, candidase, la propunerea Acad. Suedeze, la Premiul Nobel pentru literatură, alături de Odisseas Elytis, L. S. Senghor, J. L. Borges şi G. Seferis (premiul a fost acordat acestuia din urmă), iar īn 1982 a fost distins cu premiul "Cununa de aur" la Festivalul de poezie de la Struga (Macedonia); īn acelaşi an i s-a editat la Pancevo, īn Iugoslavia, ciclul de poeme Oase plīngīnd, dictat prietenilor cu ocazia participării la Festivalul de poezie de la Belgrad. Poezia sa a fost tradusă īn numeroase lb. (sīrbo-croată, engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară, polonă, bulgară, suedeză, rusă, ebraică, letonă). Apreciat, īncă de la debut, drept poetul cel mai reprezentativ pentru ceea ce urma să se numească "generaţia '60", S. este situat printre numele mari ale liricii romāneşti din secolul XX. Evoluīnd de la "o viziune a sentimentelor", de un expresionism eterat şi luminos, ce colora emoţional lumea provocīnd-o la metamorfoză, transformīnd vederea īn viziune, scrisul poetului se "sistematizează" foarte curīnd, oferind, īn cele II elegii din 1966, liniile unei "cosmologii" personale īn care geneza universului este interpretată ca mişcare germinativ-pulsatorie, dintre un punct nedefinit şi obscur al eului şi al substanţei originare, către o rotunjime dinamică aproximată de simbolistica spaţială a oului şi a sferei. Odiseea eului expansiv se traduce īntr-o dialectică sui generis vizīnd alternativ purificarea şi sublimarea fiinţei, o asceză a "contemplaţiei" glaciale, spiritualizate, şi recăderea īn lumea fenomenalului īn metamorfoză; orizontul ideal spre care are loc mişcarea ascensională este "Alef', poziţie ce permite cuprinderea īn egală măsură a Totului şi a individualului, īntr-o conjuncţie a interiorului cu exteriorul privirii. Sicitatea spiritualizării şi abstragerii apare mereu dezechilibrată sau compensată de "intrarea-n muncile de primăvară" ale lumii concrete şi vii. O atare "viziune pulsatorie" modelează şi viziunea asupra cuvīntului poetic, oscilīnd, la rīndul ei, īntre "foamea" şi "greaţa de cuvinte" şi vizīnd un alt punct Alef al expresiei verbale, marcă a inefabilului, indicibilului, plurivalentei infinite a verbului liric, care este "necuvīntul".

Reinterpretată īn faza tīrzie a operei lui S., dialectica "contemplaţiei" şi a "metamorfozei" din lumea obiectelor va căpăta expresii dramatice şi tragice īn Epica Magna, Operele imperfecte şi Noduri şi semne, unde schimbarea perpetuă apare ca īnaintare spre moarte a fiinţei - "pată de sīnge care vorbeşte", iar īn universul verbal este văzută singura şansă de supravieţuire, īntrucīt cuvīntul este - cum spune şi eseistul - "partea cea mai rezistentă a biologiei umane." Pe acest traseu, poezia stănesciană propune un univers imaginar dintre cele mai inventive şi mai mobile şi o mitologie a limbajului angajīnd deopotrivă construcţia şi deconstruirea textului, marcate de puternice impulsuri ludice. īn ansamblul său, această operă impunătoare dincolo de inegalităţile inerente este o expresivă sinteză a poeticii modernismului (cu rădăcini īn Mallarme, Arghezi , Ion Barbu ), īntr-un moment de "recitire" care-l eliberează pe poetul -"operator al limbajului" de obsesiile rigid-programatice, deschizīndu-i calea spre orizonturile postmodemităţii.

īncă de la debutul cu Sensul iubirii (1960), poezia lui S. se desprindea de tematica oficială, convenţională, admisă īn epocă (rămīn doar teme precum cea a condamnării ororilor războiului şi a elogierii păcii), pentru a propune o viziune marcat personală: īntr-un univers īn care eul liric īşi recucereşte centralitatea, are loc un proces de metamorfoză solară a lucrurilor īn sensul purificării, transparenţei, oglindirii reciproce, eliberării de restul materiei: "C-un gīnd foşnesc toţi arborii mai pur/ ;i cu-o bătaie-a inimii răsună/ larg, discul orizontului din jur,/ parcă lovit de-un răsărit de lună". A doua carte de poeme va da numele acestei perspective: O viziune a sentimentelor (1964) - īn dublul sens, al transfigurării lumii exterioare prin forţa "emoţiei schimbătoare de contururi", care "colora, decolora -/ cu cinci feluri de lumine", ca emanaţie de energie a subiectului īntr-un ritm "pulsatoriu", de fluxuri şi refluxuri, şi īn cel de materializare a impulsurilor lăuntrice. Miticul Amfion putea deveni astfel un reper simbolic important, ca alter ego al poetului ce construieşte lumea cīntīnd, sub imperiul sentimentului erotic; o lume de oglinzi, īn care mişcarea se exprimă ca "dans rotund al stărilor de spirit, plutire, zbor, iar ochiul şi privirea lui se asociază agenţilor transfigurării pīnă la a deveni atotcuprinzătoare: "cu mine īnsumi mă uit/ folosindu-mă ca o privire". Un eu narcisist se contemplă fericit īn tot ce există, īntr-o perspectivă expresionistă, īnsă īnseninată, eliberată de orice tensiune dramatică. S-a putut vorbi, astfel, de un "sentiment spaţializat" (E. Simion ) şi de o expresie a candorii edenice (M. Călinescu ).

īn solidaritate cu acest tipar vizionar, se schiţează tot acum şi o poetică, īndatorată īn parte lui Tudor Arghezi*, īn măsura īn care vede īn construcţia discursului liric rezultatul materializării cuvintelor: "a acorda cuvīntului īnsuşiri materiale" este şi mobilul demersului lui S., la care, antrenate de energiile erosului, cuvintele "repetau, īntr-un vīrtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput". Eul e investit cu potente demiurgice, īn "pustietatea divină", cel care se ştie "născut dintr-un cuvīnt" īşi duce "īnţelesul", căutīnd expresia de sine īn cuvīntul aşezat la distanţă. īn Dreptul la timp (1965), această distanţare de sine prin "numire" īncepe să fie resimţită ca o pierdere dramatică şi semn al morţii, dramă a alternaţii (amintind īntrucītva de īnstrăinarea blagiană a cuvīntului care desparte fiinţa de lumea obiectelor): "Ca să fie ceva īntre noi, altcineva - sau eu/ īnsumi - am botezat ceea ce īnsumi făcusem, rănindu-mă/ mereu īmpuţinīndu-mă, mereu murind,/ cu vorbe de buzele mele spuse" (Enghidu). O "sistematizare" a viziunii şi poeticii stănesciene are loc īnsă, īn mod spectaculos, īn volumul 11 Elegii (1966), unde poetul desfăşoară o suită ca şi completă a "măştilor poeziei", īntr-un discurs ce amplifică tendinţa "spre cosmic şi... spre gnomic şi abstract, a expresiei" (M. Papahagi ), remarcată īncă īn cartea precedentă. Elegiile trasează un fel de diagramă şi dialectică a "stărilor poeziei" şi construiesc o mitologie specifică a cuvīntului poetic, o "ars poetica" organic articulată. īntre extrema purei virtualităţi, a "increatului", şi cealaltă, a deplinei manifestări existenţial-spirituale, a iluziei de a fi găsit punctul ultim, al echilibrului fiinţei cosmic-integrate, ele desfăşoară spectacolul metamorfozelor lumii şi verbului īntr-o mişcare tensionată, contradictorie. Prima imagine configurează o lume ca labirint īn germene, virtual, īnconjurīnd un "eu" adormit, centru al tuturor disponibilităţilor ("Aici dorm eu īnconjurat de el"). Intr-un tipar stilistic modelat după cel al textelor sacre, se schiţează un teritoriu indefinit, unde afirmaţia şi negaţia, totul şi nimicul, fiinţa şi nefiinţa coexistă īn stare pură, nedespărţită.

E o aproximare metaforică a premiselor devenirii ca unitate (după Hegel) dintre neant şi existenţă, o unitate de dinaintea manifestării contradicţiei, o unitate a Fiinţei indeterminate, anterioară alterităţii şi fiinţării. Căci īn punctul originar central care este eul poetic se află concentraţi germenii tuturor lumilor īn viitoare metamorfoză ("Ci nu dorm numai eu aici,/ ci şi īntregul şir de bărbaţi/ al căror nume-l port"). Simbolul universal al oului cosmic īnchizīnd īn sine nesfīrşite posibilităţi de manifestare (exploatat şi de Ion Barbu* īn Oul dogmatic) se regăseşte aici, marcīnd īnceputul unei viziuni "germinative" şi "seriale", de expansiune īn trepte a lumii, conturată deplin īn Elegia oului, a noua. Rīnd pe rīnd, elegiile aproximează momentele "ieşirii din sine" a eului; despicarea, mai īntīi, a unităţii originare, distanţarea contemplativă faţă de propria substanţă proiectată ca alteritate (Elegia a doua), oscilarea īntre "starea contemplării" şi "starea crizei" (asociată, aceasta, "bunului simţ"), cu marcarea limitelor autoscopiei, ale concentrării spiritual-contemplative şi nevoia īntoarcerii către lumea exterioară īn metamorfoză, urmată de o nouă concentrare contemplativă; eforturile de a atinge esenţialul şi absolutul, "pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde" (amintind de "Nu-se-ştie-cine"-le arghezian) se soldează cu un eşec, cu recăderea īn propriile limite, sub atracţia "gravitaţiei inimii". In continuare, "Lupta dintre visceral şi real", "Tentaţia realului", "Afazia" şi "Opţiunea la real" sīnt temele dezvoltate īn imagini īndrăzneţe (ale unui "ev mediu" interiorizat, ale unei judecăţi la

"tribunalul frunzelor,
La tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene",

ori -
īn cazul "afaziei"

din A şasea elegie - a mişcării ezitante "īntre doi idoli", "īntre două bucăţi de lemn", "īntre două schelete de cal" sau "două gropi", pentru ca "opţiunea la real" să figureze expansiunea dinspre interior spre exterior printr-o proliferare a organelor de cuprindere şi īmbrăţişare: "īntind o mīnă, care-n loc de degete/ are cinci mīini,/ care-n loc de degete/ au cinci mīini, care īn loc de degete/ au cinci mīini". Mişcarea ritmică, pulsatorie, cu avansuri şi reveniri, cu tentaţii ale stării auster-contemplative, se regăseşte īn Elegia a opta Hiperboreeana ("La frig cu noi şi la gheaţă!") şi īn Elegia oului, a noua, discurs despre limitele mereu depăşite şi mereu refăcute ale existenţei ("Dintr-un ou īntr-unui mai mare/ la nesfīrşit te naşti, nezburată/ aripă").

Trecīnd prin Omul-fantă, care e de fapt o non-elegie, sugerīnd īnsuşi principiul devenirii, aproximīnd cunoaşterea ca trăire nemediată a universului infinit, identitatea dintre ceea ce este şi ceea ce numeşte, literalitatea textului, - starea de criză a eului, aproximată ca "boală" a simţurilor tīnjind (īn tradiţie... simbolistă) spre sinestezie, revine īn Elegia a zecea, subintitulată Sīnt: "Sīnt bolnav / de ceva īntre auz şi vedere, / de un fel de ochi, de un fel de ureche / neinventată de ere"... Ciclul se īncheie cu viziunea regăsirii de sine īntr-o lume inaugurală, ca "Intrare-n muncile de primăvară": "a fi īnăuntrul fenomenelor, mereu / īnăuntrul fenomenelor. // A fi sămīnţă şi a te sprijini / de propriul tău pămīnt". "Schema" de funcţionare a viziunii lui S. este astfel trasată, şi ea va organiza īn continuare liniile sale majore. După ce volumul Oul şi sfera (1967) fusese spaţiul unor maxime libertăţi īn "arta combinatorie" a cuvintelor, īntr-o "atmosferă rarefiată, īn care este dominantă impresia de relativitate", iar "relativizarea şi neantul ajung pīnă la expresie, devenită absurdă, de un suprarealism sui generis" (M. Papahagi*), o carte precum Laus Ptolemaei (1968) - alt reper īnsemnat al operei - dezvoltă elemente ale viziunii din Elegii. Termenii ei simbolic-mitici sīnt Ptolemeu, cu a sa viziune geocentrică a lumii, reabilitīnd trăirea, "bunul simţ" starea "crizei de timp", dimensiunea umană, "naivă" a existenţei, - şi Euclid, "certat" pentru perspectiva sa rece-raţională, geometrică, contemplativă.

"Disertaţie poetică pe tema adevărului" (Ştefania Mincu), cartea reactualizează limbajul ceremonios, ritualic-oracular, cu aparenţe "ştiinţifice" (N. Manolescu vorbeşte despre "un mod de a simula umbajul ştiinţific"), accentul fiind deplasat pe latura formală, pe stil. Este, aici, reversul ludic al Elegiilor, evident şi īn propunerea unor "false silogisme" şi "sofisme lirice" de sorginte manieristă. Opţiunea pentru concret, pentru plasticitatea formelor, pentru spectacolul lumii īn veşnică schimbare ("Doamne, Ptolemeu, blīndule,/ niciodată nu mi se face dor de idei,/ ci numai de lucruri,/ schimbīndu-le din unu īn trei şi īn cinci") defineşte aceste versuri de o naivitate şi stīngăcie studiate. Un alt moment de referinţă īl va constitui cartea din 1969, Necuvintele. Ea pune noi accente pe reflecţia asupra cuvīntului poetic, care-l preocupase p&'S. īncă de la īnceputurile scrisului său, cīnd, pe urme argheziene, construia o viziune a verbului īnzestrat cu īnsuşiri materiale. De la o "viziune a sentimentelor" el se īndreaptă, de fapt., spre o "viziune a cuvintelor", punīnd īn scenă īnsuşi actul genezei poemului. Poeta faber, ca mai toţi modernii, el imaginează totuşi ca un romantic, doar că substituie cosmosului natural o lume a cuvintelor, care se comportă īnsă, īn multe privinţe, ca natură. Poetul realizează un fel de pedagogie a cuvintelor, care se naturalizează, capătă valenţe materiale şi devin surse de energie.

substituind naturii date una inventată; pe urmele lui Mallarme, el cedează īncă o dată iniţiativa cuvintelor, care "īşi urmează singure destinul". Cuvīntul are īnsă, la S. - cum se poate vedea pe tot parcursul operei - şi virtuţi germinative, omoloage cu ale lumii obiectelor: numele "are o infinitate de trupuri", litera A, "matricea literelor toate" este gravidă de toate cuvintele; acest mit al polisemiei verbului poetic nu pare totuşi satisfăcător: eul liric aspiră la "un cuvīnt ce nu există", atoatecuprinzător, amintind de sinesteziile rimbaldiene şi simboliste şi depăşindu-le prin tensiunea-identificare cu un absolut necomunicabil verbal. Dinspre zona lirică simbolistă vine şi ideea exprimată īn eseurile sale, după care "o frază īntreagă are valoarea funcţională a unui singur cuvīnt" -regăsibilă, pe urme mallarmeene, şi la Ion Barbu*. Este un fel de a spune că argheziană "individualitate noţională a cuvīntului", amendată de autorul Jocului secund ca insuficientă, redusă la materialitatea verbului izolat, se cere depăşită spre o "sintaxă", spre o construcţie multiplu reverberantă, dincolo de "morfologie". Despre insuficienţa mimesisului vorbeşte, īn cartea din 1969, chiar un poem intitulat Necuvintele, unde "cedarea reciprocă a specificului" (aici īntre om şi copac) e deplină, dar nu rezolvă problema comunicării: "Eu am rămas un pom singur./ El/ Un om singur". Situat īntr-un orizont al sensului infinit şi īntr-o stare de perpetuă tensiune spre el, subiectul liric nu se putea mulţumi nici cu "capcanele din A şi din A" puse īn calea acestuia, "foamea de cuvinte" apărīndu-i tot atīt de mistuitoare ca şi "greaţa de cuvinte" (īn simetrie cu tentaţia lumii metamorfozelor şi cu asceza hiperboreeană care o repudia); "necuvīntul" e himera, expresia utopică a acestei viziuni integratoare, iar sub semnul său īnsăşi poezia putea fi definită (īntr-un eseu) ca "tensiune semantică spre un cuvīnt care nu există". īn spaţiul cuvīntului la care are totuşi acces, poetul īşi ia īnsă libertăţi extreme, īnfăţişīndu-se frecvent ca un jucător, ca un foarte inventiv "operator al limbajului". El apare astfel şi īn volumul In dulcele stil clasic (1970), carte cu o tematică compozită, cu "ascensiuni īn zona abstracţiilor reci şi ancorări īn prozaic, īn cotidian, filosofie şi joc infantil" (D. Micu*) sau īn Măreţia frigului (1972).

O cotitură īn opera lui S. o reprezintă ultimele sale cărţi - Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979) şj Noduri şi semne (1982). Fără să se fi bucurat de o primire unanim admirativă (critica a remarcat o anumită diluare a discursului poetic, neglijenţe de expresie, excese de abstracţiune, amendate, la vremea lor, şi īn culegeri precum Roşu vertical - 1967, şi Un pămīnt numit Romānia - 1969), ele se impun, totuşi, la o lectură atentă, prin tensiunea tragică a viziunii unei "Iliade a fiinţei", a īnfruntării "brutalei stări de a fi", īn care eul poetic se defineşte ca "pată de sīnge care vorbeşte". Marile teme ale operei cunosc aici versiuni noi, īn lungi poeme cu caracter gnomic, "abstract" şi "demonstrativ", care le sistematizează oarecum. Prizonier al metamorfozei şi morţii, subiectul uman apare angajat īntr-o epopee sui generis, īntr-o luptă pentru descifrarea semnelor lumii şi structurarea lor īntr-un alfabet coerent şi lizibil. Acestei mize gneseologice i se adaugă şi o "dimensiune de natură ontologică... axată pe imaginea fiinţei ca 'soldat' sau 'luptător'" īn legătură cu care revin motivele centrale ale metamorfozelor şi foamei (Ioana Em. Petrescu ).

Dar Epica magna e, īn multe privinţe, şi o replică la poemele anterioare: armoniei dintre eu şi cosmos i se opune ruptura şi īnstrăinarea, mişcările ascensionale sīnt concurate de cădere, iar neliniştea şi spaima iau locul īncīntării candide de odinioară, pīnă şi cuvīntul nu mai oferă garanţia duratei. Personajului generic i se substituie un chip uman mai istoricizat, cu o biografie particulară, vulnerabilă īn confruntarea cu marile īntrebări existenţiale. Situat īntre două poeme programatice, Lecţia despre cub şi Lecţia despre cerc, (mici "disertaţii" pe tema esteticii imperfecţiunii), ciclul Operelor imperfecte reīnvie lirismul parabolic şi gnomic, reflexiv, dramatic-interogativ, dar īn formule mai accentuat experimentale, īn care "jocul poemului" capătă din nou o pondere importantă. īntreaga carte e un fel de şantier, un atelier īn care se schiţează şi se reiau mereu proiectele Operei. Realitatea textuală, sintaxa discursului poetic trec īn primul plan al interesului, accentul se deplasează de pe semnificat pe mişcarea semnificantului, pe jocul autosemnificării. Este īnsă un joc orientat, sugerīnd deteriorarea gravă a relaţiilor cu universul, slăbirea īncrederii m limbaj, criza comunicării. Absurdul şi nonsensul, proiecţiile coşmareşti ale lumii īntr-o conştiinţă profund tulburată schimbă mult substanţa lirismului. O ipostază emblematică a eului este aici aceea de "rege pe un tron īn prăbuşire", care şi-a pierdut deopotrivă puterea asupra obiectelor şi a cuvintelor.

Cīteva dintre marile poeme ale operei lui S., profund īnnoitoare pentru scrisul său, se află īn această carte: Papirus cu lacune, Noapte bună, Clepsidra, Meiuet, Putea, Tocirea. Eminamente elegiac este discursul poetic şi īn Noduri şi semne (1982), ultimul său volum publicat antum. Subintitulat,.recviem la moartea tatălui meu", el este mărturia dramatică a celui ce "īnvaţă a muri" eminescian, "dezobişnuindu-se" de lucruri. Inaugurat cu o Căutare a tonului, ciclul atrage atenţia asupra "delimitării programatice de imperialismul oricărui inter-text" (Ioana Em. Petrescu*), pentru a sfīrşi īn Tonul (penultima piesă) cu "dezobişnuirea" de "felul (său) de a fi" şi cīştigarea unui fel de impersonalitate. Unitatea de construcţie a ansamblului se realizează prin alternarea a două serii mari de poeme numite noduri (33) şi, respectiv, semne (23), īntre care sīnt intercalate 7 poeme cu titlul Prin tunelul oranj. Cele dintīi ar sugera orientarea privirii spre exteriorul lumii trăite, căreia i se caută "semnele", iar "tunelul oranj" ar fi canalul de comunicare dintre ele, sub semnul revelaţiei morţii. S-a văzut aici "jocul unei adevărate simbolistici numerice" legate şi de seria de 11 elegii, cu care noile texte se īnrudesc şi tematic, propunīnd "viziunea existenţei ca ruptură şi experimentarea morţii ca formă a cunoaşterii de sine" (Ioana Em. Petrescu ). Tăierea, jupuirea, decapitarea, cioplirea, īngheţarea sīnt acţiunile frecvent invocate, sugerīnd tocmai despărţirea de lumea fenomenală, "dezobişnuirea", īn timp ce bestiarul reprezentativ oferă embleme ale diverselor grade de apropiere / depărtate faţă de organic sau spiritual. Peisajul exterior se reduce şi el la elemente generice, ca şi reprezentările eului, mai curīnd emblematic. Teme şi motive curente īn poemele de pīnă acum, cu transformările intervenite īndeosebi īn Operele imperfecte, se regăsesc, modelate īn reprezentări groteşti şi absurde, de coşmar suprarealist şi de "pictură metafizică". īn linia unei poetici antimimetice, se situează ciclul de Opere impersonale, inclus īn antologia Ordinea cuvintelor (1985), situat programatic (după autocomentariile poetului din Antimetafizică) sub semnul "īngrozirii prin mesaj a naturii", "al īnlocuirii ei cu natura organismului poetic". O suită precum Temă cu variaţiuni, din acest ciclu, apropie viziunea lui S. de divorţul polemic al lui Ion Barbu de "poezia de pitoresc", preluīnd chiar imaginea īnecului pentru sugerarea acestei despărţiri de natură: "Eu o să mă īnec zburīnd īn īnţelesul unui cuvīnt / Al unui cuvīnt / cuvīnt". Poeme ca acestea ilustrează ultimul stadiu al programului liric stănescian: o ars poetica mai austeră, pe lineamentele căreia se sprijină un lirism de substanţă vizionară, dramatică, structurat īntr-o figuraţie specifică poetului şi integrată organic reţelei tematice articulate de īntreaga sa operă. Foarte legată de poezie este eseistica din volumele Cartea de recitire (1972) şi Respirări (1982), cuprinzīnd "lecturi" foarte personale ale unor scriitori romāni şi numeroase texte cu caracter programatic şi de reflecţie asupra "stării poeziei". Le caracterizează aceeaşi neobişnuită libertate a invenţiei verbale, ce face ca voinţa de "sistematizare" a ideilor despre actul poetic să evite orice rigiditate dogmatică şi s-o apropie mai degrabă de regimul intuitiv-imaginativ al liricii.

OPERA: Sensul iubirii, cu o pref. de S. Iosifescu, Bucureşti, 1960; O viziune a sentimentelor. Bucureşti, 1964; Dreptul la timp. Bucureşti, 1965; // elegii. Bucureşti, 1966; Oul şi sfera. Bucureşti, 1967; Alfa (1957-l967), Bucureşti, \' 1967; Laus Ptolemaei, Bucureşti, 1968; Necuvintele, Bucureşti, 1969; Un pămīnt numit Romānia, Bucureşti, 1969; īn dulcele stil clasic. Bucureşti, 1970; Poezii, Bucureşti, 1970; Belgradul In cinci prieteni, cu o pref. de M. Tomuş, Cluj-Napoca, 1972; Măreţia frigului. Romanul unui sentiment. Iaşi, 1972; Cartea de recitire. Bucureşti, 1972; Clar de inimă. Versuri de dragoste. Iaşi, 1973; Starea poeziei, pref. de A. Martin, Bucureşti, 1975; Epica Magna, Iaşi, 1978; Operele imperfecte. Bucureşti, 1979; Carte de citire, carte de iubire, versuri şi proză poetică pentru copii (īn colab. cu Gh. Tomozei), Timişoara, 1980; Oase plīngīnd, Pancevo, 1982; Respirări, Bucureşti, 1982; Noduri şi semne, Bucureşti, 1982; Amintiri din prezent, selecţia textelor şi īnsemnarea finală de Gh. Tomozei, Bucureşti, 1985; Antimetafizică (īn colab. cu Aurelian Titu Dumitrescu), Bucureşti, 1985; Ordinea cuvintelor, versuri 1957-l983, I-II, cuvīnt īnainte de ~, pref., cronologie şi ed. īngrijită de Al. Condeescu, cu acordul autorului, Bucureşti, . Traduceri: Vasko Popa, Versuri, Bucureşti, 1966; Adam Puslojic, Pasărea dezaripată, Bucureşti, 1972.

REFERINŢE CRITICE: P. Georgescu, Păreri literare, 1964; D. Micu, N. Manolescu, Literatura romānă de azi, 1944-l964, 1965; M. Călinescu, Eseuri critice, 1965; E. Simion, Orientări īn literatura romānă contemporană, 1965; V. Felea, Reflexe critice, 1968; M. Martin, Generaţie şi creaţie, 1969; V. Cristea, Interpretări critice, 1970; Şt. Aug. Doinaş, Lampa lui Diogene, 1970; V. Felea, Poezie şi critică, 1971; A. Martin, Poeţi contemporani, 1971; Gh. Grigurcu, Teritoriu liric, 1972; M. Niţescu, īntre Scylla şi Charibda, 1972; C. Stănescu, Poeţi şi critici, 1972; P. Poantă. Modalităţi lirice contemporane, 1973; I. Pop, Poezia unei generaţii, 1973; L. Raicu, Structuri literare, 1973; D. Cristea, Un an de poezie, 1974; M. Tomuş, Istorie literară şi poezie, 1974; E. Barbu, O istorie polemică şi antologică a literaturii romāne de la origini pīnā īn prezent, 1975; M. Mincu, Poezie şi generaţie, 1975; I. Negoiţescu, Engrame, 1975; Al. Piru, Poezia romānească contemporană (1950-l975), 1975; M. Papahagi, Exerciţii de lectură, 1976; G. Dimisianu, Opinii literare, 1978; N. Baltag, Polemos, 1978; E. Negriei, Figura spiritului creator, 1978; L. Raicu, Practica scrisului şi experienţa lecturii, 1978; E. Simion, Scriitori..., I; Gh. Grigurcu, Poeţi...; M. Niţescu, Poeţi contemporani, 1979; Şt. Aug. Doinaş, Lectura poeziei, 1980; I. Pop, Nichita Stănescu - spaţiul şi măştile poeziei, 1980; Ov. S. Crohmăl-niceanu, Pīinea noastră cea de toate zilele, 1981; Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, 1981; Nichita Stănescu interpretat de..., 1983; Alex. Ştefănescu, Introducere īn opera lui Nichita Stănescu, 1986; N. Manolescu, Despre poezie, 1987; E. Negriei, Sistematica poeziei, 1988; Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei romāneşti, 1989; Ana-Maria Tupan, Scenarii şi limbaje poetice, 1989.