d5n5nl
(Pentru introducere)

Argumentarea este si capitol al politetii.
Suntem invoiti asupra unei paritati a noastre cu semenii nostri intamplatori; si aceasta conventiune ne opreste de a lua ton, de a aplica metoda dictatoriala, oricum am pretui in realitate persoana celui care ne asculta sau ne citeste.
E bine asa, cat timp zambetul nu se face stramb, si gentiletea vocii nu se inacreste. Spune vorba veche: diferenta naste ostilitate. Exista un punct de la care incolo conventia paritatii si amabilitatea incep a slabi accelerat.
Omul actual se afla incurcat, printre alte conflicte intime, si de acela intre prestigiul adevarului si acel al amenitatii. Acest conflict se ascute, cu deosebire, cand e vorba de acele adevaruri pe care le specificam ca gusturi si credinte.
Ce devine argumentarea acolo unde, in realitate, nu e decat lupta intre tipuri omenesti blestemate a nu se impaca? Argumentarea nu mai este atunci decat stratagem, sau, dupa cum e si omul, un simplu "attrape-nigaud". Dar forma logica a expunerii ramane, cred eu, indispensabila si pentru a ne intelege cu acei care, prealabil, sunt de tipul nostru. Nici cu ei nu ne multumeste totdeauna deplin comunicarea prin aforisme, sau stiu eu prin ce alte explodari impresioniste. Credinte, gusturi si orice alte dispuneri ale sensibilitatii se pot comunica, oarecat, si prin muzica, prin vers sau prin dans cumva. Exista - exista inca - un tip uman care nu se da multumit daca nu s-a silit a trece altuia stari ale sensibilitatii sale in desfirare logica. Intelegem ca in asemenea permutare din o sfera a experientei in alta sta o placere, un bine deci - cum se zice modern: o valoare.
In silogismele prin care se argumenteaza despre gusturi si credinte cuprinsurile predicatelor sunt stari de sentiment. La Madone des sleepings este o carte minunata. A-ti ucide adversarul este bine - sunt afirmari in acelasi costum de obiectivitate ca si: forta este egala cu masa inmultita cu acceleratia. Manopera consta in intrebuintarea induiosator de usoara a copulei, dar si in a zice bine sau minunat, cu pretentia cu care zici albastru si patru. Intervine dar oarecare subterfugiu.
A fi de parere si de un gust cu altul este o nevoie si o placere. Insa si contrariul poate implica placere, si corespunde prin urmare unei nevoi. Este apoi si placerea de a-l aduce pe altul la placerile tale; exista insa si nevoia de a-l tinea departe de ele. Este chiar o voluptate de a te mentine in divergenta. Aceasta nu din copilaroasa indaratnicie, ci pentru ca dintru inceput excomunici pe un anume celalalt din viata sensibilitatii tale. In constatarea repetata a diversitatii noastre intervine un stimul estetic, si ne gasim astfel o placere de contrast. Pentru a intelege asemenea dispunere, nu e cat de putin nevoie sa ne amintim cazul fariseului. In acea placere a contrastului nu ne gandim a multumi domnului ca ne-a facut mai de bun soi decat pe altul, ci constatarea ca celalalt este asa, iar eu altfel, functioneaza ca agreabila curiozitate. Este un ingredient pitoresc, pe care ni-l descopera creatiunea; si ar fi de un pesimism ininteligent a nu crede in naivitatea acestei placeri.
A fost, de un secol incoace, specialitatea artistilor sa se afirme ca niste izolati superbi. Era ridicarea razvratita a histrionului desconsiderat altadata. Venise vremea pentru artisti sa priveasca, ei, de sus in jos. Prin o coincidenta istorica, dispretul artistului exaltat cazu cu toata taria asupra burgezului tocmai ajuns stapanitor. Istoria literara a intarziat cu predilectie asupra semnificarii sociale a acestei permutari de nivel a artistilor. Dar nu are cumva fenomenul si vreun alt inteles? Afirmarea izolarii artistilor nu era simpla poza de polemica sociala, oricata poza se va fi gasit ocazional si individual in ea. Acea izolare era si un semn ca arta se desfacuse net dintr-un complex primitiv de manifestari ale spiritului. Izolarea artistului a precedat de aproape doctrina artei pentru arta, a carei semnificare nu e doar alta decat diferentierea deplina a unui tip de activitate spirituala. Arta eliberandu-se, iesise din randul formelor corale ale culturii, si se invedera ca fapta prin excelenta individuala, decat oricare alta mai libera de obligatii catre vreo comunitate alta decat acea spontan nascuta prin esentiale inrudiri de spirit. In izolarea orgolioasa a artistului se semnaliza individualismul de baza al atitudinii estetice.
Interpretii artei au apucat pe urma artistilor, insa negresit mult mai modest decat acestia. Renuntand la gloria si puterea de legiferatori ai artei, criticii au cautat o compensatie in izolarea ironic dezaprobatoare fata cu noul public, publicul mare, si fata cu furnizorii sai.

*

Cand s-au intors in Paris emigrantii francezi dupa 1815, i-a cuprins mare mirare de schimbarea lumii de acasa; nu mai era "societate", si nu mai era "conversatie", astfel se formula pe atunci constatarea prefacerilor aduse de Revolutie in suprafata vietii sociale. Unii emigranti au insemnat in scris aceasta noutate negativa, simtind bine ca faptul era memorabil.
Cafeneaua cu literati existase si sub vechiul regim; dar institutia prospera intens sub acel nou. Prin aceasta concurenta a salonului literar nobiliar artistii se emancipa de "lume", de diletanti si amatori autoritari, raman ei intre ei: cafeneaua este o completare indirecta a vietii izolate.
Neaparat si criticului ii trebuia, in proaspata lui libertate, o consolidare prestigioasa. Valorile in curs pe piata intelectuala la mijlocul secolului trecut l-au adus pe critic la psihologie si la istorie. A explica - aci statea noua dignitate a celui ce scria despre arta. Psihologia s-a lichefiat in indiscretie biografica; critica a avut astfel o frumoasa epoca de stralucire cu mahalagism literarizat, cu mai buna ori mai proasta gingasie sau malitiozitate. Sprijinit cu toata ambitia in explicari, criticului lesne i se intuneca obiectul insusi al explicarilor.
Lunga vreme critica a functionat mai mult vast decat precis.
A fost atunci o perioada de diletantism obez, sub terminologie - cum se zicea - stiintifica.
Aceasta idila a confuziei a dezvoltat, mai tarziu, o frageda prelungire: critica ce s-a numit impresionista, un divertisment al catorva literati cu stil frumos, care, din gust de a face scriitura poetica, de a se manifesta in capricioase gratii feminine, vorbeau dinadins cu totul in afara de subiect, sau operau transpuneri de impresii, echivaland, credeau ei, in vorbe mestesugoase impresii poetice, muzicale, picturale, sau chiar mimice si coreografice. O revenire la obiect, in spirit cat mai exact, se facu inevitabila. Asemenea revenire, fireste, fusese din un lung trecut pregatita in gandirea catorva artisti si cunoscatori de arta: tratatul arhitectului Gotfried Semper despre originea stilurilor, incercarea sculptorului Hildebrand asupra formei in arta plastica, manualul frumusetii muzicale al lui Eduard Hanslick, notele pictorului Fromentin despre arta flamanda si acea olandeza, studiile esteticianului Conrad Fiedler asupra experientei estetice, critica dramei lui Schiller in opozitie cu Shakespeare, facuta de poetul Otto Ludwig, si, nu mai putin -poate: mai mult! - decat acestea toate, teoretizarile artistilor literari francezi, de la Flaubert pana la Mallarme. Pe toti acestia ii putem numi colaboratori, risipiti capricios in timp si in spatiu, dar semnificativ solidari in idee - colaboratori in staruitoarea precizare a metodelor si ambitiunilor specifice ale artei. Am numit multi, fiindca nu-mi pare ca ar fi prea multi, si nici gandirea lor nu s-a strecurat de ajuns de eficient in capetele celor ce scriu despre literatura si oricare arta. In sfarsit, imi pare rau ca ceasul actual, si cele viitoare, vor avea inca de lucru in campul pe care l-am determinat astfel al autonomiei artei.

*

Oamenii usurei aduc numeidecat aci sofismul despre "estet", cuvant intrat in circulatia comuna pe la anii nouazeci ai veacului trecut, si cu rezonanta comica, de la inceput. Pentru acei care nu staruie asupra nuantelor, estet e sinonim cu dandy. Cand intrebuinteaza cuvantul fara ironie, cei mai multi zic, astazi, estet in loc de om de gust, cum se zicea foarte clar mai demult, sau in loc de cunoscator de arta. In rezumat: estet sau serveste ca epitet ironic, sau este de prisos. Adica, estet e, de exemplu, domnul care spune, dulce si senin, ca e gata sa gatuie pe tata-sau mai degraba decat sa nu-si potriveasca, in lege, culoarea cravatei cu nuanta ochilor, si taietura gulerului cu linia sprancenelor. Ca substrat empiric, estet, la un rang inalt si intrucatva complicat, este ceea ce in bucuresteana populara se numeste un chimita. Se intelege cum, in cearta literara, cuvantul poate fi o injurie utila. Estet e, cum am zice, un caraghios care face pe maniacul de arta.

Intrucat vremea noastra a cunoscut un snobism acut foarte generalizat, era inevitabil ca arta sa fie snobilor pretext de poza si fraza: fenomen banal in toate societatile producatoare de cultura, fenomen neaparat in cele imitatoare de cultura. Am avut deci arendasi sau petrolisti balcanici, obligati, dupa doi-trei ani de bune afaceri, a fi cunoscatori in sticlarie artistica sau in covoare persane. Estetul, adica snobul artistizant, a fost denuntat ironiei publice pretutindeni. Lucrul ar fi ramas clar, daca, langa persiflarea estetului, nu rasarea un sofism care s-a inradacinat solid si a inflorit cu groase flori vulgare. Acest sofism nu a fost denuntat de ajuns. Pentru a face front energic estetului, care poarta arta si esarpa si joaca pe epilepticul frumosului perpetuu, o suma de istorici moralisti, de sociologi, si nu mai putin de cetateni puri - adica fara nici un alt geniu decat al cetateniei - au cautat, si cu succes, sa acrediteze ca, in principiu si in metoda, chiar in prezenta operei de arta intrebarile estetice sunt otioase, frivole sau, mai politicos, secundare, cu nuanta de neglijabile. Aceasta viclenie prea putin subtila si, obisnuit, reeditata naiv, formeaza pentru foarte multi insasi filozofia artei.
Se poate nadajdui ca chiar inteligentelor elementare le sta in putere sa se lumineze intr-atat, ca sa vada ca e normal si oarecum obligator sa interpretezi arta mai intai estetic, sa o judeci dupa norme artistice, fiindca e arta, si nu de alta. Pe urma, liber este oricine sa intrebuinteze arta cum il taie capul. Mi se pare ca postulatul acesta e modest.
Apasam pe ideea de nadejde, in aceasta expunere - o nadejde poate fi totdeauna inselatoare.

*

Nu-mi pare posibil sa nu existe oameni caror le e clar ca a considera arta estetic nu are nimic a face cu mofturosul estet. Ocazional, artistii se afirma exagerat, desigur, dar lucrul nu-l intelege oricine de la sine. Zicea Goethe: scopul vietii este sa dea nastere poeziei dramatice; altfel, la ce ar fi buna toata comedia aceasta? Paradoxul pare aproape cinic. Insa vorba lui Goethe, in realitate, spune in forma tare ceea ce necesar se intampla in orice suflet fixat cu toate energiile lui asupra unui punct al realitatii. Si tot Goethe a spus: omul in actiune nu cunoaste mustrare de cuget. Evident: pentru a strange toata lumina asupra unei singure tinte, spiritul trebuie sa orbeasca asupra restului. Marginirea inversunata este semnul faptului creator. Vorba despre scopul vietii si poezia dramatica iesise din gura unui poet si a unui director de teatru pasionat de meseria sa. La un ministru de stat, care se bucura de atatea alte glorii, aceasta fixare pasionata e desigur originala. In privinta artelor, mult cumpanitul Hofrat von Goethe arata un extremism de o rara frumusete.
Artistii sunt iritabili, si paradoxele lor nu au totdeauna eleganta filozofica din vorbele citate ale lui Goethe. Dandysmul artistilor ia lesne drumuri puerile. Baudelaire intreba in gura mare, peste masa cafenelei: "ai mancat dumneata vreodata creier de copil?" - si urma apoi sa povesteasca tare: "Dupa ce am omorat pe tatu-meu..." Spaima de banal il arunca tocmai in bratele acelui fel de originalitate care-i accesibila banalilor. Fixand prea mult, desi cu un inversunat dispret, prostimea, poetul isi deformase vederea. Astazi, pe unii - si nu fara solid motiv - pretentiile de gandire filozofica in versurile sale ii surprind. Banalitatea acestei gandiri este impresionanta. Dispretul de burgezi il orbise. Efectele saraciilor bizare cu care obisnuia el sa sperie cafeneaua ii slabisera controlul puterilor pe planurile superioare ale spiritului. Tot comparandu-se cu banalii de treapta cea mai joasa, poetul se lasa inselat a se inchipui cugetator.
Daca artistul se simte bine ca izolat superior, ce-i trebuie sa joace cu atata silinta pe baiatul impertinent? Izolarea, daca este autentica, e o consecinta numai, care nu cere sa fie exploatata indeosebi. Imi pare stranie ideea sa joci paiata inaintea celui pe care-l dispretuiesti.

*

Publicul, facandu-se mare, s-a departat de scriitor, a devenit nesfarsit divers si abstract oarecum. Scriitorul a incetat a fi disciplinat, s-a facut sincer de tot. Uneori impertinent. Dar si blajin cat vreti. Fiecare se poate, acum, arata cum vrea; daca vrea, chiar tocmai dimpotriva de cum ii este firea. Sunt apoi si moluste literare. Molustele au, astazi, cu atat mai mult voie sloboda sa se arate cand asa, cand din contra. Scriitorii darzi vor sa surprinda publicul, sa-l starneasca, sa-l lase perplex, sa-l sperie, sa-l ofenseze chiar. Publicul se face banuitor, reticent, dusmanos, si cu atat mai fanatic pentru protejatii sai cu cat mai suparat este de faptele paradoxe, cum se zice, ale celor ce nu-i sunt pe plac. Cititorul din departare te lauda sau te batjocoreste liber, absolut. Cu acel care te cunoaste, ca om, de aproape, raporturile sunt mai putin simple. De politete iti spune una si alta, uneori iti da cu dragoste sfaturi, iti prezinta rezerve cu un "nu stiu daca te-am inteles bine", iar altii, mai rafinati, vor sa te apere de tine insuti, cautand a-ti dovedi ca singur nu te intelegi pe tine, ca un diavol dinauntru te poarta pe cai straine naturii tale adevarate.

De exemplu, cititori care sigur imi doresc binele nu se puteau indupleca a crede ca mie imi displace cu desavarsire o carte unde Dostoievski este comparat cu divinul Odysseu, cu Lazar cel inviat de Hristos, cu Iacov, cu Iov, cu Goethe, cu Oscar Wilde, cu Rembrandt, cu Leonardo da Vinci, cu un peizaj rusesc si apoi cu un peizaj antediluvian. Prea e de tot, prea e evident frumos, spunea un prieten foarte bun; si imi zicea ca sunt "poseur". Iata, desigur, o situatie tragica; deoarece se admite ca e tragic sa fii neinteles si necrezut. Ce multumire mai delicata a fost data muritorilor decat aceea de a se intelege unii pe altii? In proza poetica franceza se zice: une ame soeur. Prin urmare (adaug eu, fiindca iubesc argumentarea stransa): nici pedeapsa mai diavoleasca nu se afla decat durerea de a nu fi inteles si crezut de aproapele tau.
"Ma iubesti, si nu vreai sa-mi spui", zicea o doamna, aprinsa si cu initiativa, unui tanar care avea gandurile in alta parte... Avusesem multa vreme frivolitatea de a crede comica aceasta pereche din anecdota. Acum abia inteleg ca e tragica, si ca barbatul acela poate fi socotit martir.
Acei scriitori moderni care se amuza pe socoteala publicului, fara mila, si-l fac sa ia un opait drept Sirius, au adus publicul pana acolo incat sa creada ca fiecare una scrie, si alta gandeste.
Cum vom intemeia din nou increderea reciproca fara care nu se poate?

*

Sunt cu totul alaturi de acei care, impotriva lui Kant, afirma ca pentru placerile fizice oamenii sunt in mai deplin acord decat in privinta frumosului. Mai sigur se realizeaza unanimitatea despre comestibil si necomestibil decat despre urat si frumos. Fara indoiala, insa, orice ar zice maistrii respectivi, estetica gastronomica este mai monotona decat cealalta, tocmai in masura in care e elementara. M-as simti umilit ca de o diformitate daca nu mi-ar placea icrele proaspete. Probabil ca m-as trudi sangeros pentru a rafina minciunile cu care ar trebui sa-mi ascund asemenea monstruoasa negativitate. Din contra: fara nici o sfiala spun ca detest eseistica patetica a lui Stefan Zweig - o detest ca pe un roman al lui Andre Maurois, ca pe un poem al lui Paul Geraldy, ca pe o mancare chinezeasca din oua stricate si carnuri putrede.
Ne intelegem scriitori cu cititori atat numai cat, fara a ne cunoaste prealabil si a ne influenta, avem puncte de plecare comune. Asemenea comunitate initiala neconcertata, nealterata prin vreo gentila conventie este locul unui joc placut si profitabil, jocul de a ne controla, noi intre noi, arabescurile reflectiilor si impresiilor terminale.
Punctele de plecare sunt pozitii dogmatice, arbitrare, capricioase - omeneste judecate. Dar este cu totul in folosul acelor puncte de plecare ca ele, tocmai, sunt partea lui Dumnezeu in noi.