u6g6gi
Primele poezii ale lui N. Davidescu, La Fantana Castaliei , trateaza, in traditia Rollinat si Laforgue, fiorurile noi, vitiul, depravarea, anemia, notiunile curente fiind “luna clorotica”, “carciuma”, “nevrozele”,

“narcoticele”, “fardul”, “alcoolul”, “k’holul”, “ploaia”, “spleen-ul”, cavourile, sicriele, viorile, agoniile, macabritatile si satanismele.
Nostalgia simbolista e materializata in chipul hieraticului, fara multa pictura, cetos, enigmatic, in care elementele tipice sunt faraonii, sicriurile de santal, parfumurile de naft si de bitum, teorbele, numele proprii sonore ca Iahveh, Thabaur, Ecbatana, intr-o versificatie cu ecou hohotitor, solemn:
Eu sunt o piramida a vechiului Egipt
Pe-al carui crestet luna clorotica s-a-nfipt
Si-n care faraonii culcati sacerdotal
Se-nsiruie-n sicriuri masive de santal.
Orbitele lor pline de-al veacurilor scrum
Afuma cu mirosuri de naft si de bitum
Peretii necropolei profunde, unde ei
Traiesc postum in raza puternicilor zei.
Evocarea unui pustiu asiatico-african cu rinoceri si paduri ca zona singurateca unde s-ar putea pune mana pe sufletul naturii e grandioasa:
Doream sa fiu eu singur cu-a gandului tortura
Acolo unde punctul si linia dispare,
Eu singur in mijlocul profundelor Sahare,
Ca tine singur, Doamne, de singur in natura!
Eu singur in lumina de-arama-a unui soare
Fauritor de monstri — un soare ce desface
Din balti stagnante ciuma perpetua si face
Din porc un rinocerus si-un arbor dintr-o floare.
Si-acolo cu candoarea salbaticilor bestii,
In golurile zarei uitandu-ma cu anii,
Sa-ncerc magnetizarea extazurilor stranii
Ce tulbura privirea brahmanilor in trestii.
Si-asa sa-ntreb simunul, nisipul si zenitul
Ce spune cateodata divinul Pan din flaut,
Apoi, retras in mine cu cantecu-i, sa caut
La randul meu misterul ce-ncheaga infinitul.
Si-n verbe mai sonore ca murmurul padurei
Sa-nchid nemarginirea, si greu de majestatea
Pe care-o face gandul si-o da singuratatea
Sa pun odata mana pe sufletul naturei...
Singuratatea, excelenta compunere, reia motivul lui Eminescu prin imaginea originala a seminaristului in indoiala:
Ma simt atat de singur si-atat ma simt de trist
In mijlocul odaiei bolnave de-ntristare
Incat ma vad in chipul de pal seminarist
Ce-nchis in niste ziduri de negre seminare
Isi cauta zadarnic in inima-i pe Christ.
Durerea ma-nfasoara mai strans ca un vestmant
Tesut dintr-o povara de grea singuratate,
In vreme ce eu caut al Domnului cuvant
Sa-nabuse durerea in inima-mi ce bate
Usor ca o pendula uitata pe-un mormant.
In Sfarsit de toamna este atinsa, inaintea lui Ion Pillat, voluptatea intimista a evocarii alimentelor:
In mintea lor bolnava si-n sufletul lor ros
De moartea dureroasa a zilelor in noapte,
Sovaitoare, iarna, intra ca un miros
Subtil de paine calda si de castane coapte.
Ce e valabil in partea inedita din Inscriptii e tot in directia evocarii sufletului naturii moarte, ca in Umbra camerelor:
Sunt camere de-acelea ce sunt pline
De noi, si-n care sufletele noastre
Se-mprastie tacute si senine
Si se deschid ca florile prin glastre,
In mijlocul tacerii lor depline.
In draperia mobilelor grele
De pulberea nostalgicelor vise,
Si-n galbenul masivelor perdele
De-a pururea usor intredeschise,
Ne risipim ca niste vechi dantele.
Apare la N. Davidescu poezia plictisului duminical (Eterna dumi neca) si a provinciei in decrepitudine, vazute prin lirismul caducitatii si al duiosiei grotescului:

Crepusculul se stinge, si-nserarea
Desfasura tacutele-i vedenii
Si-alunga, din gradina, orasenii
Cu spatele boltit ca resemnarea.
Si pe-amandoua cu putere-apasa
Aspectul lor de vesnica pereche.
Batrana ca un lemn vechi de umbrela
Sta tantose-n uscata-i nemiscare
Alaturi de umbrela ei ce pare
O batranica-n fusta de dantela.
O baba insa si-o umbrela veche
Raman pe-aceeasi banca la o masa,
Mai in urma poetul compileaza un soi de “legenda a secolelor”, intitulata Cantecul omului, in care ia pe rand, enciclopedic, fara criteriu teleologic, civilizatiile: Iudeea, Helada, Roma, Evul mediu, Renasterea, intr-o versificatie variata si chinuita. Afara de rari cazuri, toata aceasta productie e abstracta, didactica, iremediabil arida.
Romanul (Conservator & C-ia, Vioara muta, Fantana cu chipuri) nu e genul propriu scriitorului, care il concepe intr-un spirit cu totul liric, de o falsa aparenta analitica.