o9p10pe
Inceputurile Elenei Farago sunt cosbuciene si eminesciene, caracte rizate printr-un conceptualism verbios. Cand a venit in contact cu simbolismul, poeta a decolorat vechile imagini din epoca Sema natorului, dandu-le o nuanta de vag. Adverbele, vorbele, pronumele, exclamatiile, scrise cu majuscula, devin personagii misterioase: Incotro,
De unde, Ce va sa fie, statornicul Este, tristul N-a fost, blandul Ca n-a fost sa fie, gingasul Noi. Se vorbeste de fiinte oculte, Ostasii luminii,
Pasarea albastra, si se uzeaza (influenta maeterlinckiana) de trinitati fatidice si repetitii incantatorii:
Si-a zis unul catre doi
Cand au fost la masa,
Si-a zis unul catre doi:
— M-am legat sa merg cu voi,
Dar m-as duce inapoi
Ca mi-i dor de acasa.
Poeziile iau lungimi intolerabile, cele mai simple propozitii compli candu-se printr-un cifru de conventii simbolice (azima, vin, blid, naframa), cam in stilul liturgic al lui Claudel sau in maniera Roman de la rose. Poeta incearca sa traga “lantul avarelor taceri”, ca sa ajunga la “crinii” care simbolizeaza ceva, insa e intepata de “spinii” care si ei inseamna ceva, intra in “cimitirul nadejdilor”, unde da de un chin ce-i prihaneste “mirul prohodului din suflet”, ori vorbeste de “coasele toam nei” care trec prin “lunca nadejdilor”, unde “floarea albastrilor cand” si “frunza verzuilor poate” sunt moarte. Abia cand se exprima direct si simplu, Elena Farago e o remarcabila poeta a dragostei pudice, fie ca vorbeste barbatul:
Tu care vrei alaturi cu mine sa pasesti,

Nu crede ca sunt robul pe care-l miluiesti.
Cu ochii tai cei galesi in van vei astepta
Sa imi aplec genunchii cersind iubirea ta.
Nici lingusiri, nici lacrami desarte-n ochii mei,
Chiar dac-ai fi “minune aleasa-ntre femei”...
Un biet pribeag sunt, insa merg drept, cu fruntea sus,
Si n-oi sti sa fiu orbul care se lasa dus...
Ci ti-oi intinde mana, si vino de vei vrea,
Dar nu te vreau nici roaba, si nici stapana mea.
Nici sprijin, nici povara — asa te vreau, si-acum
De vrei sa mergi cu mine, gateste-te de drum... fie ca plange, dramatic, fecioara batrana:
Ma uit in oglinda si nu te mai chem
Si nu te mai cer ca-nainte,
Si totusi sunt clipe in care ma tem
De parca mi-ai sta dinainte,
Si-n graba pe umeri, pe sanii mei vani,
Desfasur carunta podoaba,
Sa-nvalui ruina pierdutilor ani,
Sa-ti cad in genunchi ca o roaba.
In genere confesiunea smerita si demna e de o mare suavitate:

Si-n casa mea saraca
N-am atarnat pe ziduri
Icoane sa-mi aduca aminte
Ca ma vezi,
Tu ,
Ce mi-ai dat cununa de mucenic,
Stii bine
Ca n-am cerut rasplata,
Cum n-am cerut dovezi.
Nu mi-am plecat genunchii
Cei pamantesti
Pe piatra nici unui templu,
Doamne,
Si nu te-am preamarit
Cu semnul sfant prin care,
— De la Isus incoace —
O parte-a turmei Tale
Ne recunoastem fratii
Legati de-acelasi rit.