e3j7jz
Cu putine ceasuri inainte de a muri, regretatul Panait Cerna, poetul, imi repeta amarat vorba aceasta a lui Titu Maiorescu: in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding...
Familiara si sententioasa, fraza nemteasca o auzise el odinioara sunand indulgent si rece, ca o sentinta ce-i era cu totul neasteptata; si in luciditatea exagerata a frigurilor celor din urma Cerna si-o amintea, chinuit inca de neastamparul surprinderii amare care-l lovise cu ani in urma - o impresie ce parea ca niciodata nu incetase de a-i fi actuala.
A fost o intamplare lamentabila si ciudata.
Cerna iesise in lume, cu versurile lui entuziaste si oneste, intr-o vreme de mare fierbere culturala, cand oameni si grupuri literare se bateau cu o aprindere in care se reinnoiau timpii celui dintai si celui mai simplu nationalism literar roman. Trebuiau glorii literare noua si mari, cu orice pret. Atunci manifestari de talente cat de putin convenabile erau inaltate hiperbolic la rang de fenomene epocale; critici si scoli se sfadeau de la descoperirea lor, sau isi faceau din ele arme pentru vajnicele lor emulatii onorabile dar patimase.
S-ar parea ca, o clipa, insusi minunat cumpanitul Maiorescu a gresit la fel, desi nu in aceeasi masura ca ceilalti, in privinta lui Cerna. Peste putin, agerul si recele om a trebuit sa se regaseasca pe sine, si atunci, neaparat, de la el a venit vorba care trebuia: in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding!... Aceasta desigur insemneaza nu doar ca gandirea abstracta nu poate fi, ca si orice alt cuprins intelectual, material de arta literara, ci numai ca felul acela de gandire ajunge mai lesne tiranic decat un altul, si imperios da la o parte arta, socotind ca o inalta deosebit prin prestigiul pompos al filozofiei sau al religiei.
In Germania, Cerna gasise o hrana hipertrofianta pentru aceasta prejudecata a unei estetice specific neartistice. Literatura clasica si postclasica a nemtilor e imbibata de "poezie" filozofica, si asupra acestui soi de poezie ei au si teoretizat din belsug. "Gedankenlyrik" e termenul in care se rezuma simptomatic aceasta predilectie sau slabiciune literara; cuvantul si ideea au dat titlu si cuprins tezei de doctor a lui Cerna. De multe ori mi se plangea el ca studiile acestea il abateau de la poezie pana la complecta izolare de dansa. Cred mai degraba ca desfacerea lui de poezie era un proces fatal. Poezia lui nu fusese decat produsul acelui frecvent entuziasm tineresc din care se nasc atatea diletantisme serioase, ce nu se pot rezolva decat in deceptii. Tristetile si nelinistile lui nu erau decat semnul unei dezorganizari care incepea atunci sa i se desluseasca. O imprejurare agravanta pentru acest taran, atat de destept, inimos si curat la suflet, a fost ca vanitatile curioase, de altfel naive si ele, ale unor targoveti in cearta mare pe glorie culturala, l-au cufundat cu exagerare in acea tinereasca amagire.

*

Poezia filozofica reprezinta inca pentru multi carturari, indeosebi pentru oamenii de scoala, valoarea literara cea mai inalta. Acest fel de poezie este serios, si superior instructiv; si foarte multi profani de tot felul sunt totdeauna gata sa profeseze, cand vine vorba de literatura, evlavia filozofica a oamenilor de scoala. Fara indoiala, nu mai sunt numerosi cei in stare sa preconizeze agricultura sau zootehnie in versuri si cu stil figurat; insa nici acest gust chiar nu a pierit pana in zilele noastre.
In 1915 s-a premiat nu stiu cu ce premiu un poem al fiziologului Charles Richet in onoarea lui Pasteur, si acolo se gaseste poezie de felul acesta:

"Comme un fauve assoupli sous la main du dompteur,
"Le microbe feroce obeit a Pasteur.
O nature, o splendeur! Il protege, il vaccine:
Ce mal, c'est le charbon, et ses causes: un bacille".

Acestea sunt totusi raritati, sau raman tainuite, ca opuri literare ale medicilor, inginerilor sau magistratilor trecuti la pensie, prin arhivele ateneelor de provincie.
In vremurile vechi de tot ale culturii europene, pe cand inca nu se lamurise domeniile vietii intelectuale, isi scriau oamenii filozofia, adica stiinta lor de pe atunci, in versuri. Dar acea filozofie era in buna parte mitologica; stilul ei era esential si natural poetic, pentru ca gandirea de-abia cauta sa se desfaca de imagine. Inca de pe vremea lui Aristotel insa aceasta stare de lucruri trebuie sa fi fost, pentru unii oameni invatati cel putin, de mult trecuta. Filozoful acesta, unul din intemeietorii stiintei si creator al propriului stil stiintific, critica astfel confuzia pe care o faceau profanii in intrebuintarea cuvantului poet: "adevarat ca pe acei ce trateaza in versuri vreo parte din medicina sau din fizica lumea ii numeste poeti; dar Homer si Empedocles nu au nimic comun decat versificatia; de aceea e drept sa-l numim pe cel dintai poet, pe al doilea naturalist mai degraba decat poet". Iar patru secole mai tarziu, Plutarh refuza poemului filozofic al lui Parmenides calitatea poetica, fiindca, zice el, poezie fara "mituri" nu se poate. Si "mituri" traducem astazi potrivit cu "imagini". Insa didactismul literar nu a incetat atunci; departe de asta!
Clericii din evul mediu, umanistii si neoclasicismul din veacurile urmatoare Renasterii au fost stapaniti de ideea ca poezia este un fel de stiinta - o disciplina academica si un mestesug carturaresc. Pentru toate acele vremi poezia didactica era un gen literar de o calitate superioara, mai cu seama daca era scrisa in latineste.
Romantismul a rasturnat multe din credintele neoclasice, insa pe poet l-a proclamat profet si mag; si prin aceasta el a dat numai o formula noua didactismului mostenit din vechi.
Parnasienii si naturalistii, imbatati de splendoarea stiintelor in secolul XIX, au primit in estetica lor dogma "adevarului", a rigorii stiintifice; s-au socotit adica magi stiintifici, si unii dintre dansii au intepenit intr-o atitudine solemna de luminatori ai maselor, de umanitari pozitivisti, incarnare noua si curioasa a clericilor carturari de altadata; desi pe de alta parte si parnasienii si naturalistii chiar pregateau energic emanciparea artei de toate vechile ei tutele. Inca nu demult, searbadul duhovnic al saloanelor pariziene de acum patruzeci de ani, Paul Bourget, care cumula o estetica de coiffeur-confident cu una de profesor de psihologie, judeca poezia cu filozofica asprime: "in fata poetilor, a celor mai tineri dintre ei chiar, se pune intrebarea: cum judeca ei oare viata? ce solutie aduc problemei despre menirea noastra in lume? Despre acestea poetii trebuie sa aiba o idee. Ceea ce ma irita, la Hugo si la Gautier, e ca ei nu vad aceasta idee. N-au o filozofie si, credeti-ma, nimic nu-i adevarat decat filozofia".
Mai staruitor aparuse didactismul cel nou la J. M. Guyau, literato-filozoful ale carui voluminoase foiletoane le sorbea tineretul, totodata umanitar si slavitor de stiinta, care incarna entuziasmele inevitabile pe la anii 90 ai veacului trecut. Guyau a fost, incomparabil, omul diletantilor. Gandirea lui era o gelatina trandafirie: Arta este viata. Arta este iubire, este simpatia universala - Morala este Viata si celelalte - Iubirea este viata, Iubirea este Stiinta - Iubire, Arta, Viata, totuna, un Tot sublim. Aceasta maniera generoasa de a filozofa placea pe atunci la nebunie. Unii dintre noi isi mai aduc aminte probabil teza de doctorat in care Jean Jaures, tribunul dulce si sonor de mai tarziu, rezolva cu umanitar avant problema existentei lumii exterioare, invocand tocmai fericita intamplare ca oamenii se iubesc asa de frumos unii pe altii.
Guyau respinge hotarat poezia care nu vrea sa fie decat "un joc de imaginatie si de stil", "tesatura stralucita de fictiuni care n-ar avea nimic a face cu stiinta si filozofia". O asemenea idee despre poezie "rapeste artei orice seriozitate", o face incapabila "sa-si tina rangul in fata stiintei"... Vorbind asa, el spune tot ce trebuie spus. Nu toti cei ce faceau teoria despre arta au vorbit tot atat de pe fata ca Guyau; si inca mai putin acei care au venit de atunci incoace. Curajul de a evalua arta numai din punct de vedere pedagogic sau civic a slabit si slabeste continuu in zilele noastre.

De la o vreme, arta nu mai vrea sa stie de nici un jug, si toate silintele artistilor tind fatal sa dovedeasca specificitatea si independenta ei fata de rudele care au epitropisit-o pana deunazi. Dar cetatenii care fac teorie si critica de arta au ramas, ca de obicei, in urma; si astazi, cu o grimasa stangaci indulcita, isi rasucesc ochii spre aceasta valoare noua, care numai din inutilitate si frumusete isi face prestigiu suficient si propriu. Ei simt, bravii cetateni, ca acum obiectiile vechi si comode sunt in pericol sa apara imediat neinteligente; totusi, inima nu le da drumul sa desfaca arta de "marile probleme ale soartei omului" (Guyau), de "Adevarurile mari", in sfarsit, de "seriozitate"; Guyau a facut fapta binecuvantata spunand cuvantul, pe cand alti multi, cu nedumeririle lor sirete sau naive, incurca numai lumea, incurcandu-se deplorabil si pe dansii.
In fond, discutiile si expunerile de principii pe tema artei, asa cum le fac criticii obisnuiti sau alti cetateni de pe dinafara de arta, sunt adeseori numai niste justificari sau consolari pentru diletantii lipsiti de eleganta judicioasa a renuntarii.
Pentru ca ideea salvatoare sa nu pluteasca in indeciziile abstractiei si sa ramana cumva fara efect, Guyau a dat el singur mostre de poezie serioasa. Si, de ex.: se intreaba cu frumoasa claritate:

"Quel est donc ce caprice etrange, o ma pensee,
De quitter tout a coup les grands chemins ouverts
Et de venir ainsi, palpitante et froissee,
T'enfermer dans un vers?"

Adevarat: pe filozof il cuprinde uneori neliniste de poet. Atunci el isi pierde seninatatea superba a savantului, si Guyau pune aceasta constatare in versuri:

"Le savant, lui, n'a point de ces troubles; tranquille,
Ignorant le pouvoir du vers, ce grand charmeur...
Il regne en souverain sur son esprit docile...
Moi, je vous ai perdus et parfois vous regrette,
O calme du savant, sereine liberte"...

... Pentru a da solutie acestui dulce conflict, incheie gratios:

... o Poesie,
Si je m'abandonnais sur ton sein sans retour?"

Iar trecerea de la starea de spirit a savantului la acel "trouble vague et doux", care pentru Guyau constituie o imediata obligatie de a practica poezia, o gaseste el, dupa atati altii, deci cu o nealterabila siguranta, in - Iubire:

"... o Poesie,
Une chose ressemble a ta douce harmonie,
Je crois que c'est l'amour".

Din acest rar tezaur de versuri (Vers d'un philosophe, in adevar), mai dau cateva probe, in ideea ca cetitorii de astazi au pierdut din vedere acest volum foarte instructiv, oricum l-am lua:

" - Verite, je voulais etre digne de toi!
- Pour pouvoir quelque chose, il faut toujours vouloir
Plus qu'on peut; il faut se leurrer et poursuivre
Ce qu'on n'atteindra pas...
Tout ce qui tombe en moi s'y refracte, je vois.
Se deformer soudain tout ce que je percois.
- Vouloir, illusion! aimer, illusion!
Rien d'absolument vrai...
- Le prix d'un but s'accroit des efforts qu'il reclame.
- Chaque progres, au fond, est un avortement,
Mais l'echec meme sert...
- J'etais presque indigne de me sentir si peu
Et de ne pas pouvoir m'enfermer en moi-meme.
- Vibrant avec le Tout, que me sert de poursuivre
Ce mot si doux au coeur et si cher: Liberte!
J'en prefere encore un; c'est: Solidarite".

Insa dispretul pentru "artificial", pentru "jocul" frivol cu imagini poate fi lesne o calauza tradatoare; caci poezia e teren alunecos tocmai pentru oamenii seriosi. Cand Guyau cade in ispita de a vrea sa fie liric sau imaginativ, obtine efecte ca aceste:

"Sur une feuille posee
Par la Nuit dans son sommeil,
Une goutte de rosee
Se trouvait loin du soleil".

Sau:

"Sur un vieux pont nous nous assimes;
Un ruisseau chantait au-dessous;
Un vent frais balancait les cimes
Des oliviers penches sur nous".

Asemenea poezie nu mai e serioasa, ci, cum se zice la noi: pacate de tinerete. Cand un om serios se cearta cu seriozitatea, rezultatele sunt rataciri putin gratioase. Cu aceasta ocazie, se poate vedea, insa, cata "artificialitate" trebuie pentru ca omul sa fie sigur ca nu va face versuri de album, daca nu si mai rau.
Totusi, pe un om ca Cerna - il pomenesc iarasi, pentru ca e un scriitor cunoscut noua tuturor, si era om destept si luminat - ei, pe Cerna il fermeca prestigiul "poetic" al lui Guyau. Se-ntelege, nesfarsitele poeme si poezii cu idei ale clasicilor sau neclasicilor nemti, ale blandului matematic Sully - Proudhomme, ale nevinovatei de orice poezie Madame Ackermann il infierbantase pana la fanatism desavarsit. Ii era cu neputinta sa inteleaga ca ideile filozofice, tot atat de putin ca oricare altele, nu implica nici o superioritate estetica. Moralism, profetism, poezie se amestecau pentru el, ca pentru atatia altii, intr-o nebuloasa sublima si pompos rasunatoare. De aceea se incanta el (si, suflet sincer, se imbata desigur pe sine inainte de a se gandi la efect asupra altora) cu:

"Noi preamarim umana-ntelepciune
Si care-i este rodul?
Ce-i moartea? Pentru ce imparateste?
... Ca un artist de-a pururi nemultumit de sine
De mii de ani natura, in setea de mai bine
... Noi ne-am cuprins de-o flacara curata
Ce niciodata n-are sa apuie Imbratisam pamantul, lumea toata."
............................................................................

El nu lua seama ca patosul care se presara prin lectii de deschidere, prin eseuri de filozofie populara, ori prin scrisorile de dragoste ale candidatelor si candidatilor la licenta nu are nimic a face cu ceea ce se poate numi poezia filozofica. Cand Eminescu scrie:

"Te-as blestema pe tine, Zamolxe, dara vai!
De tronul tau se sfarma blestemul ce visai.
Invata-ma dar vorba de care tu sa tremuri,
Semanator de stele si-ncepator de vremuri!" norodul crede ca valoarea superioara a versurilor vine de acolo ca poetului i-a dat in gand ideea sublima despre inceputurile lumii; si nicidecum nu simte sonoritatea noua si rafinata, nici sclipirea izbitoare a imaginii in care se strange bogatia incomparabila a impresiilor.
Cosmogonic, comic sau erotic, cuprinsul intelectual nu creeaza ierarhie estetica. Distihurile filozofice ale lui Schiller sunt un joc hibrid, astazi si anahronistic, in tendinta lui de a reinvia vechea poezie gnomica greceasca: sunt desavarsite nonvalori estetice; iar un superaristofanic Paralipomenon al lui Goethe (Nr. 45, pentru Walpurgisnacht), cu neinfranata lui obscenitate si diavolestile lui batjocuri, este la locul si in felul sau un tablou de o rara, daca nu unica, desavarsire in arta literara toata, cata au facut-o oamenii de cand sunt.
Cand a tradus pe Macbeth, Schiller a gasit de cuviinta sa inlocuiasca lirismul fantastic din cantecele vrajitoarelor cu niste explicatii morale. Pe Cerna l-am suparat pan' la furie, observandu-i ca o asemenea falsificare si uratenie, din bune intentii moralistice, este o grosolanie ce abia s-ar putea ierta unui dascal stramt la minte si stramb la gust.

*

Intelegem ca poezia de cuprins filozofic place cu deosebire Oberlehrerilor, docentilor de pretutindeni si altor oameni pe care meseria ii face sa se intalneasca cu literatura poetica, cu care altminteri n-au nimic a face. Dascalul de literatura, oricat de modern, intreaba mai intai daca poetul are o conceptie unitara de viata, si obisnuit ramane lipit de aceasta intrebare. Se intelege ca poeziile filozofice, unde "conceptiile de viata" se afla afisate gata, sunt pentru dascali un deliciu.
Poezia, ca si toate artele, Dumnezeu stie de ce, are prestigiu cultural, si de aceea irita ambitiile naive ori vanitoase ale diletantilor. Astfel, carturarii vor uneori sa fie si poeti. E frumos, nu stiu de ce, cand esti om invatat, sa fii si poet pe deasupra. Dar carturarii si filozofii sunt adeseori oameni lipsiti de viata estetica, lipsiti prin urmare si de intelegere artistica. Ei nu-si dau seama de originea si de calitatea proprie a constiintei artistice, nici nu-si pot inchipui justificarea ei specifica. Si ei sunt acei care intretin confuzii diletantice in domeniile deosebite ale spiritului.
Fara indoiala, arta didactica si estetica respectiva au o justificare; aceasta o probeaza insasi durata lor. Insa e simpla dreptate ca acea arta si acea estetica sa se declare totdeauna drept ceea ce sunt, si sa fie intoarse si inchise in ocolul lor, ori de cate ori se napustesc afara din el.