Desfasurata pe mai multe decenii, creatia poetica a lui L. Blaga prezinta o evolutie vizibila atat in raportul dintre eu si lume cat si in modalitatile de expresie. d6t4tn
Primele doua volume, “Poemele luminii” si “Pasii profetului”, sunt dominate de un puternic vitalism, revarsat peste granitele timpului, ael conditiei umane in general, ca o dorinta de contopire cu cosmosul. Pentru poet, cunoasterea inseamna iubire.
In lirica vitalista trupul arde “ca-n flacarile unui rug” (“Noi si pamantul”), tristetea este extinsa asupra intregului univers (“Melancolie”), iar strigatul “Sunt beat de lume si-s pagan!” (“Lumina raiului”) este o expresie a sufletului care isi cauta invelis pe potriva in giganticele formatiuni geologice:
“Dati-mi un trup voi muntilor, marilor, dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia in plin!
Pamantule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei napraznice inimi (…)”
( “Dati-mi un trup voi muntilor”)
Eul poetic se desfasoara fara ingradire, nu numai in spatiu, ci si in timp, in presimtirea mortii din “Gorunul” sau “Frumoase maini” ori in perceptia acuta a comuniunii cu stramosii care isi traiesc in urmasi viata prea repede intrerupta (“Liniste”).
Iubirea insasi este un mod de comunicare cu universul: cu pulsul secret al pamantului prin bataia inimii iubitei (“Pamantul”), cu izvorul noptii prin ochii ei negri, cu taina existentei prin privirea sa (“Eva”).
Raportul dintre bine si rau este conceput in “Poemele luminii” ca o necesara interdependenta: lumia raiului provine de la flacarile iadului, iar in fiinta umana “lumina si pacatul” s-au infratit in spiritul credintei.
Desi avand multe trasaturi comune cu volumul anterior, “Pasii profetului” prevesteste inca din titlu o schimbare de atitudine ce va deveni evidenta mai tarziu: predominarea cugetarii, a reflexivitatii, asupra trairilor intense. Semnificativ in acest sens este poemul “Moartea lui Pan”: batran si aproape orb, acest zeu al naturii roditoare, al trairilor firesti, isi presimte sfarsitul si inlocuirea lui cu profetul religiei crestine care va indeparta omul de natura introducand in lume notiunea de pacat.
Incepand cu volumul “In marea trecere”, aceasta ruptura dintre eul poetic si univers se precizeaza. Natura isi pierde inocenta si infatisarea paradisiaca, iar poetul se simte instrainat de ea, de radacinile sale. Vitalismul, trairea intensa se estompeaza in favoarea intrebarilor tulburatoare, a problematicii filosofice.
Poetul se autodefineste sub forma unei scrisori adresate mamei, tragica interogatie asupra sensurilor existentei:
“Sunt mai batran decat tine, Mama, ci tot asa cum ma stii: adus putin din umeri si plecat peste intrebarile lumii.
Nu stiu nici azi pentru ce m-ai trimis in lumina.
Numai ca sa umblu printre lucruri si sa le fac dreptate spunandu-le care-i mai adevarat si care-i mai frumos?
Mana mi se opreste: e prea putin.
Glasul se stinge: e prea putin.
De ce m-ai trimis in lumina, Mama, de ce m-ai trimis?”
(“Scrisoare”)
Dezbracat de trup, poetul este bantuit de intrebatoare tristeti, isi asteapta sfarsitul cu nostalgie. El nu este activ, ci contemplativ, simte ca cerul ii este refuzat si ca s-a instrainat de lucruri, de natura si de sensuri: “O, nu mai sunt vrednic/ sa traiesc printre pomi si printre pietre” (“Din cer a venit un cantec de lebada”).
Numai naivitatea copilariei si a creatorului popular pastreaza legatura cu sensurile eterne: “Numai sangele meu striga prin paduri/ dupa indepartata-i copilarie” (“In marea trecere”). Doar universul mitic al satului este spatiul eternitatii: “Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat”. Poetul se considera vinovat de a-si fi pus intrebari si de a fi tins spre valori, altele decat cele ale colectivitatii, consfiintite prin traditia milenara a generatiilor.
Moartea, la inceput presimtire aoatprezenta in poezia lui L. Blaga, apoi capat al “marii treceri”, se asociaza cu motivul somnului ,el insusi legat de ideea increatului, a perfectiunii lucrurilor nenascute, singurele care nu cunosc moartea. Somul face posibila iesirea din timp:
“In somn sangele meu ca un val se trage din mine inapoi in parinti.”
(“Somn”)
Volumele “La cumpana apelor” si “La curtile dorului” marcheaza o mai accentuata inspiratie folclorica a poetului care isi gaseste alinarea nelinistilor existentiale in contactul cu spiritualitatea spatiului mioritic. Poezii precum “Sta in codru fara slava” sau “Belsug” toarna in simplitatea ritmului popular complexitatea intrebarilor filosofului, aspiratia spre absolut:
“Sta in codru fara slava mare pasare bolnava
Nalta sta sub cerul mic si n-o vindeca nimic, numai roua dac-ar bea cu cenusa, scrum de stea. se tot uita-n sus bolnava la cea stea peste dumbrava.”
Din zonele mai putin valirificate pana atunci ale folclorului provin miturile pe care poetul le prelucreaza facandu-le purtatoare de profunde semnificatii moderne. Inorogul sau unicornul, in poezia lui Blaga, este o metafora a spiritului strapuns de pintenii de argint ai tainei si capabil sa contemple esentele univesrului, ca in poezia “Ce aude unicornul”. Un sens similar va dobandi in creatia ulterioara a poetului motivul cerbului cu stea in frunte.
Incepand cu volumul “Nebanuitele trepte” asistam la o impacare intre poet si universul regasit in puritatea lui primara. Poemele sunt pline acum de intelepciune, de speranta, de incredere. Intrebarile se transforma in afirmatii rostite cu liniste superioara. Alienarea, instrainarea de rosturile fundamentale, a fost invinsa si timpul nou este primit cu bucurie si incredere.
Nasterea, venirea in lumina, tragica in volumele anterioare, apare binefacatoare (“9 mai 1895”), oboselii de viata i-a luat locul bucuria existentei: “Nu vreau sa apun” (“Cuvinte catre fata necunoscuta din poarta”). Adesea asociata la inceput ideii de moarte, iubirea i se opune in noua faza a creatiei lui L. Blaga. Aceasta tendinta este evidenta in ciclul postum “Vara de noiembrie”, al carui titlu inseamna reinvierea tarzie a iubirii: “Nimic sub zare nu-i destul,/ vreau totul inc-odata!” (“Inca odata!”).
Iubirea, asimilata primaverii, este opusa acum iernii cunoasterii. “Strofe de-a lungul anilor”, “Catrenele fetei frumoase”, “Viori aprinse, femeile”, “Cantecul focului”, “Risipei se deda florarul” sunt cantece ale iubirii implinite, creatoare de lumi. Vechiul mit popular al pamantului straveziu facut opac de aparitia pacatului este valorificat din perspectiva erosului purificator: prezenta iubitei reface transparenta originara (“A fost candva pamantul straveziu”). Tema iubirii se asociaza acum mai frecvent temei naturii care germineaza si rodeste:
“Ne-om aminti candva tarziu de-aceasta intamplare simpla, de-aceasta banca unde stam tampla fierbinte langa tampla.

De pe stamine de alun, din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund, risipei se deda florarul.”
(“Risipei de deda florarul”)
“Mirabila samanta” este un elogiu adus germinatiei unversale, reinnoirii nesnice a vietii:
“Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor!
Un gand de puternica vara, un cer de inalta lumina. s-ascunde in fiestecare din ele, cand dorm.”
Ca in cazul marilor creatori, nu putem incadra opera lui L. Blaga intr-un singur curent literar. In primele volume ale poetului dominante sunt ecourile expresioniste. Acest curent se afirma, ca reactie impotriva naturalismului si impresionismului, prin expresia pura a trairilor sufletesti care tind spre o reinnoire spirituala, spre o regasire a esentelor umanului amenintate cu degradarea de catre mecanizarea tot mai extinsa. Expresionismul transpune in imagini puternice, violente, impregnate de elan vital, impulsul interior, nelinistea existentiala, idealul reintoarcerii la sufletul primar.
Expresioniste sunt, in creatia lui L. Blaga, sentimentul metafizic, imaginea esentializata a lumii, caracterul vizonar, cultivarea mitului primitivitatii, al arhaicului si originarului. Incepand insa cu volumul “La cumpana apelor”, influenta expresionista incepe sa scda pe masura ce se dezvolta sintimentul echilibrului, al impacarii eului poetic cu lumea.