VIEATA NOUA u4p8px
Simbolismul s-a nascut in mediile nesanatoase , fie la socialisti, cu proletari suferind de ftizie, traind in mahalale zdrobite de ploi, fie la aristocratii cu simturile delicate, sensibile la parfumul florilor si fragilitatea bibelourilor, la oamenii cu nervi , intr-un cuvant. De aceea proletarul Traian Demetrescu se apropie de pretiosul Macedonski. Pana acum poezia fusese apasata de heinismul Junimii si germanismul lui Cosbuc, Iosif,
Chendi. Acum incepe sa se simta din nou influenta franceza.
Revista care a militat sistematic pentru simbolism este Vieata noua a filologului Ovid Densusianu, caruia, in ciuda ingustimilor critice, trebuie sa i se recunoasca meritul unei largiri a constiintei estetice. Acesta intelegea arta ca un exercitiu pur, pe deasupra oricarei directii practice si ca o indeletnicire a unei elite, specializate in intruparea idealurilor inalte de cultura, nicidecum a simplei taranimi sanatoase. Avea notiunea de poezie pura de vreme ce repudia sentimentul. Sentimentalismul e haina de teatru s-o lasam actorilor vietei. Densusianu a scris, in sprijinul decadentismului , numeroase articole, despre Remy de Gourmont, Henry de Régnier, Émile Verhaeren. Ca poet, sub pseudonimul Ervin, a compus poezii reci si echivoce.
STEFAN PETICA
Intaiul simbolist declarat si veritabil e tuberculosul Stefan
Petica (1877 1904), cunoscator perfect al poeziei franceze noi in chiar spiritul ei: Laforgue, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé,
Verhaeren, Henry de Régnier, Stuart Merill, Remy de Gourmont,
Francis Jammes, André Gide. El a frecventat pe Macedonski si a fost izbit de nevroza snoba din cenaclul acestuia, intoxicat de crizanteme in putrefactie si rigid de lux decrepit, cvasi-funerar.
In primul rand Petica glorifica diafanitatea florilor, fragranta carnurilor vegetale:
Parfum din flori palite si uitate,
Poema tainuita-ntr-o petala,
Te stingi in dureroasa-ti voluptate
In seara singuratica si pala,
Parfum din flori palite si uitate... fecioarele cu incarnat de crin ale lui
Botticelli intristatul,
Mult vestitul florentin... fecioarele pale trecand muzical:
O, marile pasionate,
O, tragicele Magdalene,
Femei etern indurerate
Ca niste triste cantilene.
Pe urmele indepartatului Radu Ionescu, poetul se cutremura de acordurile pianinelor funerare:
Acorduri murmurate de negre pianine
Atinse-ncet si dulce de maini ce-au tresarit
Sub visul care, palid, o clipa-a rasarit,
Sub lacrimi nestiute in tainice suspine.
Si mana diafana ce luneca pe clape
Trezind din somn de veacuri dulci visuri din mormant
E tot minunea veche mai sus de orice cant,
Iar ochii par o mare de-adanci si triste ape.
Alte instrumente pastorale, flaut, orga, vin tot din simbolism, dar asupra tuturor sta vioara verlainiana care scoate suspine lungi, intristand fecioarele tuberculoase, in piesa capitala Cand viorile tacura:
Viorile tacura. O, nota cea din urma
Ce plange razletita pe strunele-nvechite
Si-n noaptea solitara, o, cantul ce se curma,
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.
Arcusurile albe in noaptea solitara
Statura: triste pasari cu aripile-ntinse
Pareau c-asteapta semne si strunele vibrara,
Ah, strunele, ce tremur de viata le e!
Si degetele fine, in umbra, sclipitoare,
Pareau ca niste clape de fildes, ridicate
Pe flaute de aur in seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.
Murise insa cantul de veche voluptate
Si triste si stinghere viorile parura
In noapte-ntunecata de grea singuratate,
Fecioare-mpovarate de-a viselor tortura.
E mult prerafaelitism in lirica lui Petica (printese clorotice, bolnave), precum este vadita inraurirea lui
Verlaine. Parcurile, gradinile cu havuzuri, paunii, n-au alta origine. In acelasi timp, prin Traian Demetrescu sau direct de la urmasii lui Baudelaire, poetul adopta funerarul sinistru, cu corbi si hohote sarcastice:
Se stinse alba lampa cazand pe piatra tare
Cu geamat lung si jalnic de suflet chinuit
Si umbra fu ca plumbul in turnul urgisit
Iar corbii s-adunara strigand in departare.
Ha, corbii s-adunara strigand in departare,
Caci prada lor gatiram din trupul prihanit
Ce sta intins si rece in turnul parasit:
Si mortul era visul suprem de asteptare.

IULIU C. SAVESCU
Iuliu C. Savescu, mort de ftizie in 1904, e un nostalgic in cautarea de spatii exotice, evocator al pustiului ars saharian si al celor doua poluri:
La polul nord, la polul sud, sub stele vesnic adormite,
In lung si larg, in sus si-n jos se-ntind campii nemarginite,
Campii de gheata ce adorm pe asternutul marii ud.
Cu munti inalti, cu vai adanci, la polul nord, la polul sud.
D. ANGHEL
Fundamentul simbolismului, inteles bine doar de André Gide, e inlocuirea picturalului, instrument al universului obiectiv, cu inefabilul muzical si olfactiv, conduct al metafizicului. Poezia simbolista e o poezie de cunoastere si miasmele ori efluviile de arome din scoala baudelairiana sunt initieri in misterul dezagregarii si germinatiei materiei cosmice. Nu mai incape indoiala ca elogiul florilor din In gradina de D. Anghel (1872
1914) e un ecou (prin Samain) al simbolismului mallarmean.
Tema acestor poezii incarcate uneori de descriptii si incercari de afabulatie este intrarea in extaz sub valul edenic al mirosurilor:
Ca o biserica miroasa seninul cucerit o clipa,
Dar se trezesc in umbra crinii, varsandu-si boarea lor profana,
Vazduhu-i greu cat n-ar fi-n stare vaslind sa-l taie o aripa,
Un trandafir murind se farma patand ul ca o rana.
Si tot mai grea, mai tare creste naiva florilor urgie,
Se-ntrec care de care parca sa-nvinga ori sa moara-n lupta.
In van trimite-un gand de pace un miros bland de iasomie
Si flutura-n desert in aer, ca un steag alb, o nalba rupta.
Dam si de serafimul mallarmean in chipul ingerului spunand o balada:
Sunt seri cand murmurul furtunei e-asa de bland incat ai spune
Ca s-a ascuns in umbr-un inger si povesteste o balada.
Pe-astfel de seri, fara de voie, pe mana fruntea-mi las sa cada,
Si nu stiu pentru ce atuncea as vrea sa-ngan o rugaciune.
Interesanta la Anghel apare constituirea unui univers intim al rafinatului, nu cu geologie salbatica ci cu natura moarta .
Poetul a cantat mireasma rufelor:
Miroasa iarba patulita a sinziana s-a sulcina,
Miroasa dulce, cum miroasa un asternut pastrat de zestre;
Si-n mine, cand e intunerec si cand se face iar lumina,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre... saloanele, fotoliile, oglinzile, pianul:
Salonu-i gol, si-n umbra doar samovarul canta...
S-acum e gol salonul, e gol si-n umbra casei
Stau vastele fotolii si lung prind sa se mire...
Oglinzile-si arata cu jale infinitul
Si nu mai vine nimeni... zadarnic stai la geamuri...
In neagra umbra, pianul cu dintii scosi afara
Ranjeste ca un monstru ce-ar vrea sa ma sfasie... paharul cu ceai (cu un mic feeric care e mai mult o analiza a delicatetei de ton a lichidului):
Visam privind in fundul paharului de ceai
Si-n sticla stravezie ca-ntr-o metempsihoza,
Eu m-am vazut pe ganduri tinand in mana-o roza,
Subt un portic de aur cu bolta de email.
Ca un turban albastru pe cerul roz de mai,
Pe-un cer mai roz ca roza care-o tineam in mana,
Un dom se profileaza, si-acum vad o fantana,
Spre care o careta se-ndruma cu alai... manusile, nimicurile femeii, apoi susurul jocurilor de apa in parcuri, porumbeii si paunii de pe langa casa, undirea sonora a ceasurilor:
Bate-ntai un ceas sfios
Cine stie unde,
Si-n tarziu auzi din jos
Altul cum raspunde.
Canta linistea, si-acum
Altele ramase
Se-ntalnesc grabite-n drum
Si cad peste case.
Cad, si-apoi rasuna iar
Subt bolti asa clare;
Parc-arunci intr-un pahar
Cu margaritare.
Fantezismul lui D. Anghel nu e o calatorie in plina aventura, cum se intelege azi, poetul dimpotriva aratand hotararea de a sfarsi poemul, ci tendinta spre feeric. Aspectul acesta nu-i cel mai fericit. Totusi din el a derivat un imagism in sensul lui Jules
Renard. Metafora constituie in sine un poem total, fiind o relatie neprevazuta care imbogateste conceptia despre Univers. Poezia nu-i decat o panza alba de proiectie. Astfel marea e figurata in margaritar si trambiti, luna in oglinda ori intr-o masca:
Privesc o semuire de om in discul lunii,
Un chip bizar ce rade, privind de sus pamantul,
Un ras amar si straniu ce-l au numai nebunii
Si mortii, cand pe buze le-a-ncremenit cuvantul.
Anghel merge si mai departe. El porneste de la o tema, ce e la punctul de plecare o curata abstractiune, si o comenteaza metaforic pana la epuizarea tuturor relatiilor cu putinta.
Imaginile formeaza insa o retea organica a carei functie este de a revela corespondentele oculte intre toate partile lumii.
Poemul cel mai izbutit, plin de superbe versuri si de apropieri, este Cantecul greierului, in care nu se face deloc descriptia insectei, ci se studiaza raporturile intre aceasta forma minuscula si durabila cu intreg campul cosmic, pana la Geneza:
Sunt poate milioane de ani de-atunci, o, Soare!
De cand tu cel ce astazi urci boltile de-azur
Erai de-abia o pata prin neguri calatoare,
O forta-n mers ce-si cauta o forma si-un contur.
Asa erai, dar timpul ti-a modelat conturul,
Si incendiul ce-n tine mocnea de vesnicii,
Inflacarat deodata a luminat azurul
Si ale mele negre si mari melancolii.
Asa erai pe vremea intaiei aurore,
Pe cand eu, negrul greier, rapsodul fara glas
Ce te canta-nstrunandu-si elitrele sonore,
Asa am fost de-a pururi si-acelasi am ramas.
Eu sunt intaiul sunet care-a trezit ecouri
Far-a trezi pe lume fiorul unei uri,
Rapsodul ce-a rupt pacea inaltelor platouri
Si-a desteptat visarea funebrelor paduri.
Ca intr-o sera calda traiam punctand tacerea,
Privind plin de uimire cum vremile in mers
Inalta continente ori pregatesc caderea
A cine stie carui fragment de univers.
Parea cum ca natura arareori satula
De vechile tipare cata izvoade noi;
Cum de-a putut fragila si fina libelula
Vaslind atatea veacuri, s-ajunga pan la noi.
Versurile umoristice (in colaborare cu St. O. Iosif) din
Caleidoscopul lui A. Mirea, urmand traditia Teleor, au deschis o adevarata scoala de fantazare ironica in libertate, fara scop polemic. Aceste improvizatii nu mai distreaza astazi, afara de putinele cu nucleul liric, ca Diligenta, poem simbolist al vehiculului si al perimarii, sau cantecul afisului, simbol al efemeritatii:
Afise-albastre, galbene, verzi, rosii,
Otrava dulce-a mustelor stupide,
Feresti pe care neantul le deschide
Spre a privi prin ele curiosii;
Voi, zdrente de o zi, efemeride
Cari trambitati pe toti nesatiosii
De bani si glorii, pe toti virtuosii
Si toti taraitorii de hlamide,
Voi cari pe ziduri va iviti cu zorii
Spre a opri in cale pe drumeti
Si a peri pe urma in tenebre,
Puteti sa-mi spuneti unde dispareti?
Ce faceti voi cu numele celebre:
Si unde duceti voi atatea glorii?
Proza lui Anghel, putina si impopulara, este exceptionala. Ea revolutioneaza arta scrisului. Dintr-o proiectata Arca lui Noe
(trecand peste alte incercari) n-au ramas decat fragmente, in care, sub pretextul experientei scolare a domnului Hube, profesor neamt, se insira observatii despre tot ce misuna in viata. Poezia mobilelor vetuste gaseste si aci un poet cu sensibilitatea materiei grele. Anghel e un metaforist pe urmele lui Jules Renard si pagina lui e plina de comparatii ca: serele ca niste palate de clestar ; flori cu fetele palide ca niste convalescente indaratul unor geamuri de spital ; firele de iarba ca o armata minuscula in pas gimnastic .
Ca si Jules Renard, el manuieste bine umorul animist, vorbind de somnolenta joviala a butoiului, de aparitia apocaliptica a instrumentelor agricole. Toata poezia cotetului e realizata in fixarea notei esentiale a animalului, intr-un soi de caractere plastice:
Murdar ca insusi noroiul, porcul insa singur era optimist, cu ratul lui roz el scurma ici-colo si nu-si pierdea nadejdea, spre soare nu cata caci ii era indiferent, dar ca unul ce avea spirit de investigatie, isi urma explorarile pana ce ajunse in fata butoiului si se opri ca Oedip in fata unei enigme.
Tacut si filozof ii facu ocolul, mirosi indelung cu ratul lui roz, temator isi tinu coada intoarsa in semn de intrebare, si apoi, fie prin vointa, fie dintr-o imperioasa necesitate, oprit in fata cepului ce era singurul punct reliefat din atatea rotunzimi, incepu sa se scarpine.
Pe nesimtite comparatia simpla e parasita pentru o asociatie plastica, dand nastere la un univers nou, fantastic, creat dupa legi absurde din simplul plac al ochiului (maniera de mai tarziu
Urmuz si Arghezi). Doctorul, trasura, caii si vizitiul sunt vazuti intr-o compozitie sincretica, mainile, ochii se trateaza, monografic, ca piese scapand din trup cu o viata proprie, se insinueaza calitatea de obiect material a profesorului, descriptibil prin portiuni, nu prin reductie la o nota morala domi nanta. A vedea animalul ca obiect, inertul ca animal, partea ca entitate de sine statatoare si colectivul ca individ, acesta e umorul intrevazut de Anghel, care vede clasa lui Hube, in timp, ca un mic monstru ce-si primeneste capetele. Prozatorul supune perceptia unei adevarate disocieri plastice. In viziunea creatiei biologice, intr-o pagina dintre cele mai remarcabile, regnul animal e conceput ca o singura himera in continua metamorfoza, parodie a spiritului universal si a selectiei naturale:
Ele au staruit si s-au selectionat, s-au indepartat una de alta si s-au adaptat diferitelor medii, si-au stins lumina ochilor ca sa nu mai vada soarele, si-au exagerat personalitatea ridicandu-si gatul deasupra arborilor si ascunzandu-si numele lui Dumnezeu sub pseudonimul de girafa, s-au strans in musuroaie ori s-au razletit in pustiuri, au intins aripi sa se inalte in albastru ori s-au coborat in adancurile nebanuite, aprinzandu si un far luminos deasupra orificiului vesnic cascat ca sa inghita o prada, s-au facut mladioase, serpuitoare alge, ori monstruoase balene ce arunca necontenit clisme vazduhului cand li se uraste cu imensitatea infertila a singuratatilor in care traiesc, meduze ce mai poarta in gelatinosul lor trup reflexul curcubeului primitiv, ramificata si tentaculara caracatita i-a placut sa fie, ori neagra sepie ce arunca un nor de cerneala in limpezimile in care se reflecteaza cerul, s-a transformat, precum si in fiinta mea nelinistita si ciudata i-a placut sa se manifesteze spre deznadejdea multilor mei semeni.

ION MINULESCU
Toate decorurile si ceremoniile simboliste sunt in poezia lui
Ion Minulescu (1881 1944); mistica numerelor din Maeterlinck, scheletele, sicriele, cavourile post-baudelairienilor, corabiile, galerele, iahturile, garile, ploile, spitalele, adverbele majusculizate: Ieri , Maine , numele proprii fastuoase, exotice
(Bassora, Ecbatana, Cordova), totusi fara unda mistica, fara senzatia de putrefactie si boala. Tristetile morale, nervii nu se realizeaza si poezia ramane in genere luminoasa, aproape so ciala, cu un vadit aspect de romanta muzicala in traditia
Chat noir si Quat z Arts, dar si a lui Traian Demetrescu si a celorlalti facatori de cantece de lume. Poezia minulesciana e stapanita de motivele de baza ale romantei. In ea intalnim amanti in cautare de iubire adevarata , despre a caror dragoste stie lumea toata . Amantul invita pe amanta sa ramana cu el toata seara , incredintand-o ca nu-i nimeni sa ne vada si sa ne-auza , nefagaduind nici o statornicie. Tonul e fanfaron si teatral, insinuant si sentimental. Sentimentalismul, care a castigat adeziunea publicului, este tratat intr-un spirit estetizant violent. Poetul pune in fascinarea prin sentiment o grija excesiva artistica, teatrala si comica oarecum, ca orice mistificatie. El arde pentru iubita miresme otravitoare in trepieduri de argint, ii presara in pat garoafe si maci, stropeste pernele cu parfum de brad si infige intr-o glastra trei ramuri verzi de lamaita si un ram uscat de eucalipt. Dragostea urmeaza dupa acest ceremonial pedant. Barbatul primeste cheia de la poarta verde si ramane in turnul celor trei blazoane (al Iubirii, al Sperantei si al Credintei viitoare), mainile femeii sunt ca albul altarelor din Babilon si din Ninive. Dupa aruncarea cheii, barbatul intreaba pe femeie: Voiesti sau nu sa fii a mea? , iar dupa o noapte intreaga de iubire intr-un pat presarat cu trandafiri si chiparoase, intreaba din nou, aproape printr-un calambur: Voiesti sa nu mai fii a mea...? Artificiul este enorm.
Dar in fond in acest joc de emotii grandilocvente si de mari procedee estetice, care a dat cateva poeme memorabile, sta tot interesul literar:
In cinstea ta,
Cea mai frumoasa si mai nebuna dintre fete,
Voi scri trei ode,
Trei romante,
Trei elegii
Si trei sonete.
Si-n cinstea ta,
Cea mai cantata din cate-n lume-au fost cantate,
Din fiecare vers voi face
Cate-un breloc de-argint, in care
Gandirile-mi vor sta alaturi ca niste pietre nestimate
De-a pururi incrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!...
*
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie...
Dar ce anume-a fost
Ce-am vrut sa fie,
Noi nu vom sti-o poate niciodata...
A fost un vis trait pe-un tarm de mare,
Un cantec trist adus din alte tari
De niste pasari albe, calatoare
Pe-albastrul razvratit al altor mari
Un cantec trist adus de marinarii
Sositi din Boston,
Norfolk
Si New-York,
Un cantec trist ce-l canta-ades pescarii,
Cand pleaca-n larg si nu se mai intorc.
Exista un hieratism minulescian, mostenit intr-o masura si de la Macedonski, nu lipsit de cabotinism, insa gratios tocmai pentru asta. Iser, care a ilustrat poemele, a inteles foarte bine latura lui de estetism teribil. Intr-un templu turcesc, ard in sfesnice vechi de arama trei lumanari de ceara, iahturile albe, rosii si negre ancoreaza simetric, dupa culori, in portul blond din nord debarca marinari bruni din sud, un rege plange-n cavou lasand sa-i pice lacrimi sonore pe bazalt, parerile de rau trec in domul sufletului in odajii de arhiereu, un matelot canta solemn ca-ntr-o cetate spaniola cand orologiul din cupola anunta fiecare ora, printr-un preludiu de mandola , caicele trec pe
Dunarea neagra ca niste cosciuguri albe, moartea bate in poarta de trei ori, luna pare un cap de ghilotinat. La toate astea se adauga monologul sepulcral, sententios:
Taci,
Sa nu-mi destepti tristetea amintirilor culcate
In sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
Taci.
In poeziile din ultimele doua decenii, hieratismul exotic e inlocuit cu poze ortodoxe in peisagiu autohton. Impresia de comic si baliverna e adesea foarte puternica si o lectura injusta dauneaza.
Poezia trebuie jucata, interpretata ca si solilocviile lui Jehan
Richtus, ea fiind de fapt o productie argotica, in dialectul prapastios al cafenelei bucurestene. Minulescu e un Eleutheriu
Poppescu devenit liric, traducandu-si sublimitatile in limbajul lui special, convins si burlesc, presarat cu or , cu dracul stie , cu juraminte ( mi-e martor Dumnezeu ), sarind de la fraze pline de gravitate la iesiri neprevazute. Biblicei Sulamite i se reproseaza ca a fost proasta fugind de rege, lui Dumnezeu i se argumenteaza ca tot ce face omul nu-i pacat de vreme ce Divinitatea traieste in el. Poeziile sunt adesea neserioase, curate palavre, aparent in genul lui Toparceanu, desi Minulescu e un sincer, un Villon al cafenelei, vibrant, plin de imaginatie si de simt artistic, dar incapabil de a iesi din tagma si dialectul lui, in care traduce toate subiectele lirice. Cea mai mare sfortare de seriozitate aca demica o gasim in In asteptare, turburatoare infruntare a misterului mortii, nu scutita de spiritul de moft , de vreme ce poetul spera sa intre in vesnicie, ca si Isus, calare pe asin:
Nu stiu ce s-a schimbat in mine,
Dar simt ca s-a schimbat ceva
Ceva, la fel, ca dupa-o boala grea,
Cand parca simti ca-ti este mult mai bine!...
Am fost candva bolnav cu-adevarat?...
Dau boala mea n-a fost decat
Calvarul unui vis urat
Din care abia acum m-am desteptat?...
Nu stiu ce-a fost, si nici n-as vrea
Sa stiu mai mult decat mi-e dat sa stiu
Cand, mai curand, sau poate mai tarziu
Acelasi fapt divers se va-ntampla...
N-astept decat o zi din calendar
Cand Dumnezeu are sa-mi faca semn
Ca pot intra-n Ierusalim, solemn
Ca si Christos, calare pe magar!...
Romanele lui Minulescu sunt sarace in substanta, de o batatoare la ochi tinuta umoristica, nu lipsite de o anume savoare. Ele sunt niste gasconade. Rosu, galben si albastru,
Corigent la limba romana, Barbierul regelui Midas, 3 si cu
Rezeda 4 se ridica toate pe metoda moftului , ca si teatrul de altfel, pigmentat acesta cu stiuta exhibitie artistica. Mihnea povesteste, de exemplu, in Pleaca berzele, ca in India osanditii la moarte sunt executati cu un parfum scos dintr-un lotus albastru ce creste pe malul Gangelui, intr-o odaie tapetata cu stofe groase de brocart, mobilata cu paturi de abanos.

N. DAVIDESCU
Primele poezii ale lui N. Davidescu, La Fantana Castaliei, trateaza, in traditia Rollinat si Laforgue, fiorurile noi, vitiul, depravarea, anemia, notiunile curente fiind luna clorotica , carciuma , nevrozele , narcoticele , fardul , alcoolul , k holul , ploaia , spleen-ul , cavourile, sicriele, viorile, agoniile, macabritatile si satanismele. Nostalgia simbolista e materializata in chipul hieraticului, fara multa pictura, cetos, enigmatic, in care elementele tipice sunt faraonii, sicriurile de santal, parfumurile de naft si de bitum, teorbele, numele proprii sonore ca Iahveh, Thabaur, Ecbatana, intr-o versificatie cu ecou hohotitor, solemn:
Eu sunt o piramida a vechiului Egipt
Pe-al carui crestet luna clorotica s-a-nfipt

Si-n care faraonii culcati sacerdotal
Se-nsiruie-n sicriuri masive de santal.
Orbitele lor pline de-al veacurilor scrum
Afuma cu mirosuri de naft si de bitum
Peretii necropolei profunde, unde ei
Traiesc postum in raza puternicilor zei.
Evocarea unui pustiu asiatico-african cu rinoceri si paduri ca zona singurateca unde s-ar putea pune mana pe sufletul naturii e grandioasa:
Doream sa fiu eu singur cu-a gandului tortura
Acolo unde punctul si linia dispare,
Eu singur in mijlocul profundelor Sahare,
Ca tine singur, Doamne, de singur in natura!
Eu singur in lumina de-arama-a unui soare
Fauritor de monstri un soare ce desface
Din balti stagnante ciuma perpetua si face
Din porc un rinocerus si-un arbor dintr-o floare.
Si-acolo cu candoarea salbaticilor bestii,
In golurile zarei uitandu-ma cu anii,
Sa-ncerc magnetizarea extazurilor stranii
Ce tulbura privirea brahmanilor in trestii.
Si-asa sa-ntreb simunul, nisipul si zenitul
Ce spune cateodata divinul Pan din flaut,
Apoi, retras in mine cu cantecu-i, sa caut
La randul meu misterul ce-ncheaga infinitul.
Si-n verbe mai sonore ca murmurul padurii
Sa-nchid nemarginirea, si greu de majestatea
Pe care-o face gandul si-o da singuratatea
Sa pun odata mana pe sufletul naturii...
Singuratatea, excelenta compunere, reia motivul lui Eminescu prin imaginea originala a seminaristului in indoiala:
Ma simt atat de singur si-atat ma simt de trist
In mijlocul odaiei bolnave de-ntristare
Incat ma vad in chipul de pal seminarist
Ce-nchis in niste ziduri de negre seminare
Isi cauta zadarnic in inima-i pe Christ.
Durerea ma-nfasoara mai strans ca un vestmant
Tesut dintr-o povara de grea singuratate,
In vreme ce eu caut al Domnului cuvant
Sa-nabuse durerea in inima-mi ce bate
Usor ca o pendula uitata pe-un mormant.
In Sfarsit de toamna este atinsa, inaintea lui Ion Pillat, voluptatea intimista a evocarii alimentelor:
In mintea lor bolnava si-n sufletul lor ros
De moartea dureroasa a zilelor in noapte,
Sovaitoare, iarna, intra ca un miros
Subtil de paine calda si de castane coapte.
Ce e valabil in partea inedita din Inscriptii e tot in directia evocarii sufletului naturii moarte, ca in Umbra camerelor:
Sunt camere de-acelea ce sunt pline
De noi, si-n care sufletele noastre
Se-mprastie tacute si senine
Si se deschid ca florile prin glastre,
In mijlocul tacerii lor depline.
In draperia mobilelor grele
De pulberea nostalgicelor vise,
Si-n galbenul masivelor perdele
De-a pururea usor intredeschise,
Ne risipim ca niste vechi dantele.
Apare la N. Davidescu poezia plictisului duminical (Eterna duminica) si a provinciei in decrepitudine, vazute prin lirismul caducitatii si al duiosiei grotescului:
Crepusculul se stinge, si-nserarea
Desfasura tacutele-i vedenii
Si-alunga, din gradina, orasenii
Cu spatele boltit ca resemnarea.
O baba insa si-o umbrela veche
Raman pe-aceeasi banca la o masa,
Si pe-amandoua cu putere-apasa
Aspectul lor de vesnica pereche.
Batrana ca un lemn vechi de umbrela
Sta tantose-n uscata-i nemiscare
Alaturi de umbrela ei ce pare
O batranica-n fusta de dantela.
Mai in urma poetul compileaza un soi de legenda a secolelor , intitulata Cantecul omului, in care ia pe rand, enciclopedic, fara criteriu teleologic, civilizatiile: Iudeea,
Helada, Roma, Evul mediu, Renasterea, intr-o versificatie variata si chinuita. Afara de rari cazuri, toata aceasta productie e ab stracta, didactica, iremediabil arida.
Romanul (Conservator & C-ia, Vioara muta, Fantana cu chipuri) nu e genul propriu scriitorului, care il concepe intr-un spirit cu totul liric, de o falsa aparenta analitica.

EUGENIU STEFANESCU-EST, AL. T. STAMATIAD, EMIL ISAC
Poeziile lui Eugeniu Stefanescu-Est, simboliste tematic, dar fara nevroza, sunt o expozitie feerica de materii scumpe, argint, briliante, de tablouri viu machietate, de gheizeri, plante albastre de cobalt, ploi de pietre pretioase:
Ploua, ploua, ploua,
A-nnoptat si ploua.
Orele trec repezi
Cand privesti visand
Ploua si pe case
Nu stiu cine canta
Un adagiu trist,
Nu stiu cine canta
Versuri prin burlane,
Versuri de argint.
O poema tandra
De-aiurari bolnave
Plange sub ferestre
Un necunoscut.
Ploua briliante
Lacrime de roua
Si-ametiste negre;
Ploaia spune versuri;
Iar necunoscutul
Plange aiurind.
Legaturile lui Al. T. Stamatiad cu simbolismul, din care imprumuta numerele mistice (sapte balcoane, sapte cupole) si culorile ermetice (etajera neagra, noapte violeta, arbori albastri) sunt superficiale. Stamatiad nu e un blazat. In versuri grandilocvente si de aparenta sentimentala, el isi exprima multumirea de a fi Poet ( couronné par la Société des gens de lettres; par le Ministère des beaux arts et par l Académie roumaine ), inchipuind drame specifice geniului. El pune mai presus de dragoste Arta si, nesatisfacut in iubire, se retrage mandru in munti . Evenimentele vietii au ca osie crearea poemului, prin care, cu jertfe grandioase , neajutat de nimeni , poetul a cucerit viata. Cand ar fi cazul sa salveze o existenta, poetul ar renunta in fine la arta, pentru care si-a sugrumat iubirea, renuntare care este un sacrificiu teribil, facut insa odata pentru o femeie posedata din talpi si pana-n crestet . Tristeta poetului e factice si erotica fanfarona, si din totul se retin unii psalmi, fara misticism adanc, care au totusi, prin rotatia lor litanica, o remarcabila suavitate verbala (amintind putin umilitatile lui Péguy si ale lui Claudel):
Pre Domnul laudati-L,
Caci stapaneste cerul
Si visurile noastre
Si viermele si fierul!
Campiile si muntii
Si leaganul si groapa!
Pre Domnul laudati-L,
Caci stapaneste viata
Si straluceste-n soare
Si risipeste gheata!
Pre Domnul laudati-L,
Caci stapaneste apa,
Poemele in proza ale lui Emil Isac, voit grandilocvente si egolatre, incheiate adesea cu o poanta, se trag de la Oscar
Wilde. Compozitia se intemeiaza in genere pe colori tipatoare de afis (contesa cu ochi albastri, stand pe scaun de argint, la masa de aur, printre tigani negri cu laute rosii). Dramoleta neoromantica Maica cea tanara e un simplu prilej de a executa fresce hieratice, violent cromatice si panice, pregatind inca de pe acum iconografia stilizanta a lui Lucian Blaga, care e in fond un chip de a vedea ardelenesc:
Maico, Maico... (Pauza) Vino la rugaciuni.
Nu raspunde din fundul gradinii,
A adormit in fan.
Nu-nteleg pe maica asta. Pare a fi alta ca noi.
Adoarme in fan.
Si supt pernele ei albe, supt pernele ei sfinte adesea am aflat flori rosii. Flori rosii...
Flori rosii.
Si e voinica. Are fata frumoasa si brate tari...
Si poate are ganduri calde.
Caci in cor cantarea ei pare a fi alta ca a noastra cantare. In cantarea ei tremura viata inabusita.
Si se piaptana la oglinda.
Si adesea am vazut-o privind in fantana.
Oare ce-a vazut, caci radea cand privea in oglinda.
Si adesea am auzit-o vorbind cu luna.
Vorbea incet, dar in glasul ei era caldura.
Oare ce i-o fi spus lunii?

ELENA FARAGO
Inceputurile Elenei Farago sunt cosbuciene si eminesciene, caracterizate printr-un conceptualism verbios. Cand a venit in contact cu simbolismul, poeta a decolorat vechile imagini din epoca Semanatorului, dandu-le o nuanta de vag. Adverbele, vorbele, pronumele, exclamatiile, scrise cu majuscula, devin personagii misterioase: Incotro, De unde, Ce va sa fie, statornicul
Este, tristul N-a fost, blandul Ca n-a fost sa fie, gingasul Noi. Se vorbeste de fiinte oculte, Ostasii luminii, Pasarea albastra, si se uzeaza (influenta maeterlinckiana) de trinitati fatidice si repetitii incantatorii:
Si-a zis unul catre doi
Cand au fost la masa,
Si-a zis unul catre doi:
M-am legat sa merg cu voi,
Dar m-as duce inapoi
Ca mi-i dor de acasa.
Poeziile iau lungimi intolerabile, cele mai simple propozitii complicandu-se printr-un cifru de conventii simbolice (azima, vin, blid, naframa), cam in stilul liturgic al lui Claudel sau in maniera Roman de la rose. Poeta incearca sa traga lantul avarelor taceri , ca sa ajunga la crinii care simbolizeaza ceva, insa e intepata de spinii care si ei inseamna ceva, intra in cimitirul nadejdilor , unde da de un chin ce-i prihaneste mirul prohodului din suflet , ori vorbeste de coasele toamnei care trec prin lunca nadejdilor , unde floarea albastrilor cand si frunza verzuilor poate sunt moarte. Abia cand se exprima direct si simplu, Elena Farago e o remarcabila poeta a dragostei pudice, fie ca vorbeste barbatul:
Tu care vrei alaturi cu mine sa pasesti,
Nu crede ca sunt robul pe care-l miluiesti.
Cu ochii tai cei galesi in van vei astepta
Sa imi aplec genunchii cersind iubirea ta.
Nici lingusiri, nici lacrami desarte-n ochii mei,
Chiar dac-ai fi minune aleasa-ntre femei ...
Un biet pribeag sunt, insa merg drept, cu fruntea sus,
Si n-oi sti sa fiu orbul care se lasa dus...
Ci ti-oi intinde mana, si vino de vei vrea,
Dar nu te vreau nici roaba, si nici stapana mea.
Nici sprijin, nici povara asa te vreau, si-acum
De vrei sa mergi cu mine, gateste-te de drum... fie ca plange, dramatic, fecioara batrana:
Ma uit in oglinda si nu te mai chem
Si nu te mai cer ca-nainte,
Si totusi sunt clipe in care ma tem
De parca mi-ai sta dinainte,
Si-n graba pe umeri, pe sanii mei vani,
Desfasur carunta podoaba,
Sa-nvalui ruina pierdutilor ani,
Sa-ti cad in genunchi ca o roaba.
In genere confesiunea smerita si demna e de o mare suavitate:
Nu mi-am plecat genunchii
Cei pamantesti
Pe piatra nici unui templu,
Doamne,
Si nu te-am preamarit
Cu semnul sfant prin care,
De la Isus incoace
O parte-a turmei Tale
Ne recunoastem fratii
Legati de-acelasi rit.
Si-n casa mea saraca
N-am atarnat pe ziduri
Icoane sa-mi aduca aminte
Ca ma vezi,
Tu,
Ce mi-ai dat cununa de mucenic,
Stii bine
Ca n-am cerut rasplata,
Cum n-am cerut dovezi.

MIHAI CRUCEANU, N. BUDURESCU, I. M. RASCU
Din grupul de la Vieata noua, M. Cruceanu se remarca prin tr-o delicata tehnica poantilista, prin care infatisa mari de rubin cu vapoare albe, incarcate cu flamanzi, cetati edenice cu porti de arama, paduri arctice si cetoase:
Ca-n visuri nebuloase padurea e de gheata,
Giganticele-i trunchiuri in palida splendoare
Adorm invaluite in fumul alb de ceata...
N. Budurescu creiona cu fineta interiorul modern, salonul impodobit cu vase de Gallé incarcate de crizanteme uriase, cu pianul in penumbra la care canta o frumoasa aratare . I. M.
Rascu a evocat (simbolist statornic) provincia, barierele, duminecele, iar acuma, catolic practicat si rigid, este poetul recluziunii melancolice, al sfintelor bucurii bucolice ingaduite fiintelor neprihanite, si intra cucernic in salonul de tara al copilariei, depunand la usa marea lui geanta cu volume prafuite :
In salonul vechi de tara am pasit ca-ntr-un altar,
Sfiicios, copilaria ma privea de prin unghere.
Prins de zid, acelasi ornic urca-al timpului calvar
Si aceleasi bibelouri dorm pe-nguste etajere...
In acest salon de tara cu miros uscat de cimbru
Ce nepotrivite-s ale traiului cerinti moderne!...
In tacerea ce-l apasa sorb al veacurilor timbru
Si-ale ornicului clipe rabdatoare par eterne.
Am lasat la usa geanta cu volume prafuite,
Cu muncite file pline de trunchiate insemnari,
Ca sa fiu din nou copilul cu privirile-nsorite,
Cand nestiutor de toate alergam spre larg de zari.

G. V. BACOVIA
G. Bacovia mosteneste de la Traian Demetrescu sentimen talismul proletar, tinuta de refractar, nostalgia maladiva, filozofiile triste si mai ales tonul de romanta sfasietoare, cu complicari estetice, precum auditia colorata. Simbolismul poetului e acela din traditia sumbra a baudelairianismului, cu ploi insinuante, provincie, urat funebru, monotonie burgheza, tristeta autumnala:
Ploua, ploua, ploua
Vreme de betie
Si s-asculti pustiul
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua...
Prototipurile sunt Rodenbach, Rimbaud si Verlaine. De la
Baudelaire vin cadavrele in putrefactie, sanii surpati ai iubitei, iar de la tuberculosul Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea si ftizia, in timp ce nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid, claviristele care canta marsuri funebre de Chopin isi au originea in Maurice Rollinat. Umiditatea pluviala de la
Rodenbach ia la Bacovia aspecte infernale si se observa o adevarata teroare de apa trista, ostila, care contamineaza tot, un sentiment fizic de insalubritate:
Nu e nimeni... ploua... plange-o cucuvaie
Pe-un acoperis de piatra-n noapte cu ecouri de sivoaie,
Vai, e ora de-altadata, umbre ude se-ntretaie
Si-n curentul unui gang atipesc, plin de ploaie.
Ploaia si ninsoarea (cu interesante efecte uneori de monotonie acustica) nelinistesc prin durata si imensitate:
Si toamna si iarna
Coboara amandoua;
Si ploua si ninge
Si ninge si ploua.
*
In parc ninsoarea cade rar...
Ninge grozav pe camp la abator...
*
Eu nu ma mai duc azi acasa
Potop e-napoi si-nainte,
Te uita cum ninge decembre...
*
Afara ninge prapadind,
Ninge secular...
*
Ninge grandios in orasul vast cum nu mai este,
Ning la cinematografe grave drame sociale,
Pe cand vantul hohoteste-n bulevarde glaciale..
*
Ningea bogat, si trist ningea...
Penetratia umezelii peste tot, atmosfera cetoasa care inabuse, crasmele umede, murdare, zidurile vechi ce se darama, peretii uzi si frigul, un mort evreiesc pe ploaie, o fata ingropata pe ploaie, toate acestea sfarsesc prin a da nervi , prin e exaspera.
Atunci, dupa o faza de prostratie, simturile sunt e de o agitatie vecina cu dementa. Poetul zgaltana nervos fereastra iubitei ca sa-i arate cum ploua cu frunze, bolnavii isterizati racnesc la ploaie, vitele rag, racnesc si nebunii si innebunesc oamenii normali, cetatenii delireaza, vorbesc singuri pe drum si rad in nestire, i de un raget intern asemeni osanditilor din cercul al treilea infernal care urla in bataia ploaiei. Ca supreme condensari ale teroarei de umid sunt de citat Lacustra, halucinatie a unui diluviu ce izbeste cu valuri de apa pe adormit:
De-atatea nopti aud plouand,
Aud materia plangand...
Sunt singur, si ma duce-un gand
Spre locuintele lacustre.
Un gol istoric se intinde,
Pe-aceleasi vremuri ma gasesc...
Si simt cum de atata ploaie,
Pilotii grei se prabusesc.
Si parca dorm pe scanduri ude,
In spate ma izbeste-un val
Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.
De-atatea nopti aud plouand...
Tot tresarind, tot asteptand...
Sunt singur, si ma duce-un gand
Spre locuintele lacustre... si viziunea apocaliptica a unei ploi negre, de carbune:
Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...
Vibrau scantei de vis... noian de nergu,
Carbonizat, amorul fumega
Parfum de pene arse, si ploua...
Negru, numai noian de negru.
Bacovia si-a creat un stil al pateticului, o varietate de satanism, cu punctul de plecare in Rollinat si in Edgar Poe. El sta singur in cavou, privind sicriele de plumb si ascultand scartaitul coroanelor, prin parc apar fantome si trece o pasare cu pene albe, pene negre , strigand cu glas amar , poetul plange si rade sarcastic in ha, in ha , sau rade hidos , paseste singuratec pe pustiile piete, intra in casa iubitei si-i ordona sa-i cante un mars funebru. El se duce in gradina autumnala si se-ntinde ca un mort pe masa parasita, sau plange in parcul dezolat, in haine negre.
Odaia lui e de o sinistritate hoffmanniana, fantastica si simbolica
(intr-o poezie excelenta); prin ea canta in mii de fluiere toamna, in mijlocul ei, pe masa, arde o faclie, faclia tremura in oglinda, tablourile sunt negre, golul ei haotic e plin de ecouri:
Odaia mea ma inspaimanta
Cu braie negre zugravita
Prin noapte, toamna despletita
In mii de fluiere canta.
Odaie, plina de ecouri,
Cand plansu-ncepe sa ma prinda;
Stau triste negrele tablouri
Faclia tremura-n oglinda.
Odaie, plina de mistere,
In pacea ta e nebunie;
Dorm umbre negre prin unghere,
Pe masa arde o faclie.
Odaia mea ma inspaimanta,
Aici n-ar sta nici o iubita
Prin noapte, toamna despletita
In mii de fluiere canta.
Cand se apropie miezul noptii, de terori subite la ora satanica, poetul fuge din odaie-n odaie, iar cand afara ninge prapadind , iubita se aseaza la pian si canta un mars funebru, dupa care fapta cade in delir. Atunci poetul face un gest straniu: plangand resfira pletele iubitei. O alta femeie bruna, in mantie neagra, canta la clavir, gemand, marsul funebru al lui Chopin, intre faclii, intr-un salon gol. Apoi apare in salon o blonda goala, care ia o scripca neagra si-ncepe a canta lugubrul cantec. A doua poza (in aceasta poezie deloc simpla) este retorica intoarsa, adica sfaramarea pana la anarhie a solemnitatii, simulandu-se pierderea sirului ideilor, pretentia de filozofie, declaratia absurda, interventia prozaica.
Aceasta simulatie da nastere unui fel de ermetism care in poeziile din urma, din exces de naivitate, duc la un manierism insuportabil:
O! corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
Ce vine singur in pustiu
Cand anii trec cum nu mai stiu,
O, corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
Chiar!
Cu toate acestea poetul e capabil de reinnoire si e remarcabila incercarea de folclor in stil ermetic, cu o intalnire absurda de mitologii si geografii disparate, intr-un cantec amestecat si himeric:
Si parca ma cheama,
De crengi atarnand,
Avesalomi gemand
Cu plete-ncalcite...
Nimic nu intelege...
Si as vrea ca sa mor
Ca Romulus Rege,
Uitat, legendar... de-o furtuna
Pierdut sa dispar,
Prin codrii Bacaului...
De spaima ma prind
Priviri ratacite,
Si mintea, de zgomot,
BARBU NEMTEANU, D. IACOBESCU, M. SAULESCU,
LUCA I. CARAGIALE
Barbu Nemteanu (1887 1919) transporta pluviosul Bruges la Galati, inlocuind canalul cu Dunarea, dar pastrand aerul de incetineala a tuturor miscarilor si melancolia cheiurilor industriale. Tot el schita o poezie scrisa cu creionul, surprin zand pateticul cotidianului si al micii provincii burgheze, in care marile simboluri sunt tratate miniatural si usor umoristic:
O, trenisor de Crasna-Husi,
Locomotiva ta e-un samovar,
Iar tu, intreg, pari un tramcar,
O jucarie de papusi.
Cand dai semnal ca pleci, zambim cu totii!
Cand intri-n gara, pufaind, zambim...
Ades ma mir cum nu te fura hotii,
Atat esti de infim!
Te poate masura un om cu cotul!
Ba, mi se pare,
Cat esti de tren, ai incapea cu totul
Intr-un vagon mai mare...
Ftizicul D. Iacobescu (1893 1913) colecteaza din simbolismul francez imaginile potrivite propriei nostalgii, vapoare, porturi, mari polare, goelanzi, parcuri, havuzuri, intr-o poezie vaporoasa, presarata cu elemente de fêtes galantes , Pierroti, Columbine, lorzi, misse, menuete, gavote, claviruri, mandoline, ghitare, saloane roz, mov si gri, intr-o atmosfera prea specific franceza, impinsa pana la evocarea Bourbonilor. Nuanta personala se iveste in legatura cu conditia de bolnav a poetului, in incordarea auditiva la vibratiile tacerii, concepute ca un instrument negativ cu coarde, in sensibilitatea la ploaie, in obsesia hemoragiilor, in fixatiunea mortii pe care o vede ca o deschidere intr-un mediu acvatic:
Si mortii reci pe care noi ii credem ca dorm
In adancimi de fluvii, de mari si de oceane,
Si mortii reci pe care noi ii credem ca dorm
Traiesc o noua viata intr-un tinut enorm
De plante si margeane.
Putina opera poetica a lui M. Saulescu (1888 1916) se caracterizeaza prin tonul prelung, vizionar, printr-o neagra presimtire a mortii. Saptamana luminata, drama intr-un act, e coplesita de aceeasi ceata sinistra, plina de sugestii (eroii au, expresionistic, nume generice), fiind vorba de inabusirea unui muribund inainte de Inviere pentru ca sa poata beneficia de gratia divina harazita mortilor din saptamana patimilor.
Luca I. Caragiale (1893 1921) a tradus din Edgar Poe si a scris multe poezii verbioase, in care se zareste uneori senzatia cosmopolita in felul Valery Larbaud si Blaise Cendrars.

D. CARACOSTEA
Critic specializat al simbolismului (afara de poetul N. Davidescu) se prevedea a fi D. Caracostea. Dupa aceea a evoluat in directie scientista, concepand critica drept o disciplina severa ce trebuie scoasa din apele diletantismului prin punerea in armonie cu cerintele de adancire ale specialitatii . De aceea criticul a aprobat si adoptat pe rand orice metoda capabila de a aduce pe langa adevarata caldura estetica, mai multa lumina stiintifica : gherismul, sociologismul tainian, comparatismul, determinarea prin factorul automatic a personalitatii , cronologia interioara tip K. Vossler, metoda genetica intr-un cuvant, si-n cele din urma analiza fonologica, derivata din studiile lingvistice ale lui
Grammont si Arta cuvantului (Wortkunst), a lui O. Walzel.