f8l6lo
Din pomelnicele de domnii tinute de catre ctitoriile voievodale au iesit prin usoare dezvoltari si infrumusetari retorice “letopisetele” slavone, care incepeau cu un hronograf de la Facere (“Adam au nascut pe Sith, Sith au nascut pe Enos, Enos pe Cainan, Cainan pe Ma lelen...”), continuand tot atat de sec. Macarie, Eftimie si Azarie sunt primii “autori”, dar in slavona, latina de atunci a bisericii noastre.
Intaiul se ocupa cu domnia lui Petru Rares, mergand pana la 1551, al doilea impinse letopisetul pana la a doua venire a Lapusneanului
(1553), al treilea pana dupa domnia lui Ioan Armeanul (1574). Toti

compileaza, furand tropi din Istoria sinoptica a bizantinului Manasse, cultivand caligrafia, arta vorbelor “in aur impletite”. Dar tocmai de aceea ei au dat cei dintai o notiune de poezie. Fuga lui Rares in Ardeal
(la Macarie) nu e lipsita de un anume sublim alpestru:
“Si dete de niste locuri prapastioase si muntoase si de vai paduroase, si neputand sa le treaca calare, isi lasa acolo iubitul sau cal, pe care nimenea altul nu incalecase, si, patrunzand pe niste cai nepatrunse de oameni si locuite numai de fiare salbatice si printre piscuri inalte, gol, ranit la maini si descult, mergea pe carari aspre si neumblate, marele in vitejii si furiosul ca un leu in lupta...” etc.
Adevarata istoriografie moldoveana incepe cu Grigore Ureche († c.
1647). Cronica lui romaneasca mergand pana la 1594 e doar o pre lucrare de izvoare, fara experienta directa, insa intr-o limba cu aroma mierii, plina de metafore. Moldovenii au “picat” “cat au nalbit poeana”
(tablou floral). In vremea lui Petru Schiopul a fost seceta “si unde prindea mai nainte peste acolo ara cu plugul”. “Copacii au sacat de sacaciune; dobitoacele nu aveau ce paste vara, ce le-au fost daramand frunza; si atata prav au fost, cat se stringea troiene la garduri, cand batea vant: ca de omat erau troiene de pulbere. Iara despre toamna, s-au pornit ploi, si au crescut mohor, si dintr-acele si-au fost prinzand foamea saracimea” (anomalii climatice). Razboiul lui Ioan Armeanul:
“nu era o calcare pe pamant, ca si manile le obosise, si armele ii scapase. Ca acela prah se facuse, cat nu se cunosteau cine de a cui este; nice de sineti se auzia, de trasnetul pustelor” (imagini de invalmaseala). Darul lui Ureche e portretul moral, concis, xilografic:
“Era acest Stefan-Voda om nu mare la stat, manios, si degraba varsa sange nevinovat; de multe ori la ospete omora fara judet. Era intreg la minte, nelenevos, si lucrul seu stia sa-l acopere; si unde nu cugetai, acolo il aflai. La lucruri de rasboae mester: unde era nevoie, insusi se vara, ca vazandu-l ai sei sa nu se indarapteze. Si pentru aceea, rar rasboiu de nu biruia. Asijderea si unde-l biruiau altii, nu pierdea nadejdea; ca stiindu-se cazut jos se ridica deasupra biruitorilor.”
Miron Costin avea cultura poloneza, stia latineste, putin italieneste, era om citit. Pe de alta parte se prilejeste insusi la evenimentele cronicii sale, care se termina cu moartea lui Stefanita Lupul (1661). El are talent literar, stilistica savanta de factura clasica, putinta de a descrie.
Pagina despre navala lacustelor e dantesca:
“Un stol tinea un ceas bun, si daca trecea acest stol, la al doilea ceas sosea altul; si asa, stol dupa stol tineau, cat tineau din pranz pana indeseara. Unde cadeau la mas, ca albinele zaceau; nice cadea stol peste stol, ce treceau stol de stol, si nu se porneau pana nu se incalzea soarele bine spre pranz; si calatoreau pana indeseara, si pana la cadere de mas cadeau si la popasuri. Insa unde maneau ramanea numai pamantul negru, imputit; nice frunze, nice paie, ori iarba, ori semanatura, nu ramaneau si se cunostea si poposeau, ca era locul nu asa negru la popas, cum era unde manea acea manie a lui Dumnezeu.”
In portrete intra in masuri egale simtul personalitatii si ideea de destin, de aceea umorul e liric, transcris teatral. Stefan Tomsa II da porunca “racnind” sa fie omorat Vasile Stroici, care incercase sa fuga:
“Ai cainele, au vrut sa moara cu sotii”. Boierii il roaga sa ierte pe un diac, bun carturar: “Ha, ha, ha — hohoteste voda — mai carturar decat dracul nu este altul!” si-l omoara. Boierii se razvratesc impo triva-i, dar Tomsa prinde de veste si-i taie. “Pre cati-si aducea prinsi, pre toti ii omoria cu mustrarea ce avea el in obicei: Sa nu te ierte
Dumnezeu cu acel cap mare al tau!” Pe doamna lui Ieremia-voda o prinsese Schindir-pasa: “Iara doamna la mare ocara au sosit; de care singura au marturisit catra boieri: trecand cu carul au vazut pre boieri, si lacramand au zis: Boieri, boieri! rusinatu-m-au paganul!” Cronica e plina de amanunte familiare ce dau viata lucrurilor. Ivirea lui Calga tatarul si a cazacului Hmil, ascunderea lui voda “in neste poieni”, arderea Iasului (“intr-o mica de ceas cenusa s-au facut”), molima ce a urmat, insotirea Ruxandrei cu Timus cel cu “numai singur chip de om, iara toata firea de heara“, venit cu ruscile lui care cantau “Lado,
Lado” “pren toate unghiurile”, siretenia lui Gheorghe Stefan, care “cu

fata scornita de mare mahniciune”, cand domnul se gateste sa porneasca la biserica, cere voie a merge la mosie, la nevasta pe moarte, simplitatea lui voda cainand pe logofatul fara grije de giupaneasa, somnul lui Iorgachi vistiernicul scarbit de osandirea Ciogolestilor, fuga lui Vasilie, care singur pe marginea Nistrului pe “un scaues” priveste cum i se trec boarfele sale, in vreme ce un oarecine incearca a-l lovi cu un glont dintr-un sacalus, sunt pagini de roman. Spectaculos este episodul reintoarcerii lui Vasilie cu cazacii. Timus taie pe Cotnarski pisarul. Boierii vor sa se ascunda pe langa domn, care “cu greu suspina, si-si frangea manele de ginere ca acesta”. Cazacul se imbata, taie, arde, nu-i om de inteles: “Ce cui sa zici aceste? sau cu cine sa sfatuiesti? Cu un om in hirea hiarelor salbatice? Polcovnicii ce erau, unul un cuvant nu cuteza sa zica; ca numai pentru un cuvant, cu sabia smulta da ca intr-un cane intr-insul. Si Bohul polcovnicul cu mana legata de rana de sabie, facuta de Timus, umbla ca fara sine.” Observatia generala se sublimeaza in aforisme, in cea mai mare parte scoase din Biblie:
“Nestiutoare firea omeneasca de lucruri ce vor sa fie pre urma...”;
“...Zice un cuvant lesesc: sula de aur zidul patrunde”; “...Zice Isus
Sirah: Vai de acea cetate unde este domnul tanar!”; “...Zice moldoveanul:
Nu sunt in toate zilele Pastile”; “nasc si in Moldova oameni”.
Nicolae Costin († 1712), fiul lui Miron, sufera de pedanterie, si predoslovia la a sa Carte pentru descalecatul dentai incepe in stilul molierescului Diafoirus: “Nime mai bine si mai pe scurt toata desfata rea istoriei n-au cuprins, iubite cetitorule, decat acela domnul voroavei ramlenesti, Cicero, carele o au numit ocarmuitoarea vietii” etc. Asadar
Nicolae e un erudit. Insa talentul nu-i lipseste si portretistica lui e muscatoare si plastica. In special asupra lui Duca-voda se lasa toata inversunarea cronicarului. Duca era “rau si pismator, indelungaret la mania si lacom la avutie, si el si Doamna sa”. “Domn era, si Vistiernic mare, si negutator, si vames“ si “precupea toate”. “Doamna sa, de alta parte, carcimarea bucatele din casa, panea ori pe unde avea, si bautura si pocloanele ce le veneau la beciu.” N-aveau decat o insusire
(malitie!), ca erau curati in purtari: “in casa lor se vrea putea canta sfanta liturghia“. Duca a fost “un facator de rele” caruia “i se largise matele spre luat”. “Pun martor — jura perfid Costin — pre Dumnezeu, si ma las pre marturia a toata Moldova, de la mare pana la mic.” Cu o placere vizibila Nicolae Costin descrie calculii gasiti in trupul lui
Duca, mort de “cataroi”: “Si spintecandu-l doftori, dupa ce au murit, spun ca au gasit in herea lui 27 de pietre rosii, asa de late si de groase, intr-un chip cumu-i aceasta figura, ce scrie aicea”.
Ioan Niculce (c. 1672—c. 1745), cu tot dispretul lui de boier pentru neamul “prost”, va avea, ca Creanga mai tarziu, ticuri de rural: inge nuitatea sireata, obisnuinta de a se socoti neghiob crezandu-se totusi destept (“Asa socotesc eu cu firea mea aceasta proasta”), proverbiali tatea, filozofia batraneasca, vaietatura, darul de a povesti. Experienta, varsta inaintata ii dau lui Niculce dezlegarea limbii, tonul barfitor si moralizator. Cronicarul e intepator si cu un firesc umor popular. Despre pedeapsa cu inhamarea lesilor la Dumbrava-Rosie se spune rautacios ca “ei se rugau sa nu-i impunga, ce sa-i bata cu biciuscele, iara cand ii bateau cu biciuscele ei se rugau sa-i impunga”. Cu doamna lui Duca
“si-au facut cheful” turcii. Cand Duca e mazilit, Niculce parodiaza vorbirea munteana a doamnei, fata Brancoveanului: “Aolio! Aolio! ca va pune taica punga da punga din Bucuresti pana in Tarigrad; si, zau, nu ne va lasa asa, si iar ne vom intoarce cu domnia indarapt”. Muntenii care nu putuse pagubi lui Antioh-voda “numai se tranteau si plesneau de ciuda”. Duca, abia inscaunat, daca auzi ca Antioh, posibil pre tendent, este scos din inchisoare, “indata se imbraca cu camesa de ghiata”. Avea casa grea “cu multime de mancai” si ii fugira curand boierii “si-si aprinse poalele de toate partile”. Mihai Racovita “se facea a nu-i place sa primeasca domniea, ca si fata ceea ce zice unui voinic:
Fa-te tu a ma trage, si eu oi merge plangand”. La usturatura cuvintelor se adauga filozofia proverbelor, de asta data mai ales din izvor popular:
“Paza buna trece primejdia rea...; melul bland suge la doua mume...; capul plecat nu-l prinde sabia”; “...si se potriveau amandoi acesti boieri intr-o fire, dupa cum se zice: calul raios gaseste copaciul scortos”.
Cronicarul isi frange mainile de-a lungul letopisetului, vaietandu-se

si creandu-se pe sine ca tip al boierului cu jale de tara: “Oh! oh! oh!
Saraca teara a Moldovei, ce nenorocire de stapani ca acesta ai avut...
Oh! oh! oh! Vai, vai, vai de teara!... Oh! oh! oh! saraca teara Moldovei si teara Munteneasca, cum va petreceti si va desmierdati...” Insa vaietele de mai sus sunt luate dintr-un portret caricatural al lui
Dumitrascu-voda, caci Niculce e barfitor, incondeietor bufon al lucru rilor: “si era om nestatator la voroava, telpiz, amagitor, geambas de cai de la Fanar din Tarigrad; si dupa aceste, dupa toate, era batran si curvar. Doamna lui era la Tarigrad; iara el aice isi luase o fata a unei rachierite, de pe Podul Vechiu, anume Arhipoae; iara pe fata o chiema
Anita, si era tiitoarea lui Dumitrasco-voda; si o purta in vedeala intre toata boierimea; si o tinea in brate de o saruta; si o purta cu salbi de galbeni, si cu haine de sahmarand, si cu slic de sobol, si cu multe odoare impodobita; si era tanara si frumoasa, si plina de suliman, ca o fata de rachierita.” Portretul niculcian isi are tehnica sa, intre carica tura si tablou: o insusire sau o anomalie fizica, starea intelectului, predispozitia etica; o insusire sau o scadere morala, un tic, o manie, un obicei, totul dozat, ritmat si rotit in jurul unei virtuti sau diformitati substantiale.
Istoriografia moldoveana nu mai prezinta, dupa Niculce, interes literar. Axintie Uricarul e un compilator, bine informat pentru epoca
1711—1716, cronica grecului Amiras ramasa in text grecesc (epoca
1726—1733), a diacului Nicolae Muste (epoca 1662—1729), a lui
Ienache Kogalniceanu (epoca 1733—1774), a spatarului Ioan Canta
(epoca 1769—1774) sunt simple documente.