u2j16jk
Bucatile din volumul O muza sunt gresit intitulate
“nuvele”, caci unele sunt amintiri, iar altele schite.
In “amintirea” care a dat titlul volumului, o fata de douazeci si patru de ani, cam fantasta, distinsa, inteligenta, de o sensibilitate excesiva, se inamoreaza de un poet in varsta de patruzeci si patru de ani si... il cere in casatorie.
Dar medicii ii spusesera fetei ca, daca se marita, va muri.
Poetul, fie din cauza verdictului medical, fie din cauza ca, cu toata tulburarea pricinuita de dragostea fetei, nu o poate iubi cu adevarat, fie mai ales din cauza ca se simte prea in varsta pentru a-si lua raspunderea fericirii ei, fie din toate aceste cauze, refuza propunerea. Istoria aceasta emotionanta e scrisa cu multa delicatete. Faptul sau, mai exact, problema se adauga la seria cunoscuta: Chateaubri and, Goethe, Ibsen etc., etc.
Mai importanta ni se pare aceasta mica istorioara pen tru psihologia lui Duiliu Zamfirescu sau pentru biografia lui morala. Acum patru ani, el a tiparit in Viata roma neasca poezia Ce-a mai fost, care a starnit oarecare nedu merire. Acea poezie de dragoste era, in adevar, cam stan gace in executie si avea ceva nehotarat in atitudine: poe zia aceasta de dragoste era scrisa la o varsta cu mult mai inaintata decat a poetului din O muza. Iar in aceasta amintire, Duiliu Zamfirescu are un parantez explicativ

pus in gura eroului, care lamureste, ni se pare, si ceea ce e nehotarat in poezia amintita:
“As fi povestitor minciunos daca nu as marturisi ca ma gandeam la dansa cu oarecare secreta speranta de a-i placea. Firea noastra barbateasca nu iarta; te poti vedea in oglinda cu parul alb si pielea incretita si totusi sa-ti simti inima trudita de violenta poftelor tineretii. Cred chiar ca acesta este farmecul maturitatii barbatesti pentru unele femei fine; ele simt lupta omului cu propriile sale porniri — spre deosebire de tineri care nu lupta cu nimic, ci numai indraznesc.”
Iata si cateva versuri din poezia amintita:
Eu ii citeam. O biata carte
Cu rime si filozofie
Ma ajuta sa par cuminte.
“— Citesti ca din bucoavne sfinte”
Imi zise ea.
“— Citesc si par
Un intelept de carturar,
Fiindca nu-ndraznesc sa fiu
Ceea ce sunt: nebun si viu
Si nu-ndraznesc sa-ti spun ca esti
Atat de dulce cand zambesti etc.
E de regretat ca poezia nu se tine in atmosfera aceasta si cade in realitati brutale si distonante cu aceasta tonali tate de la inceput. Dar nu despre aceasta este vorba.
In mica teorie de mai sus, Duiliu Zamfirescu pune o problema interesanta: iubirea dintre fiinte de varste prea disproportionate.
Natura imperecheaza fiinte cat mai apropiate ca varsta.
Asa-i trebuie ei pentru scopurile sale. La oamenii simpli, mai aproape de natura, imperecherile nepotrivite se dato

resc unor cauze care nu au nimic comun cu dragostea mutuala.
Omul civilizat s-a departat de natura si in privinta aceasta. Nu e deloc natural ca adolescenta “L’Occitanienne” sa se inamoreze de sexagenarul Chateaubriand. Nu e deloc natural ca un barbat sa iubeasca femei mai in varsta decat el, dar biografiile scriitorilor mari ne arata necontenit aceasta abatere de la normal. Pricina sta, credem, in in semnatatea tot mai mare pe care o capata sufletul in “gene za” amorului la oamenii care, prin prea multa viata inte lectuala, nu mai sunt naturali. Din punctul de vedere al naturii, fireste ca unui poet si filozof de douazeci si cinci de ani ii convine, ca oricarui mascul, o fata de optsprezece ani. Dar din punct de vedere sufletesc — al nevoii de un suflet cu care sa se “inteleaga“ — se poate sa-i convina mai bine o femeie “fina“ de treizeci de ani, caci natura, acum, nu mai vorbeste singura.
Dar sa ne marginim la problema pusa de Duiliu Zam firescu.
Dupa el, femeile “fine” pot iubi barbati in varsta, pen tru ca sunt impresionate de lupta din ei — dintre dorinta si constiinta varstei lor. Se poate. Dar vor fi rare cazurile cand aceasta iubire va fi adevarata, si nu mila, ori efectul unui amor-propriu magulit, ori, mai degraba, amandoua.
Dupa Victor Hugo explicatia e alta:
Car le jeunne homme est beau, mais le vieillard est grand...
Consolatie de sexagenar ilustru si de scrib inchipuit...
E posibil sa i se para unei femei ca iubeste pe un sexage nar pentru “marimea” lui — dar atata tot. In realitate, femeia simte altfel — ca:
Le vieillard est grand, mais le jeunne homme est beau.

In sfarsit, s-a spus ca barbatul matur are avantajul de a fi sensibil la “eternul feminin”, pe cand tanarul juiseaza inconstient, fara a sti sa pretuiasca femeia. Da, asa e — dar aceasta n-ar fi un motiv ca barbatul matur sa fie iubit, ci cel mult pretuit de femei. (...Intre aceste trei personaje se joaca o figura inedita de cadril.)
Iubirea nu se poate intemeia decat pe simpatii si afini tati. Iar tanara fata a lui Duiliu Zamfirescu, daca iubeste pe poet, il iubeste nu pentru lupta lui launtrica, nu pentru ca “le vieillard est grand”, nu pentru ca e sensibil la “eter nul feminin”, ci pentru ca acest poet are un suflet care-i place ei — cum alteia, care nu-i “fina“, unei fete de la tara, ii place un flacau care ii fagaduieste, fara sa-si dea ea seama, copii vigurosi.
In poetul din “amintirea” lui Duiliu Zamfirescu per sista inca ceva mai mult decat tineretea: copilaria. Sufle tul poetului nu are patruzeci si patru de ani; are optspre zece. Dar, afara de aceasta, un intelectual, un om de ima ginatie, un om cu o intensa viata sufleteasca ajunge sa-si creeze un suflet, care nu mai este pur si simplu o emanatie proportionala cu trupul lui. Sufletul lui ajunge, prin hiper trofie si daca se poate adauga o notiune contradictorie, prin condensare, mai autonom de materie, mai putin in functiune de corp, mai identic sie insusi de-a lungul vietii.
Starea sufleteasca, despre care e vorba aici, nu are nimic a face cu senzualismul brutal, care izbucneste une ori la varsta “critica“. Iubirea poetului de la Rovere din O muza ii va parfuma cu amintirea ei tot restul vietii, si atata tot:
“Ei, ce-ai castigat tu, della Rovere, ca te-ai purtat asa de frumos?
— Nimic. Atat numai ca o doresc incontinuu. De cate ori ma simt singur, sau cand lumea ma raneste, sau cand

sunt nedrept, din fundul sufletului ostenit apare domni soara d’Astuni.

Apoi, intorcandu-se catre ducesa Grazzioli:
— Iata, dona Niccoletta, cam ce ar fi o “muza“.”
Teoria din O muza si versurile subiective din Ce-a mai fost arata ca pe Duiliu Zamfirescu l-a preocupat teoretic si practic problema melancolica a dragostei tarzii.
Acum, ca toate acestea sunt mizerii triste ale vietii omenesti, e sigur. E mult mai bine cand coincid, cronolo gic, toate.
Dar sa parasim “marginea” acestei amintiri si sa ne intoarcem la schitele din volum.
Aceste schite sunt satirice ori, mai exact, ironice. Dis pretul lui Duiliu Zamfirescu e un dispret mai mult de clasa, in deosebire de al lui Caragiale, care are ca obiect pretentia nefundata, prostia vatamatoare a oamenilor din deosebite clase sociale. Dispretul lui Duiliu Zamfirescu e, apoi, mai mult al unui spirit elegant, pornit din jignirea sentimentului estetic de catre badarania oamenilor rau educati din clasele inferioare.
Acest scriitor, care in tratarea “limbii bune” poate fi socotit, in adevar, ca un scriitor in genul lui Tolstoi, in privinta oamenilor de jos, marginiti, dizgratiati de na tura si de societate, seamana mai degraba cu realistii fran cezi, pe care i-a tratat cu atata dispret. Sub coaja nespa latului Platon Karataev, Tolstoi a gasit omul, ba inca pe adevaratul om. Un Platon Karataev insa, pentru Duiliu
Zamfirescu, e un antropoid.
In aceste schite cu multa ascutime de spirit si aproape intotdeauna cu un adevarat simt al masurii, se simte o atitudine cam suparatoare; constiinta autorului despre superioritatea lui intelectuala si estetica, in comparatie cu vulgaritatea lumii pe care o zugraveste. El pare mereu

mandru ca e deasupra acestor bestii inferioare si ca-si poate pazi in toata siguranta toga neatinsa de stropii care sar din noroiul unde se balacesc ele. E un aspect ale acelei suficiente, poate naiva si in definitiv scuzabila, care l-a pus adesea pe acest scriitor intr-o lumina nefavorabila.
Nici in schitele acestea, apoi, Duiliu Zamfirescu nu se poate lipsi intotdeauna de acel polemism din prefete si discursuri, care i-a stricat atat de mult. O curca romanti oasa, asa de reusita in partea de la-nceput, asa de nefiresc lungita mai apoi — fata cu cerintele genului —, mai este complicata si cu o polemica impotriva unor adversari lite rari ai autorului, pe care o plaseaza intr-un vis al curcii, stricand efectul de pana aici, bazat pe umanizarea acelor insusiri, numai, pe care le poate avea in adevar pasarea respectiva.
Si acum Viata la tara! Ne folosim de reeditarea ei, pen tru a ne exprima admiratia, pentru a contribui la o cat mai intinsa lectura a acestui roman si pentru a-l propune spre meditare prozatorilor incepatori, nu ca sa-l imite, ci ca sa faca cunostinta cu o nobila privire si tratare a vietii.
Mai intai, acest roman e lipsit aproape cu totul de acea filozofie care face pete dizgratioase in alte opere ale aces tui scriitor. In al doilea rand, satira e serioasa si justifi cata pe deplin. Tanasa Scatiul si neamul lui e rau si primej dios. E inca gorila.
In Viata la tara sunt multe lucruri. E cucoana Dia mandula, mama duioasa, e Tinca, “fata”, e “Micu”, “poe tul”, de care insa s-a facut prea mare caz, dar mai cu seama e Sasa Comanesteanu, unul din tipurile cele mai ideale de feminitate din toate literaturile.
Sasa Comanesteanu e o femeie practica, pozitiva, epitro pul fratilor ei si vechilul mosiei lor comune, e o “fata

batrana“, simpla, cultivata, dar nu culta, o fiinta absolut normala, poate chiar cam terre-a-terre, comparata cu ero inele de roman. Ea ar fi o fiinta de duzina, daca n-ar fi in sufletul ei acel elan, acea aspiratie la bine si chiar la sacri ficiu, si daca din sufletul ei, din toata fiinta ei, n-ar radia acea caldura sufleteasca, acea “caldura tainica“, de care vorbeste poetul, si daca ea n-ar avea acea distinctie mora la care face din aceasta femeie un tip estetic desavarsit.

Sasa e creata cu mijloacele cele mari ale artei. Si mai intai cu zgarcenie. Romanul este ea si, cu toate acestea, daca adunam toate pasajele in care e vorba de dansa, nu obtinem prea multe pagini. Si totusi, de la o vreme, ea parca se detaseaza din carte si se incorporeaza in lumea realitatilor tangibile. Putin ne spune scriitorul despre dansa.
El o infatiseaza traind. E procedeul lui Tolstoi. Natasa rade, plange, vorbeste, in trei volume, fara ca Tolstoi sa intervie altfel decat fonografiind-o si cinematografiind-o, insa atat de selectiv — numai ceea ce e esential si caracte ristic, adica numai ceea ce contribuie mereu la crearea ei.
Si fiindca amintim mereu de Tolstoi, sa spunem un cuvant despre apropierea ce s-a facut intre Duiliu Zamfi rescu si romancierul rus. Este Duiliu Zamfirescu un imi tator ori cel putin un elev al lui Tolstoi, pe care-l admira?
E posibil ca scriitorul nostru sa fi invatat si la scoala lui Tolstoi. Un scriitor e ucenicul literaturii intregi si in special al scriitorilor cu care are o inrudire sufleteasca si deci ii plac, ii convin, ii frecventeaza si de la care nu poate sa nu invete. Dar scriitorul original atat datoreste maestrilor. Iar Sasa nu are nimic rusesc. E varianta noastra a tipului de femeie ideala, adica a femeii in care, datorita ereditatii si mediului, s-au combinat armonios insusirile de mama, nevasta si gospodina: insusiri pe care selectia le-a dezvoltat in femeie de-a lungul evolutiei speciei, dar

care se gasesc atat de rar in acea stare de puritate si dozate in acea proportie, incat sa rezulte o Sasa Coma nesteanu.
E atat de a noastra Sasa Comanesteanu, incat ii putem fixa clasa sociala si epoca. Sasa e din aceeasi categorie ca si femeile dlui Bratescu-Voinesti, care iubesc ca niste
“surori”, pentru ca iubirea lor e o iubire pur omeneasca, adica cu multa participare a sufletului. Acest accent pus pe partea sufleteasca din iubire da un caracter deosebit, special amorurilor imaginate de acesti scriitori. Pana
Trasnea e batran in comparatie cu nevasta lui. Tot asa
Udrescu. Si nici Casierul si Elena Cioranu din Doua surori nu mai sunt tineri, Sasa Comanesteanu are fire de argint.
In aceste iubiri psihologia isi ia drepturi mari asupra fizio logiei. De aceea sunt nu numai posibile, ci si adanci si impresionante.
Dar aceasta lume de obicei e lumea Sasei, e clasa boiernasilor. Hotarat, ceea ce este mai distins in literatu ra noastra se datoreste boierimii mici — Alecsandri, Dui liu Zamfirescu, dl Bratescu-Voinesti sunt martori.
Am vorbit prea larg despre psihologia acestei clase si a scriitorilor iesiti din ea in studiul despre dl Bratescu Voinesti. Cu o alta fata a problemei, importanta micii boierimi in cultura romana, m-am ocupat in Spiritul critic...
Dl Bratescu-Voinesti ne-a dat mai ales barbatul ideal din aceasta clasa — cu tonul d-sale liric; Duiliu Zamfires cu ne-a dat mai ales femeia din aceeasi clasa — cu tonul lui linistit, mai realist.
Dar aceasta clasa a fost. Acum Pana Trasnea Sfantul,
Neamul Udrestilor si Viata la tara sunt pagini de istorie, care inchid suprema distinctie atinsa candva de sufletul romanesc, dezvoltat in conditii prielnice subtierii intelec tuale si morale a rasei.