f8g2gt
Toate decorurile si ceremoniile simboliste sunt in poezia lui Ion
Minulescu (1881—1944); mistica numerelor din Maeterlinck, schele tele, sicriele, cavourile post-baudelairienilor, corabiile, galerele, iahturile, garile, ploile, spitalele, adverbele majusculizate: “Ieri”,
“Maine”, numele proprii fastuoase, exotice (Bassora, Ecbatana,
Cordova), totusi fara unda mistica, fara senzatia de putrefactie si boala. Tristetile morale, “nervii” nu se realizeaza si poezia ramane in genere luminoasa, aproape sociala, cu un vadit aspect de “romanta” muzicala in traditia Chat noir si Quat’z’ Arts, dar si a lui Traian
Demetrescu si a celorlalti facatori de cantece de lume. Poezia minu lesciana e stapanita de motivele de baza ale romantei. In ea intalnim
“amanti” in cautare de “iubire adevarata”, despre a caror dragoste
“stie lumea toata”. “Amantul” invita pe “amanta” sa ramana cu el “toata seara”, incredintand-o ca nu-i nimeni “sa ne vada si sa ne-auza”, nefagaduind nici o statornicie. Tonul e fanfaron si teatral, insinuant si sentimental. Sentimentalismul, care a castigat adeziunea publicului, este tratat intr-un spirit estetizant violent. Poetul pune in fascinarea prin sentiment o grija excesiva artistica, teatrala si comica oarecum, ca orice mistificatie. El arde pentru iubita miresme otravitoare in trepieduri de argint, ii presara in pat garoafe si maci, stropeste pernele cu parfum de brad si infige intr-o glastra trei ramuri verzi de lamaita si un ram uscat de eucalipt. Dragostea urmeaza dupa acest ceremonial pedant. Barbatul primeste cheia de la poarta verde si ramane in turnul celor trei blazoane (al Iubirii, al Sperantei si al Credintei viitoare), mainile femeii sunt ca albul altarelor din Babilon si din Ninive. Dupa aruncarea cheii, barbatul intreaba pe femeie: “Voiesti sau nu sa fii a mea?”, iar dupa o noapte intreaga de iubire intr-un pat presarat cu trandafiri si chiparoase, intreaba din nou, aproape printr-un calambur:
“Voiesti sa nu mai fii a mea...?” Artificiul este enorm. Dar in fond in acest joc de emotii grandilocvente si de mari procedee estetice, care a dat cateva poeme memorabile, sta tot interesul literar:
In cinstea ta, —
Cea mai frumoasa si mai nebuna dintre fete,
Voi scri trei ode,
Trei romante,
Trei elegii
Si trei sonete.
Si-n cinstea ta, —
Cea mai cantata din cate-n lume-au fost cantate,
Din fiecare vers voi face
Cate-un breloc de-argint, in care
Gandirile-mi vor sta alaturi ca niste pietre nestimate
De-a pururi incrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!...
*
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie...
Dar ce anume-a fost —
Ce-am vrut sa fie,
Noi nu vom sti-o poate niciodata...
A fost un vis trait pe-un tarm de mare,
Un cantec trist adus din alte tari
De niste pasari albe, calatoare
Pe-albastrul razvratit al altor mari —
Un cantec trist adus de marinarii
Sositi din Boston,
Norfolk
Si New-York,
Un cantec trist ce-l canta-ades pescarii,
Cand pleaca-n larg si nu se mai intorc.

Exista un hieratism minulescian, mostenit intr-o masura si de la
Macedonski, nu lipsit de cabotinism, insa gratios tocmai pentru asta.
Iser, care a ilustrat poemele, a inteles foarte bine latura lui de estetism teribil. Intr-un templu turcesc, ard in sfesnice vechi de arama trei lumanari de ceara, iahturile albe, rosii si negre ancoreaza simetric, dupa culori, in portul blond din nord debarca marinari bruni din sud, un rege plange-n cavou lasand sa-i pice lacrimi sonore pe bazalt, parerile de rau trec in domul sufletului in odajii de arhiereu, un matelot canta solemn “ca-ntr-o cetate spaniola cand orologiul din cupola anunta fiecare ora, printr-un preludiu de mandola”, caicele trec pe Dunarea neagra ca niste cosciuguri albe, moartea bate in poarta de trei ori, luna pare un cap de ghilotinat. La toate astea se adauga monologul sepulcral, sententios:
Taci,
Sa nu-mi destepti tristetea amintirilor culcate
In sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
Taci.
In poeziile din ultimile doua decenii, hieratismul exotic e inlocuit cu poze ortodoxe in peisagiu autohton. Impresia de comic si baliverna e adesea foarte puternica si o lectura injusta dauneaza. Poezia trebuie jucata, interpretata ca si solilocviile lui Jehan Richtus, ea fiind de fapt o productie argotica, in dialectul prapastios al cafenelei bucurestene.
Minulescu e un Eleutheriu Poppescu devenit liric, traducandu-si sublimitatile in limbajul lui special, convins si burlesc, presarat cu “or”, cu “dracul stie”, cu juraminte (“mi-e martor Dumnezeu”), sarind de la fraze pline de gravitate la iesiri neprevazute. Biblicei Sulamite i se reproseaza ca a fost “proasta” fugind de rege, lui Dumnezeu i se argumenteaza ca tot ce face omul nu-i pacat de vreme ce Divinitatea traieste in el. Poeziile sunt adesea neserioase, curate palavre, aparent in genul lui Toparceanu, desi Minulescu e un sincer, un Villon al cafenelei, vibrant, plin de imaginatie si de simt artistic, dar incapabil de a iesi din tagma si dialectul lui, in care traduce toate subiectele lirice. Cea mai mare sfortare de seriozitate academica o gasim in In asteptare, turburatoare infruntare a misterului mortii, nu scutita de spiritul de “moft”, de vreme ce poetul spera sa intre in vesnicie, ca si
Isus, calare pe asin:
Nu stiu ce s-a schimbat in mine,
Dar simt ca s-a schimbat ceva —
Ceva, la fel, ca dupa-o boala grea,
Cand parca simti ca-ti este mult mai bine!...
Am fost candva bolnav cu-adevarat?...
Dau boala mea n-a fost decat
Calvarul unui vis urat
Din care abia acum m-am desteptat?...
Nu stiu ce-a fost, si nici n-as vrea
Sa stiu mai mult decat mi-e dat sa stiu —
Cand, mai curand, sau poate mai tarziu
Acelasi “fapt divers” se va-ntampla...
N-astept decat o zi din calendar
Cand Dumnezeu are sa-mi faca semn
Ca pot intra-n Ierusalim, solemn
Ca si Christos, calare pe magar!...
Romanele lui Minulescu sunt sarace in substanta, de o batatoare la ochi tinuta umoristica, nu lipsite de o anume savoare. Ele sunt niste gasconade. Rosu, galben si albastru, Corigent la limba romana, Barbierul regelui Midas, 3 si cu Rezeda 4 se ridica toate pe metoda “moftului”, ca si teatrul dealtfel, pigmentat acesta cu stiuta exhibitie artistica.
Mihnea povesteste, de exemplu, in Pleaca berzele, ca in India osanditii la moarte sunt executati cu un parfum scos dintr-un lotus albastru ce creste pe malul Gangelui, intr-o odaie tapetata cu stofe groase de brocart, mobilata cu paturi de abanos.