m4n1nl

In creatia lui Eminescu , dragostea si natura sunt teme permanente. Natura este cadru fizic pentru gesturile poetului. Eminescu este un poet al spatiului cosmic , prin multimea elementelor cosmice: stele , soare , luna , cer , luceafar , dar si un cantaret al naturii terestre in vesnica rotire a anotimpurilor.
Dragostea se afla intr-o perfecta asonanta cu natura.. Natura este stare de spirit , in sensul ca infatisarea ei este dictata de suflet.
Poezia incepe simplu cu o ruga adresata , dupa cum se poate intelege unui ,,lui” unui ,,el”. Nu se descopera , nu se arata cine adreseaza aceasta ruga , la inceput , dar se poate vedea altceva . Si anume se poate vedea cum ,,ea” cea care vorbeste , pare sa fie una cu fiinta ,,lui”. Doar ea il poate intelege , doar ea il cunoaste atat de bine , si , mai presus de toate , ea il iubeste ,, atat de mult ” . ,, O, ramai , ramai la mine ,
Te iubesc atat de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu sa le-ascult;”
Pentru ,,ea” el este printul ei , este materializarea unui basm , dar printul este cuminte , prin care se vede o puritate sufleteasca adanaca. ,, In al umbrei intuneric
Te aseman unui print ,
Ce se uit-adanc in ape
Cu achi negri si cuminti; ”
Cu grija unei mame parca „ea” il introduce intr-o lume minunata , plina de viata , de miscare , de adevar. Si totul pare sa treaca asemenea unor clipe, iar clipele par veacuri. Toata imaginea se limpezeste dupa ce ni se dezvaluie si penultima strofa.
„ Astfel zise lin padurea ,
Bolti asupra-mi clatinand;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit in camp razand.”
Vedem mama natura , padurea lui Eminescu cum ii vorbeste , cum il ocroteste , cum il iubeste ca pe propriul ei pui ce este. El , puiul de om , este plin de inocenta copilariei , inocenta care il ajuta sa patrunda dincolo de zidurile unei realitati oarbe. El vede cu ochii sufletului ,cu ochii copilariei intreaga viata a naturii .
Padurea , lasata acolo de Dumnezeu , de milenii , parca de cand lumea , il primeste in sufletul si in inimioara ei , invatandu-l si aratandu-i cele mai adanci secrete ale ei.
Il pune deasupra tuturor creatiilor acestei lumi materiale , il vede print prin cea mai simpla si cea mai importanta putere in lumea acestora , cea care te face sa zbori pana dincolo de limitele materialului , peste culmile si voile imaginatiei : inocenta. Ochii lui, fereastra sufletului , mari si negri , sunt insa plini de aceasta lumina a increderii iubitei. Pentru , ca in cele din urma , inocenta inseamna lipsa pacatului , iar lipsa pacatului inseamna iubire absoluta si incredere oarba. Adevarul pe care il cunoaste este singurul si nu mai exista altul. Plus , copii sunt vocea adevarului , ei spun lucrurile pe nume , asa cum le vad , si vad bine.
Grijile lumii materiale , taifunul de zi cu zi al orelor , obligatiilor , neintelegerilor , il transforma pe poet. Pierde coroana inocentei , care va ramane in urma sa ca o amintire luminoasa si tristetea il cuprinde cu putere mai mare.
„ Unde esti tu copilarie
Cu padurea ta cu tot ? ”
Oricat ai fi de batran , ceea ce ramane etern ca o lumina , dupa care , chiar de nu recunoaste nimeni , toti duc dorul , este tocmai fericirea si inocenta copilariei , a copilariei pierdute printre stalpii de marmura ai unei incaperi largi si pline de lucruri cat mai ciudate , numita maturitate .
„ Astazi chiar de m-as intoarce
A-ntelege n-o mai pot…
Unde esti , copilarie,
Cu padurea ta cu tot? ”
Copilaria cu visurile sale s-a pierdut la fel ca si dorul sau de a vedea dincolo de zidurile materialului. Izvorul sau langa care se odihnea, padurea sa , soaptele ei , erau etern pierdute prin valurile vietii. Si a-ncerca acum sa fie din nou copil , nu mai e cu putinta . Viata l-a schimbat intru totul , natura a adormit pentru el.