d6s8si
Influenta unei culturi straine inseamna influentarea in obiceiuri, in forme politice, in morala, in organizarea vietii, in literatura etc. a unui popor de catre altul sau altele.
Poporul influentat poate asimila cultura ori in mod pasiv, adica la intamplare, fara alegere, fara critica, ori criticand, cernand elementele culturii straine, pentru a-si insusi numai ceea ce-i trebuie si tocmai ceea ce-i trebuie pentru dezvoltarea propriilor sale bogatii, energii, capa citati si aplecari. O cultura straina imprumutata este ca un capital strain, menit sa puna in utilitate, spre cel mai mare beneficiu, o bogatie nationala, care altmintrelea ar ramane neexploatata. In cursul acestui studiu vom avea ocazia sa ilustram acest adevar. Acum, anticipand, ne multumim sa spunem, ca exemplu, ca bogatia limbii popu lare si a spiritului popular au ramas un subsol neexploatat, cata vreme cultura apuseana nu si-a indeplinit rolul ei salutar.
Despre necesitatea influentei apusene in cultura roma neasca am mai vorbit si vom mai vorbi. Discutie nu poate fi decat numai cu privire la ceea ce a fost si este potrivit, adaptabil nevoilor si sufletului poporului roman, adica cu privire la problema asimilarii elementelor culturii apusene necesare poporului roman. Alegerea acestor elemente a fost opera scolii critice moldovenesti din veacul al XIX-lea.
Cand, in acest veac, cultura apuseana a inceput sa

patrunda mai puternic in tarile romane, ea a gasit, la portile Moldovei mai ales, pazitori care s-o examineze si sa-si deie seama de aceea ce ne trebuia. Ca ei n-au gresit deloc nu se poate spune, caci nimic in lume nu poate fi perfect.
Era nu numai fatal, dar chiar necesar ca tarile romane sa lepede haina turco-fanariota si sa se organizeze europe neste; ca romanii sa-si imbogateasca limba cu cuvinte noi, corespunzatoare cu lucrurile si ideile noi introduse; ca in locul obiceiurilor fanariote sa se introduca obi ceiuri europene; ca romanii sa produca si ei o literatura culta (caci aveau numai una populara). Dar intrebarea era: cum?
Pentru a raspunde bine la aceasta intrebare, se cerea o mare putere de analiza si un mare simt de raspundere, caci din rezolvarea gresita a acestei probleme putea sa rezulte o organizare a tarii nepotrivita cu nevoile acestui popor (si nu cu sufletul lui, caci organizarile statelor se repeta la popoare deosebite ca suflet, dar asemanatoare in evolutia sociala), o limba schimonosita si neconforma cu geniul limbii romanesti, obiceiuri care sa nu insemne un progres fata cu morala fanariota, o literatura care sa nu fie conforma cu spiritul romanesc si rezultat al acestui spirit.
Era deci, inca o data, nevoie de un spirit critic, care sa cerceteze elementele culturii apusene si sa valideze numai pe acele care, ca sa pastram comparatia de mai sus, erau proprii pentru a pune in valoare energia si capacitatile romanesti.
“Civilizatia, zice Kogalniceanu, nu izgoneste nicide cum ideile si naravurile nationale, ci numai le imbunata

teste spre binele natiei in particular si a omenirii in gene ral” 1.
Necesitatea si rolul divers al criticii au fost intelese perfect de catre cei dintai reprezentanti ai scolii de care vorbim.
I. Ionescu2, in 1855, insarcinat cu “cronica” generala a revistei scoalei critice moldovenesti, Romania literara, spune:
“Am vrea ca Hronica noastra sa fie ca o zugravire in miniatura a maretelor intamplari ale timpului nostru.
Cercul privirilor noastre este marginit prin chiar hotarele orizontului politic de fata. Tot ce se atinge de romanimea
Principatelor este al nostru de a cerne si de a cerceta in cat poate sa fie spre binele ei material si moral”.
A. Russo se exprima printr-o figura, care aduce cu comparatia ce o faceam odinioara: “Critica, zice el, e drep tul obstesc de a adeveri bunatatea marfei”. “Este nevoie de a intemeia critica si de a cumpani de acum inainte bunatatile scrierilor si taria sistemelor.”
“Critica e o fapta romaneasca de nevoie”, zice aiurea acelasi scriitor, desi stie bine ca “poate va vatama iubirea de sine” a unora, caci romanii nu inteleg doua lucruri mai cu seama: “porneala limbii si noima criticii”. Si la intre

barea: “De potopul latinirii ce si cine a scapa limba?”, el raspunde: critica1. — “Norocire ca in Moldova se gasesc critici”2.
Iar in privinta domeniului mai restrans al criticii lite rare, Kogalniceanu3 se exprima cu o claritate desavarsita:
“Dar poate sa ma intrebe cineva ce este critica si pen tru ce avem trebuinta de aceasta dama? La intrebarea dintai voi raspunde in numerele viitoare prin un articol inadins compus. Iar la acea a doua ma voi margini a zice ca inainte de zece ani, cand era rusine de a lua condeiul in mana spre a compune ceva romaneste, critica ar fi fost cu totul de prisos si nepriincioasa literaturii nascande4. Astazi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor?
Insusi tancii de pe lavitele scoalelor au pretentii a publica scrierile lor, pan’ si tractaturi de filozofie. Ei bine, intr-o asemine epoha, cand se publica atatea carti, afara de bune, nu este de neaparata nevoie ca o critica nepartinitoare, aspra, sa le cerceteze pre toate si ca intr-un ciur sa le vanture; laudand cele bune si aruncand in noianul uitarii

pe cele rele; si una si alta dupa principiile sale si fara a lua seama la persoana si la starea autorilor?”
Iar in 1855, in articolul-program din primul numar al
Stelei Dunarii, vorbind de “pacotila de versuri fara poezie, de romane traduse si de tratate anabaptisto-limbistice a celor mai multi din scriitorii nostri de astazi”, declara ca:
“Critica s-a facut neaparata mai ales in timpul de fata, cand limba romaneasca este rastignita pe fel de fel de cruci, stropsita prin fel de fel de sisteme, intunecata prin fel de fel de ortografii, unele mai absurde decat altele”, si anunta ca va “pasi hotarator in contra tuturor semizeilor, patrimilor si optimilor de zei, carii fara nici un titlu, fara nici o capacitate, din autoritatea lor privata, s-au consti tuat succesorii muzelor, navalind Olimpul si Parnasul.
De interesul public, de datoria noastra va fi de a-i com bate si de a-i rasturna din pozitiile uzurpate.”
Dl Maiorescu n-a spus nimic mai mult, si nici cu un gest mai frumos.
Iata dar ca, chiar de la inceput, in Moldova se simte nevoia criticii; nevoia e constienta, scopul bine hotarat: a importa numai ceea ce e necesar, a nimici sistemele lingvis tice rationaliste, a feri limba si literatura de deznationa lizare, a arunca “in noianul uitarii” pretentiile nejustifi cate... a prezida la introducerea culturii straine si la asimi larea ei.
Mai departe, constiinta de nevoia acestei critice a cul turii straine la noi va fi reprezentata de societatea “Juni mea” din Iasi, intrupandu-se mai ales in cel mai stralucit reprezentant al “Junimii”, dl Maiorescu, a carui activi tate, pana la 1880, nu e decat continuarea acestei critice a adaptarii culturii straine.
“Din momentul in care se recunoaste ca suntem in tran

zitiune, din acel moment se recunoaste legitimitatea criti cei si se osandeste lenevirea, care asteapta binele in viitor fara nici o lupta...”1.
“Cine insa fara critica poate pasi cu siguranta? a...i
...Critica, fie si amara, numai sa fie dreapta, este un ele ment neaparat al sustinerii si propasirii noastre, si cu orce jertfe si in mijlocul a orcator ruine trebuie implantat semnalul adevarului!”2
Daca Muntenia a facut, cum am spus, opera de un interes mai urgent: asimilarea formelor politice, Moldo vei ii revine meritul de a fi prezidat, in timp de patruzeci de ani, de la 1840 pana la 1880, la asimilarea culturii in celelalte forme ale ei.
“Romania literara, Steaua Dunarii si Zimbrul (zice
Gazeta de Transilvania, 1856) ...bornate de un provintia lism filistic, ele socotesc ca un milionas de moldoveni sunt de ajuns ca singuri sa implineasca misiunea ce destinul a impartit-o romanilor”; la care A. Russo3 raspunde ca “mili onasul de moldoveni, care de 80 de ani traieste ideile filo zofice ale lumii civilizate”, are acest drept. Si Russo, capul cel mai teoretic al acestei scoli critice, adevereste de repe tite ori constatarea, pe care am facut-o, ca Moldovei i se datoreste cultura romaneasca asa cum e astazi:
“...literatura romana — zice el aiurea4 — se imparte astazi in doua scoli, una ce isi are cuibul in Bucuresti, unde se cultiva cu entuziasm toate sistemele, in orice tipet

discordant se sfarsesc, in iune, io, int etc.; al doilea, ce s-ar putea numi eclectica, are mai multi partizani in Moldova; aceasta este scoala celor ce doresc mai inainte de toate a scrie pentru romani si romaneste si a face o literatura numai din vitele noastre, iar nu din limba frantezilor, a italienilor si a jargonului neinteles din Ardeal.”
In adevar: “Cei din rari si respectabili moldoveni, ce s-au incercat in nevinovate forme, au avut putini imita tori” si au avut meritul numai ca au dat un impuls miscarii literare prin poezie si istorie, continua Russo, gandindu se, probabil, mai ales la Asachi, care in realitate n-a facut parte nici dintr-o scoala, balotat intre spiritul cel vechi si cel nou. Din pricina acestei atitudini critice, a acestui spirit “electic”, moldovenii erau taxati, de scoala adversa din Blaj si Bucuresti, de “reactionari, aristocrati, slavoni, rusolatri”. Dar Russo, in numele moldovenilor, se roaga de ardeleni sa-i lase sa lucreze in voie “limbusoara asta turcita, grecita, ungurita, slavonita si ce-a mai fi”. “Noi moldovenii, dimpotriva, simtim ca mare avutie, inspiratie si limbistica este in cantecele despretuite in Ardeal, si cu ele, si voia criticului, vom urma inainte cercetarile retros pective.”1

In capitolul precedent, voind sa precizez factorii cul turii romanesti din Moldova, in deosebire de Muntenia, am aratat ca curentul latinist, ca si cel politic francez, a fost mai slab in Moldova si am aratat, in treacat, pricinile.
Sa ne oprim acum asupra acestor fapte, care sunt de o importanta deosebita si care ne vor explica aparitia spiri tului critic in Moldova.
In Moldova a lipsit o clasa mijlocie nationala, cu in

stincte revolutionare. Existenta unei asemenea clase in
Muntenia a format un mediu favorabil raspandirii ideilor revolutionare, a facut sa se prinda usor toate “noutatile” si toate “exagerarile”, clasa burgheza dand un corp revolu tiei muntene. In Moldova, lipsa unei asemenea clase a facut ca miscarea “de la ’48” sa fie mult mai palida. Curen tul francez, ca curent politic, a fost mai slab. Curentul latinist, care prin originea si continutul sau era un curent revolutionar, desi in aparenta era unul lingvist si istoric, n-a putut prinde in Moldova, caci, neexistand aici o clasa cu instincte revolutionare, el n-avea unde sa se dezvolte, nu era cerut, nu putea sa aiba trecere. “Iasul, zice A. Rus so1 , la 1839, ca si astazi, nu se deosebea prin vreun entu ziasm strasnic pentru nici o individualitate sau pentru vreo pricina.“
Apoi Muntenia, din cauza situatiei geografice, avea mult mai multe legaturi cu Ardealul decat Moldova. De sute de ani relatiile dintre Muntenia si Ardeal au fost mai stranse decat intre acesta si Moldova. Boierii munteni fugeau in Ardeal, negustorii munteni se duceau in sau prin Ardeal. La inceputul veacului al XIX-lea, negustorii munteni se intalnesc cu romanii din Ardeal, aduc idei, aduc si carti.
Influenta ideii latiniste e mai timpurie in Muntenia.
Inca in prefata gramaticei lui Enache Vacarescu, din 1787, se vorbeste de romani, de Traian, de colonizarea Daciei etc., ceea ce presupune familiarizarea cu ideile Scolii arde lene, atunci abia nascande. Sa se mai adauge la aceasta si o infloritoare literatura in sudul Transilvaniei (Barac etc.).

Gratie acestei legaturi mai mari, Gh. Lazar trece in Mun tenia, si nu in Moldova.
Si, cu aceasta, ajungem la a treia pricina a deosebirii dintre curentul latinist din Moldova si Muntenia. George
Lazar a fost o puternica personalitate, un mare apostol.
Daca e gresita teoria care nu da nici o importanta indivi dualitatilor in miscarile sociale, punand totul pe socotea la maselor, desigur ca e gresita teoria care explica miscarile sociale prin initiativa individualitatilor. O personalitate, oricat ar fi de puternica, nu poate avea inraurire decat in niste imprejurari favorabile. Iar un curent popular, o ten dinta sociala nu poate ajunge la realizare decat intrupata in individualitati puternice. Daca Gh. Lazar ar fi venit in
Moldova, curentul latinist ar fi fost mai puternic aici, dar nu atat de puternic ca in Muntenia, pentru ca in Mol dova imprejurarile in care avea sa se dezvolte erau mai slabe. O importanta imprejurare am vazut-o: o clasa mij locie nationala. Si are un inteles deosebit faptul relatat de P. Poenaru1 ca la scoala lui Gh. Lazar alergau elevi din toate clasele sociale si anume si pravaliasi. Iata dar ca clasa mijlocie a auzit cuvantul apostolului si, desigur, l-a raspandit mai departe. Trebuie sa ne inchipuim cum erau intelese cuvintele patriotice si revolutionare ale lui Lazar de acesti pravaliasi si cum ar fi fost intelese de fiii de boieri din Moldova. Incepem sa intelegem pentru ce in
Muntenia s-a format o falanga de propagandisti ai ideii latiniste si nationaliste — si nu si in Moldova.
In Moldova, in deosebire de Muntenia, scriitorii de seama si, in acelasi timp, reprezentantii scolii critice au fost toti fii de boieri, si anume, din clasa boierilor mai

mici. Aceasta este a patra cauza pentru care in Moldova s-a nascut scoala critica, adica — ceea ce este acelasi lucru
— pentru care exagerarile n-au prins. Au fost si in Mol dova cativa reprezentanti ai exagerarilor: aceia s-au re crutat din clasele mai de jos si din oameni mai putini talentati, vorbim de scoala lui Barnutiu, “fractiunea libera si independenta“, ai carei corifei au fost Tacu, Lates,
Gheorghiu etc.1.
Acesti fii de boieri au avut parte de mai multa invata tura. Parintii lor au avut marele merit de a-si trimite fiii la scoli straine, uneori foarte serioase2. Kogalniceanu,
A. Russo au facut studii solide, care nu vor fi fara efect in aparitia spiritului critic in Moldova. Acesti fii de boieri au putut sa aiba mai mult ragaz pentru studiu decat altii.
Si, lucru mai important, din pricina clasei din care faceau parte ei mostenisera un temperament mai conservator, deci mai refractar la “noutati”. Punand laolalta acest con servatism cu lipsa unei clase revolutionare, vom intelege si mai bine cauzele sociale ale fenomenului care ne inte reseaza.
La acestea va trebui sa adaugam elementul cel mai important al sufletului acestor fii de boieri, traditia cultu rala moldoveneasca, mai puternica decat in Muntenia, traditie care se pastrase, fireste, mai vie la clasa boiereas ca si care poate e factorul cel mai important al aparitiei atitudinii critice, in orice caz tot atat de important ca si primul: lipsa unei clase revolutionare.
“Multa stiinta au fost odata semanata in ogorul

romanesc — zice Russo — ...Multa carte, multa stiinta istorica, politica financiara se ivesc ici-cole, dar plutind de abie in rasapele aduse de veacul al XVIII-lea”1 .
Aceasta este traditia culturala. A. Russo exagereaza in randurile acestea, dar e adevarat ca vechea cultura moldoveneasca din veacul al XVII-lea nu s-a pierdut cu totul, ci a ajuns pana la veacul al XIX-lea “plutind pe rasapele aduse de veacul al XVIII-lea”.

Ce inseamna aceasta traditie culturala?
Mai intai, o rafinare cerebrala, trecuta prin ereditate de la o generatie la alta pana la bonjuristii de la 1840. Nu e lucru fara insemnatate subtiarea creierului in mai multe generatii. Apoi, o deprindere cu indeletnicirile culturii2, trecuta prin educatie, o generatie mostenind de la alta deprinderea de a citi, oarecare cunostinte mai deosebite, in specie: o biblioteca de carti vechi romanesti religioase, poate manuscrise de cronicari, carti profane tiparite si adesea carti straine; si contactul cu niste parinti mai mult sau mai putin cunoscatori de literatura. Un C. Negruzzi, copil, are la indemana o biblioteca bogata de carti vechi romanesti a tatalui sau3 .
In al doilea rand, o literatura mai bogata si cu un caracter superior, cum era cea din Moldova, care a facut cu putinta aceasta rafinare si deprindere culturala ce aveau sa fie mostenite. Cea dintai intrebuintare literara a limbii

romanesti se face probabil in Maramures, in veacul al
XV-lea. Prin influenta husita, se traduc cateva carti bise ricesti in romaneste. Dar Maramuresul e aproape de Moldo va, mai ales de Bucovina, inima Moldovei de atunci, care avea cu Maramuresul multe legaturi, multe familii locu ind jumatate in Moldova, jumatate in Maramures1. Prin urmare, aceste traduceri vor fi trecut de timpuriu in Mol dova si vor fi raspandit, cat de putin, cultura religioasa.
Si e sigur ca au trecut, caci copiile de pe aceste manuscri se s-au gasit in Moldova.
Dar adevarata cultura, in vremile de la inceput, trebuie s-o cautam in slavoneste. Cultura sub forma slavona a fost mai serioasa in Moldova. “De la Teoctist (pe la juma tatea veacului al XV-lea) porneste un sir neintrerupt de carturari de slavoneste, pe un timp cand in Tara Roma neasca necontenitele lupte pentru domnie opreau orice si linti spre lumina, spre arta.” In acest veac, avantul de cultura e mare, in Moldova, ocrotit de Stefan cel Mare, pe cand in Muntenia “imprejurarile au fost si mai putin pri elnice... si rodul invataturii a rasarit si mai slab”2. In
Moldova, in acest veac, apare si istoriografia, bineinteles in slavoneste. Existenta unor scrieri istorice, oricat de rudimentare, e un mare pas spre cultura. In toata vremea, cultura slavona a fost mai serioasa in Moldova. In acest veac al XVI-lea, ne spune dl Iorga, chiar caligrafia e mai frumoasa in Moldova, pe cand in Muntenia, unde decadenta era mai mare, piserii erau mult inferiori. In Moldova nu exista acte domnesti de danie sau de judecata scrise in romaneste, pana in al doilea deceniu al veacului al XVII lea, in deosebire de Muntenia, “mai putin asezata si culta“.

Cand vine Varlaam in scaunul mitropolitan, in veacul al
XVII-lea, gaseste o multime de manuscrise traduse gata pentru tipar, mai multe decat in Muntenia, scrise intr-o
“limba mult mai puternica, mai sunatoare si mai plina de viata — insusiri care vor ramanea pana acum vreo douazeci-treizeci de ani caracteristice pentru lucrarile lite rare moldovene”, zice dl Iorga1, ceea ce inseamna (tocmai ceea ce ne incercam sa dovedim) importanta traditiei in
Moldova. Si daca acest lucru a incetat “acum douazeci treizeci de ani”, aceasta se datoreste faptului ca de doua zeci-treizeci de ani nu mai e Moldova, ori Muntenia, ci
Romania: nu mai poate fi Iasul-moldovan ori Bucurestiul muntean, ci Bucurestiul-roman. Sa mai adaugam, tot dupa dl Iorga2 , ca in veacul al XVII-lea, multumita scolii de la
Trei-Ierarhi, existau in Moldova multi diaci, care intre buintau cu pricepere limba slavona, nu ca in Muntenia, unde carturarii, mult mai slabi si nepregatiti, se foloseau de formulare si dictionare.
Asadar, prin traducerile facute sub influenta husita, prin cultura slavona, prin istoriografia slavona, exista in
Moldova o mai mare deprindere culturala, se acumulase un mai mare fond pentru viitoarea traditie, care ne intere seaza. De la traducerile maramuresene incepe cultura care va forma traditia mostenita de veacul al XIX-lea.
Dar ceea ce e fara masura de important si deosebeste
Moldova de celelalte provincii, ridicand-o mult mai pre sus, e influenta poloneza din veacul al XVI-lea si mai ales al XVII-lea3.

Influenta poloneza a fost o influenta apuseana, inalt culturala si — mai ales — un capital strain menit sa valorifice sufletul si talentul romanesc. Ei ii datorim pe cronicarii cugetatori ai veacului al XVII-lea si inceputul celui de al XVIII-lea (afara de Cantemir, care, cum am spus, e un produs al spiritului multilateral european).
Acum vom avea scriitori care scriu in romaneste, care cugeta, discuta, care dezgroapa trecutul descalecatului intai si al celui de al doilea, care aduc idei noi, care pro voaca o miscare in spirite, care incearca si alte genuri, noi, fie macar spre a arata ca limba romana e capabila de ele (Introducerea lui M. Costin la Viata lumii).
Efectele culturii anterioare, slavone, mai puternica in
Moldova, si aceasta cultura noua a veacului al XVII-lea nu se vor pierde cu totul in veacul al XVIII-lea. Va veni ceva si pana in veacul al XIX-lea, “plutind de abie in rasapele aduse de veacul al XVIII-lea”, cum zice Russo.
Ceea ce a venit “plutind” a creat acea deprindere si rafi nare de care am vorbit mai sus. Scriitorii, a caror tendin ta voim s-o explicam prin aceste urme ramase din vechea cultura — adica prin traditie —, au fost, si ei, constienti de lucrul acesta. A. Russo ne spune ca: “In Moldova clerul avea mare nume de invatatura si de evlavie”1, iar aiurea, dandu-si seama totodata si de influenta salutara a Apusu lui si parca voind sa afirme ca progresul romanismului e concomitent cu influenta apuseana, zice:
“De la Costinesti, crescuti in teara leseasca, si pana la noi, tot drumurile Apusului sunt batute de pruncii ro mani”2, ceea ce e o justificare a celor spuse de noi, ca

influentele salutare au venit din Apus si ca Costinestii si ceilalti sunt — istoriceste si filozoficeste — premergatorii generatiei de la 1848. O spune, cum se vede, un patruzeci optist.

Dar cand aceasta literatura (care lasase o urma in spiri tul moldovenesc: rafinarea, deprinderea cu indeletnicirile culturii si chiar o cultura de fapt) este dezgropata, data la iveala; cand moldovenii culti nu se mai satura de dansa
(Russo o citeste cu lacomie, mandrindu-se cu ea, Kogalni ceanu o da la lumina si o analizeaza, Negruzzi “sterge colbul de pe cronice batrane”, Asachi, chiar, o recomanda ca limba literara, desi face, in alte privinte, greseli mari; ziarele, cum e Gazeta de Moldova, o analizeaza, o ridica in naltul cerului); cand, cu un cuvant, moldovenii culti sunt captivati si plini de literatura veche, atunci la urma, de care vorbeam mai sus, de care vorbeste si Russo, adau gandu-se influenta actuala a paginilor pline de “limba veche si-nteleapta“, adaugandu-se si cei “optzeci de ani” de cand moldovenii traiesc “de ideile filozofice ale lu mii”1 , adica mai intensa cultura apuseana a Moldovei de la inceputul veacului al XIX-lea — e fatal sa se afirme un spirit critic.
Nu e fara interes a insista asupra acestei chestii si a vedea cum A. Russo, acest spirit patrunzator, n-a lasat nimic neobservat si a spus tot ce se poate spune asupra acestei particularitati a culturii moldovenesti, care expli ca aparitia spiritului critic in Moldova, si nu aiurea. “Scoa lele limbistice, zice el2, au cuibul lor in Bucuresti si in
Ardeal”. Pe ardeleni nu-i scuzeaza, caci au traditie, pe

munteni ii scuzeaza, pentru ca ei nu au traditie1: “Seama
Ardealului in istoria noua a limbii e mai grea. Ardealul, ce are traditia...”. Si cei ce nesocotesc traditia si “care toate inlatureaza si pomenirea chiar a traditiei, sunt ca oamenii cei noi ce isi tagaduiesc parintii”. Cartile vechi, zice el, si limba cronicarilor trebuie sa fie modele pentru limba romaneasca, nu cum fac “invatatii” ce “leapada traditia ascunzand-o sub pretext de bastina latina“.
Si, in sfarsit, sintetizand si tragand concluzii, Russo zice:
“...intre romani, moldovenii si intre moldoveni, colabo ratorii Romaniei literare sunt singurii ce nu au impus romanilor nici gramatice, nici alta scriere dupa iscodirile inchipuirii lor; singura Moldova, ca si in lupta nasterii, a sprijinit traditia scrisa si traditia orala. Este iertat dar
Moldovei a cerceta titlurile necontestate vechi si a cumpani temeiurile noua; este iertat Moldovei, care au pus mai

multe pietre la zidirea veche a nationalitatei, a se convinge daca limbele noua fac cat limba veche, cat de frumoase si armonioase sunt ele, daca substitutia lor este putincioasa, de nevoie, si conforma cu talul la care sunt chemate lim bele de a fi un organ de intelegere nu a unor oameni, dar a oamenilor, si a se incredinta ca latinirea, sau frantuzirea, sau talienirea Romaniei vredniceste truzile ce am putea intrebuinta in cercetari si lucruri mai serioase”1.
Si aiurea:
“Moldova e tara rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde in clipeala; nici teoriile italiene si ro mantice a vestitului revolutionar aEliadei, nici sistemele ardelene nu au prins radacina“2, ceea ce e foarte adevarat, numai cat din tonul frazei lui Russo pare ca pricina ar fi o “raceala“ inerenta sufletului moldovenesc. Noi credem ca acea raceala se explica tocmai prin acea traditie cultu rala, cat e vorba mai ales de raceala fata cu entuziasmul literar”, si prin lipsa unei clase revolutionare, cat e vorba, mai ales, de raceala fata cu “entuziasmul politic”.
Si, fiindca a venit vorba de o deosebire sufleteasca, am putea spune ipotetic ca poate fi vorba si de un element pur psihic. Poate ca moldovenii sunt mai sceptici. (In Scri sori, Alecsandri numeste pe munteni gasconi: “gasconi sau, pe romaneste, munteni”3 . Dar e usor de inteles ca un popor, un oras, Bucurestiul, care e in fierbere politica, trebuia sa faca impresie de gasconerie unui sceptic rafi nat cum a fost Alecsandri.) In sprijinul acestui “scepti-

cism” ar veni si unele marturii vechi. Asa, de pilda, se stie impresia facuta lui Paul de Aleppo de moldoveni si impresia facuta de munteni. De nepasarea religioasa a moldovenilor s-a speriat calatorul strain, pe cand pentru credinta si smerenia muntenilor n-are destule cuvinte de lauda. Aceasta deosebire sufleteasca, daca e, s-ar putea explica poate si prin deosebirea elementelor etnice care au luat parte la formarea muntenilor si a moldovenilor1 . (Alec sandri2 , intotdeauna gata de invectiva, zice ca muntenii sunt romano-bulgari, ceea ce e fals.) Dar, in sfarsit, acestea sunt ipoteze si elementul etnic-ereditar e greu de calculat.
In rezumat. In Moldova exista o traditie pe care o res pecta moldovenii. De aceea, depozitara a traditiei, ii este iertat sa-si ia rolul de a prezida la injghebarea culturii romane moderne, invalidand ceea ce nu ar fi menit sa valorifice energia si talentul romanesc.
Si, in adevar, Moldova nu s-a marginit sa respinga curentele false, nu s-a multumit sa le distruga la ea acasa.
Ea a cautat sa le distruga si in afara, acolo unde erau pe cale de a izbuti:
“Dupa pilda lui Galilei, ce striga din inchisoarea unde-l pusese pedantii vremii de pe atunci: “Pururea misca!”, voi striga din Moldova, ca sa se auda peste Molna, peste
Milcov, peste Carpati: “Limba domnilor E... I... P...3 si altora nu e limba romaneasca, si literatura de astazi nu e

literatura romaneasca“1, lucruri scrise cel mult in 1855, cand Russo si-a scris Cugetarile2 .
Asadar, Moldova a dat romanismului cultura sau, mai propriu, posibilitatea de cultura, prin acel spirit critic de care am vorbit. Istoria culturii moldovenesti din veacul al XIX-lea e, mai ales, istoria acelui spirit critic aplicat la introducerea culturii straine, adica la procesul de regene rare a spiritului romanesc. E, ceea ce e acelasi lucru, isto ria luptelor impotriva tendintelor false, necumpatate, din
Muntenia si Transilvania.