t8h15hl
Intre parintele Bremond, membru al Academiei Franceze, si ziaristul Paul Souday s-a iscat cearta, toamna trecuta, de la definitia poeziei. Pentru obisnuita lectura publica inaintea celor cinci sectii ale Institutului, preotul literat a ales sa vorbeasca

despre poezia pura, si in cuvantarea lui avusese mai ales grija sa dea a intelege ca poezia nu se poate defini. Tocmai acest lucru pare sa fi suparat mai mult pe Paul Souday. Probabil, ca frances de veche observanta si ca ziarist, el nu rabda obscuritatea, oricat ar fi de prestigioasa, si s-a necajit rau cand Bremond a spus ca poezia n-are a face cu ratiunea. Souday s-a grabit sa inteleaga si aici pare c-a fost nedrept ca Bremond considera poezia ca un fel de divagatie absolut certata cu mintea sanatoasa. Se poate zice si aceasta despre poezie, dar in cazul special nu se zisese.
Cearta s-a indaratnicit asupra unui vers celebru din Racine: la fille de Minos et de Pasiphaé.1 Souday e sigur ca frumusetea versului sta in inteles: Minos, judecator in infern. Pasiphaé, amanta unui taur divin. Fedra, biruita de o grozava ereditate: numai pentru cine stie toate astea, versul poate fi frumos. Iar
Bremond spune hotarat ca valoarea versului aceluia exemplu rar de poezie pura nu depinde nicidecum de intelesul sau verbal. In general, ideile, sentimentele si imaginile nu sunt poezie, desi poezia se serveste de dansele. Dupa un lung sir de lamuriri polemice, academicianul ajunge sa identifice poezia cu ruga ciunea: starea pur poetica e una si aceeasi cu starea mistica.
Concluzie foarte frumoasa si potrivita pentru un preot care tine mult la poezia moderna. De aceea, unii colegi seriosi l-au intrebat daca e dadaist.
In adevar, intelesul cuvantului poezie e greu de aflat astazi, si-i foarte explicabil ca oamenii se cearta asupra lui. Desigur, nu-i fara interes sa cautam a ne intelege cat mai bine cand vorbim, macar daca nu e in discutie decat un subiect asa de putin vital ca teoria poeziei. Poezia este un cuvant foarte vechi, si lesne se intampla ca intelesul cuvintelor care dureaza prea mult, care trec adica peste marginile in timp ale societatii in care s-au nascut, sa se incurce astfel, incat lamurirea lor sa ajunga obiect de cearta intre invatati. Ganditi-va la intelesul cuvintelor filologie, filozofie, literatura...

In cazul de fata, ma impresioneaza mai intai ca literatii francezi s-au oprit iarasi asupra acelui vers din Racine. Foarte de demult e admis, intre francezi, ca la fille de Minos et de Pasiphaé este o frumusete poetica fara pereche. Pierre Mille povestea deunazi ca a citit versul intaia oara cand inca nu implinise doisprezece ani, si ca a simtit o mare zguduire ( un transport singulier et je le crains, presque charnel un tremblement voluptueux de tout mon être un enthousiasme ou se confondait le plus troublant mélange de langueur et d énergie 2). Nu cred ca multi copii francezi sa fie tot atat de sensibili la farmecul acestui alexandrin extraordinar; dar, desigur, toti francezii se conving, pana s-ajunga la maturitate, de frumusetea lui unica. Iar strainii, pe cat se poate, nu raman nesimtitori la muzicalitatea acestor douasprezece silabe.
Este usor de vazut ca in versul acesta vocalele vin asezate asa, incat sa formeze o melodie foarte marcata. In primul emistih, dupa cei doi i, cel din fille (acest din fille e si foarte lung) si cel din Minos, urmeaza o din acelasi cuvant. I este vocala cea mai de sus, o este o vocala de bas, care aici e si accentuata si prin urmare lunga si tinuta, iar sonoritatea ei scoasa deosebit in evidenta prin cezura. I-I-O formeaza o melodie descendenta, comparabila unei coborari de la notele de sus ale viorii spre cele de jos, poate chiar pana catre registrul violoncelului. Muzica emistihului al doilea sta toata in cuvantul Pasiphaé, unde a-i-a-é dau hotarat efect de fanfara parc-ar fi claxonul automobilelor curtii regale... Aceasta melodie a versului, elementara si evidenta, o simte numaidecat oricare ureche normala. De accea versul s-a fixat atat de bine in memoria oamenilor. E sigur, pe de alta parte, ca oamenii pot asculta cu placere versuri fara sa inteleaga nimic din ce se spune in ele, chiar cand cuprinsul si constructia acelor versuri sunt complet logice.
Este probabil ca multi oameni, cand citesc sau asculta versuri, iau seama numai la intelesul acelora care enunta foarte energic si foarte simplu idei frumoase . Pe celelalte le asculta pur

muzical, adica batand tactul versului in gand, cateodata chiar clatinand ritmic capul, si nu se gandesc la nimic, ci numai ici-colo ii trezeste doar cate un cuvant cu inteles poetic . In adevar, nu trebuie uitat ca, pentru multimea oamenilor, cuvintele se impart, si azi, in poetice si nepoetice. O ancheta ar dovedi usor ca floare, stea, zefir, adie, Dumnezeu sunt unanim admise ca vorbe poetice.
Desigur, vocabularul poetic se schimba cu vremea. Succesul inovatiilor depinde de pregatirea sentimentala a publicului.
Cuvantul glie a avut un succes monstru, din cauza aureolei taraniste si patriotice in care a fost numaidecat incadrat de sufletul public, si din cauza sonoritatii sale dulci si lipicioase. Cand
Minulescu a scris intr-un vers cuvintele maladii molipsitoare , era sigur de ilaritatea dezaprobatoare a oamenilor de bun-simt si cu normala dragoste de poezie, adica de cuvinte poetice.
Publicul nu admite poezie fara cuvinte poetice, puse cu delicata chibzuinta din loc in loc in corpul poemului, ca ciresele zaharisite pe fata unui tort.
Cred ca daca parintele Bremond, inainte sa-si dea pe fata ideea lui mistica despre poezie, ar fi avut ca mine rabdare sa cerceteze ce este poezia pentru majoritatea oamenilor, Souday si ceilalti ziaristi, care s-au pornit contra lui, l-ar fi inteles mai bine, desi tot furiosi ar fi ramas pe dansul.
Alexandrinul celebru, la fille de Minos et de Pasiphaé, il asculta poate multi francezi fara a se gandi la nimic. Totusi, cred ca cei mai multi nu pot impiedica sa li se trezeasca asociatii in felul acesta: Infern Minos, tiran mitic care procrea numai monstri fatalitate veche si intunecata, blestem misterios si divin erotica monstruoasa si neinteleasa intre un taur si o regina din povesti. In tragedia franceza toata, acest vers este poate singurul misterios si catastrofal... Dar vorba era sa stim daca si de ce e poetic, de ce e poezie pura .
Dictionarele sunt descurajate si descurajatoare in privinta cuvantulul poezie. Larousse marturiseste ca e unul din cuvintele

cele mai greu de definit. Littré se multumeste mai intai, simplu de tot, cu ideea scolara: l art de faire des ouvrages en vers3. Dar in explicarea sensurilor, ajunge la aceasta formula: se dit de tout ce qu il y a d élevé, de touchant, dans une oeuvre d art, dans le caractère ou la beauté d une personne et même dans une production naturelle4.
Vedem bine la ce stare de confuzie interesanta a ajuns cuvantul poezie in vorbirea uzuala: e lasat, cat se poate, prada discretiei vorbitorului. Michelet, cel totdeauna pornit la vorba si la gand, ne da un exemplu cu deosebire luminos prin insasi violenta lui:
Tout est poésie dans la femme, mais surtout cette vie rythmique, harmonisée en périodes réguliêres et comme scandée par la nature5.
Asadar: menstruatia, fenomen pur poetic prin ritmul perio dicitatii sale. Desigur, in stricta teorie nu-i nimic de obiectat la aceasta splendida extindere a cuprinsului poeziei, odata ideea ajunsa la acest grad de elasticitate. Totusi, vorbirea, in chip firesc, tinde la precizie, si o reactie trebuia sa se produca in sensul acestei tendinte. Incercarea lui Bremond de a determina din nou, si pentru noi, modernii, intelesul poeziei, este justificata deplin.

Fata cu multimea cititoare, situatia omului care incearca sa determine o idee e totdeauna ingrata. Cu cat mai nelamurita si anarhica este intrebuintarea unei idei, prin urmare a unui cuvant, cu atat mai indaratnic si mai neinteligent, fireste, rezista publicul la critica acelei stari de confuzie, pe care el n-o simte ca atare.
Cand Bremond vorbeste de poezie pura, el vrea mai intai sa defineasca nu un gen ori stil literar, ci o stare interioara specifica.
El cauta sa explice ce fel de stare a sufletului este aceea din care ia nastere expresia pe care teoria literara sau vorba de toate zilele o numeste poetica. Asemenea cercetari trec mult peste capacitatea de abstractie si distingere a gandirii publice, si sunt antipatice acestei gandiri. Publicul este empirist: el se intreaba, de ex., numai daca textul care material ii sta inainte trebuie sa se cheme poetic sau prozaic, si nu vrea sa stie ca realizarile empirice nu sunt si nu pot fi, fata de precizia excluziva a ideilor

(si singure ideile pot fi astfel precise), decat niste aproximatii infinit variate. Dar la aceasta greutate esentiala de a comunica abstractii precise celor nedeprinsi cu gandirea propriu-zisa,
Bremond a adaugat, din vina lui mi se pare, alte cauze aducatoare de confuzie. Fiindca, in cautarea poeziei, el se opreste la starea mistica si spune ca experienta poetica este o intalnire cu
Dumnezeu o atingere, inconstienta ori nu, dar reala si fecunda cu Dumnezeu . Preotul literat lasa astfel ideea poeziei pure confundata in ideea experientei religioase. Asa incat tot nu aflam ce e specific propriu atitudinii poetice, independent de orice realizare expresiva. Teologul mistic a pierdut din vedere ca mai mult poate decat cuvantul poezie, cuvantul Dumnezeu trebuie sa despereze pe autorii de dictionare care, pe langa intentiile practic empirice sau istorice ale oricarui lexicograf, mai au si scrupule inteligente. Sa introduci pe Dumnezeu in definitia poeziei inseamna sa prelungesti o confuzie si asa destul de regretabila.
In atitudinea mistica, astfel cum o arata Bremond, incape muzica mult mai potrivit decat poezia. Preotul spune: acea intalnire cu
Dumnezeu e cele mai de multe ori obscura. Obscura, se intelege, desigur, din punctul de vedere al intelectului si al logicii; si fara indoiala ca aceasta obscuritate este perfecta tocmai in muzica.
Un glumet a spus ca Bergson a gresit spunandu-si filozofia in vorbe: trebuia s-o scrie de-a dreptul in muzica. Si asta e mai mult decat o gluma. Filozofia aceasta e doar, in fond, o cautare a atitudinii mistice.
In cursul certei literare de la care am pornit, un literat, Paul
Tuffran, a scris lui Bremond marturisirea urmatoare: poezia nu ma impresioneaza decat atunci cand seriile pe care ea le desfa soara serii de idei, de sentimente, de imagini - raman deschise. Aceasta inseamna ca poezia are puterea speciala de a ne lasa sufletul sub impresia ca ar putea continua nemarginit ceea ce i se ofera in forme inevitabil marginite. Psihologii au atras de mult atentia asupra acelor momente stranii in care

sufletul simte ca o porunca sa-si aduca aminte, dara far sa izbuteasca a sti anume ce. Asemenea stari, care la unii oameni se intensifica pana la penibila anxietate, ne pun in prezenta unor asociatii care s-ar putea numi, dupa vorba bine aleasa a lui
Tuffran, asociatii deschise. Observatia arata uneori ca aceleasi locuri, anotimpuri sau ceasuri din zi, aceeasi stare atmosferica dezlantuie in acelasi om impulsul misterios de a se gandi nu se stie la ce. Dar vreo calitate particulara care sa explice de ce din acele situatii, si nu din altele, pornesc asemenea asociatii deschise nu se poate descoperi. Tot astfel nu se poate spune de ce un sir de vorbe e provocator de asociatii deschise, altul nu. Cel mult ar fi de amintit aici ca ritmul material al versului slabeste constran gerea logica si inlesneste divagatia. Despre asemenea inclinare tainica a constiintei, deasupra intunericului care o imprejmuie, pare ca vorbeste Tuffran in marturisirea lui asupra impresiei poetice.
Fagus, poetul, bun prieten de idei cu Bremond, defineste poezia: arta si stiinta de a exprima raporturile fiintelor si lucrurilor. Daca marginim domeniul poeziei la acele raporturi care se rezolva, cu speciala energie, in asociatii deschise, definitia lui Fagus e cu deosebire utila. In forma prea generala pe care i-a dat-o el, definitia se poate aplica stiintei tot atat cat poeziei.
Drept e ca Fagus numeste poezia o metamatematica ; atunci ideea de raport capata o justificare ceva mai buna in definitia poeziei, fara insa ca intelesul raporturilor poetice sa devie precis fata cu raporturile matematice. Cred ca vorba lui Paul Valéry: in vers tot ce trebuie spus este aproape cu neputinta de spus nu se refera decat la aceeasi capacitate a poeziei de a determina asociatii deschise si la incapacitatea oricarei teorii de a hotari cum poezia obtine acest efect. Poezia, prin urmare, ne impune sentimentul ca e necesar si ca putem sa prelungim infinit actualitatea sufleteasca in care ne gasim, multumita tocmai formei poetice concrete, dar fara sa ni se arate spre ce anume ganduri,

sentimente, imagini are sa se indrepte acea prelungire. De aceea,

Bremond si acei care tin cu dansul declara ca idei, sentimente, imagini sunt anexe prozaice de care poezia se serveste: poezia pura insa e tacere, ca si mistica, ea n-are nimic de spus, nu spune niciodata nimic .
Bergson a criticat teoria traditionala despre asociatia starilor de constiinta. Dupa credinta lui, nu asemanarea, nici intampla toarea intalnire in experienta a unor date psihice reguleaza legatura lor, ci intre tot ce se gaseste si s-a gasit vreodata intr-o constiinta exista variate si infinite legaturi, asa incat orice poate aduce aminte de orice. Si atunci, daca are dreptate filozofia noua, daca orice element din constiinta e asociat cu oricare altul, urmeaza ca absolut toate asociatiile sunt asociatii deschise cel putin intr-o directie, iar inchiderea lor in alta directie atarna numai de situatia practica a subiectului, si in inteles bergsonian orice expresie artistica este un sacrificiu adus practicii. Expresia poetica este impura prin definitie, ca orice expresie. Atunci, in adevar, poezia pura e tacere . Orientarea mistica in psihologie si in teoria cunostintei nu poate duce decat la tacere. Din acest punct de vedere, cercetarea lui Bremond si-a atins perfect tinta.
Acolo unde a ajuns el nimic nu se mai deosebeste de nimic, ci toate se confunda in Dumnezeu. Extazul, stare fara idei, imagini sau sentimente, e lesin pur. Din experienta lesinului nu se afla, cred, sa se fi adus, pana in prezent, ceva utilizabil omeneste.
Este elementar ca nu putem distinge in cuprinsul sufletesc decat ceea ce, din masa nepatrunsa si nespusa a tacerii , s-a limitat intr-o expresie: cuvant, ton muzical, linie, culoare sau imagine din fantezie. De aceea, chiar parintele Bremond nu poate ramane la poezia-extaz, ci se simte indemnat sa recurga la formula ritmului interior , pentru a ne spune cat mai bine ce e poezia pura. Negresit, ritm interior , fara alta explicatie, e ceva iarasi misterios. Atat numai pare c-am putea spune, ca ritm nu mai poate fi tacere . Cu ideea de ritm parasim numaidecat sfera

tacerii sublime, astfel ca ritmul constituie o inconsecventa grava.
In adevar, nu numai poezia pura, ci si teoria poeziei pure ar trebui, dupa metoda mistica, sa fie tot tacere.
De la Mallarmé incoace, poezia franceza s-a pasionat furios si categoric de muzicalitate. Eu cred ca ne aflam aici in fata unei reactii literare specific franceze. Monotonia fara seaman a versificatiei lor, prozaismul groaznic al alexandrinului, incurabil in ciuda ostenelii gramaticilor patrioti si a poetilor de a inventa gratii variate acestui vers prin excelenta mnemotehnic explica acea desperata napustire a literatilor francezi in muzicalitate.
Revolta, concentrata in Mallarme si urmasii lui, a mers pana la sacrificarea totala a intelesului cuvintelor. Muzica si alt nimic.
Inovatia era enorma, si totusi nu era de ajuns: s-a oprit la cuvant si ar fi trebuit sa mearga pana la silaba. Versul pur muzical trebuie facut din silabe lipsite de orice inteles. E destul de ciudat ca inovatorii au pierdut din vedere asociatia indisolubila a cuvan tului cu intelesul. Maestrul a zis: cuvintele vor face ce vor putea.
Cuvintele insa ar putea face orice, numai sa se desparta de intelesuri nu vor putea, nici chiar in capul celui mai liber si mai muzical poet. Cuvintele vor ramanea totdeauna impure; versul facut din cuvinte nu poate fi niciodata pur de orice inteles.
Sugerarile lui Bremond despre poezia pura sunt, evident, facute din si pentru poezia franceza moderna, sub auspicii bergsoniene. Incercarea merita sa fie facuta, pentru ca, desigur, lucruri noi s-au intamplat in poezia si gandirea franceza. Deloc nu vreau sa dau a intelege ca discutia ramane un simplu paragraf de istoria literaturii frantuzesti. Dar iarasi e sigur ca Bergson a avut, in alte tari, predecesori decisivi, care vor fi descrisi la timp, asa cum un francez descrie acum pe moralistii literaturii sale ca izvoare decisive ale lui Nietzsche. Iar despre poezie trebuie amintit ca alte popoare n-au suferit de monotonia muzicala in care poezia franceza a fost inchingata, vreme de trei secole, de catre maestrii sai burghezi. Penru unele lucruri au venit si francezii

in urma altora, si nici ca se poate altfel. Fagus striga foarte aprins ca nu exista alta poezie decat cea franceza. Vorba aceasta n-are decat valoare exclusiv patriotica.
Dar profitul teoretic pentru noi ceilalti?... Poezia pura se manifesta impur (fiindca altfel nu se poate) in serii de cuvinte
(fiindca altfel nu se poate), care reprezinta asociatii deschise
(si toate asociatiile sunt deschise), si prin aceste asociatii ni se porunceste sa visam mult, mult, nu se stie la ce.