q3g9gh
Dupa ce s-a aratat cum s-a alcatuit limba literara, poate sa se prezinte evolutia subiectului insusi. Limba literara, ori daca este veche — limba de caracter universal, raspandita in toate regiunile acestea ale Sud-Estului Europei, limba slavona — ori daca e cea noua vulgara, trebuie sa se aplice la un subiect; limba este o forma si aceasta forma trebuie sa se aplice unui fond. Prin urmare care este fondul la care se aplica ea?
In ce priveste fondul, e de facut o deosebire, care va fixa o margine intre doua impartiri: anume fondul strain si fondul indigen.
Orice literatura se adreseaza, in momentul in care un popor incepe abia sa capete constiinta de el insusi si sa-si puna mai clar, mai de aproape si mai adanc problemele care-l privesc pe dansul, la modele care nu sunt ale lui — si sunt cazuri cand, si intr-o literatura dezvoltata, paraseste cineva fondul indigen pentru a se adresa unui fond strain, cand paraseste legatura cu viata insasi a societatii pentru a se indrepta spre subiecte care vin de aiurea si sunt in legatura cu alte societati. Dar pentru orisice societate incepatoare lucrul acesta este firesc: o societate incepatoare nu este in stare sa-si caute ea insesi subiectele sale. „A te cunoaste pe tine insuti“ este un lucru foarte greu, cu toata recomandatia lui
Socrate si a tuturor celor care l-au urmat, pentru orisice individ si cu atat mai greu pentru o societate, care reprezinta un fenomen complex. Societatea cautandu-si subiecte in literaturi straine se adreseaza mai ales la acelea care sunt legate mai strans de dansa, prin anumite legaturi, sa zicem, de autoritate.

La noi, limba slavona era intrebuintata in biserica si era intrebuintata in cancelarii; fereasca Dumnezeu, niciodata, cum s-a crezut de invatati de dincolo de Dunare, in relatiuni politice!
Niciodata boierii intre dansii, sau domnul cu boierii sai, nu au vorbit limba slavona; niciodata slavona nu a servit drept limba de intrebuintare in clasa de sus. Si, daca relatiunile politice au fost facute in limba slavona, aceasta se datoreste unui fapt pe care il voi arata acum. Limba slavona o luasem de la vecinii nostri de dincolo de Dunare. Nu putea fi insa vorba de un imprumut care ar arata o recunoastere de superioritate fata de acesti vecini asa cum au cautat sa argumenteze, in anumite momente gingase ale istoriei noastre, bulgarii, care simteau nevoie sa se afirme impotri va noastra; nu inseamna ca am primit cultura noastra de-a gata, facuta de dansii, ceea ce ar arata ca nu am fost in stare sa ne precizam firea nationala si ca ne-am folosit de rezultatele unor osteneli culturale care au fost proprii ale lor. Aceasta este cu desavarsire fals.
Am luat de la slavii de peste Dunare fiindca ei erau prezen tatorii in forma slavona ai culturii bizantine, care cultura bizantina fusese, inainte de aceasta, grecizata, si nu era de fapt decat vechea cultura romana, greco-romana, elino-romana, daca voiti, vechea cultura mediteraneana, trecuta de la intrebuintarea limbii latine la intrebuintarea limbii grecesti, nu ca limba superioara, ci fiindca nu se mai stia, nu se mai intrebuinta curent, in aceste regiuni ale
Imparatiei bizantine, limba latina. S-a trecut de la limba latina la limba greceasca pentru ca limba greceasca era o limba vulgara pe care o intrebuinta poporul, iar nu pentru ca era o limba superioara pe care ar fi cerut-o ambitia statului. Si dupa aceea s-a trecut de la limba greceasca la limba slavona, pentru anumite regiuni, nu fiindca limba slavona era ceruta de o constiinta nationala deosebita si nu fiindca s-ar fi socotit aceasta limba, cu totul noua, superioara, pentru intrebuintarea literara, fata de greceasca intrebuintata de atata vreme si cuprinsa in monumen te literare neimitabile pentru toate timpurile, dar fiindca in anumite regiuni nu se intelegea greceste. Si, tot astfel, atunci cand s-a trecut la noi de la slavona la limba romaneasca, nu s-a trecut din cauza unei constiinte nationale romanesti, nici din cauza unei convingeri de superioritate a acesteia fata de cea dintai, ci fiindca nu se mai intelegea limba slavona. A fost, deci, al treilea pas de trecere de la o limba oficiala si administrativa, de la o limba biseri ceasca, imperiala si patriarhala, la o modesta limba de intre buintare curenta.
Prin urmare, cand a fost sa ne cautam subiectele, a fost natural ca aceste subiecte sa le gasim in acea literatura care avea o mai puternica influenta asupra noastra din pricina limbii in care era infatisata, limba a statului si a bisericii.
Dar de ce limba slavona avea aceasta autoritate, care ne silea, ne impunea sa o acceptam? Din doua motive. Unul de ordin politic, celalalt de ordinul cel mai practic cu putinta. Intai, fiindca ideea imperiala dincolo de Dunare era imbracata in stapanitorii acestia slavi. Noi aveam domni populari care se aflau asezati peste organizatii de vai, cu juzi, cu cnezi; pe cand, dincolo, ideea impa rateasca din Bizant era infatisata si prin domnitorii sarbi din neamul lui Stefan Dusan si prin domnitorii bulgari de la Tarnovo.
Fusese o vreme cand era un singur tarat bulgaresc, dar, si cand taratul bulgaresc s-a sfaramat in bucati, tot era un stapanitor la
Vidin, unul la Tarnovo si un al treilea pe malul Marii Negre. Si este stiut ca totdeauna forma pe care o imbraca o societate politica mai dezvoltata influenteaza o societate politica mai putin dezvol tata din vecinatatea ei. Intr-un moment am avut in anumite domenii limba latina. In Muntenia, s-au dat, cel putin pentru anumite legaturi internationale, acte in latineste. Este o intrebare daca pentru Moldova, la inceputul dezvoltarii principatului, nu s-a facut uz de aceasta limba latina, deoarece inca de la cei dintai

domni o cancelarie trebuie sa fi fost, si aceasta ar fi putut fi adusa, inca de la descalecare, din Maramures, din lumea ungara, care nu intrebuinta in cancelariile ei alta limba decat aceasta. Mai tarziu, curentul slavon a trecut de la noi in Ardeal si din cauza aceasta in bisericuta despre care am mai pomenit se gaseste o inscriptie slavona, ceea ce nu poate fi altceva decat o influenta slavona venita din regiunile de la sud de Carpati. Si in regiunile de influenta literara oficiala, latina de la nordul Carpatilor, tot pe la inceputul secolului al XV-lea, in Maramures, s-a gasit actul care priveste anumite legaturi dintre elementele superioare romanesti de acolo, redactat in slavoneste, ceea ce arata iarasi o influenta slavona venita de dincolo, din Moldova. Dar daca limba latina a fost intrebuintata de un Vladislav sau Vlaicu-Voda in Muntenia, daca putem presupune ca a fost intrebuintata intr-un anumit moment si de cei dintai domni moldovenesti, datorita faptului ca asupra noastra coroana regala ungureasca, reprezentand o forma politica mai evoluata, putea sa aiba o influenta, tot astfel si coroana imperiala din Balcani a trebuit sa aiba asupra noastra o adanca influenta de autoritate.
Dar cancelariile nu se improvizau; ele se dezvolta foarte greu, atuncea cand nu e nimic inainte; dar, cand e o cancelarie gata facuta in vecinatate, ea se imprumuta. Si dincolo de Dunare era la dispozitia noastra o cancelarie slavona, care, aceasta, in timpu rile din urma fusese supusa chiar unei innoiri; la sfarsitul secolului al XV-lea a fost in Serbia reforma gramaticala a lui Constantin
Filosoful, care unei limbi mai inaintate i-a adus si o forma gramaticala mai precisa. Aceasta limba ne statea la indemana, si omul particular, ca si o societate, asa este: decat sa caute a crea de la sine, prefera sa ia lucrul facut de-a gata de cineva care l-a precedat pe aceasta cale.
Prin urmare, cele dintai subiecte pe care am voit noi sa le luam au fost luate de la Bizantul literar al vecinilor nostri, de la care, pentru motivele aratate, luasem si limba oficiala, limba biseri ceasca de care era legat totdeauna un caracter sacru. Pana ajunge cineva a stramuta cuvantul lui Dumnezeu intr-o limba noua, pana atuncea trebuie sa se petreaca o intreaga evolutie: se crede ca trecerea aceasta la o limba cu care nu este obisnuit Dumnezeu, ar putea sa nu-i fie placuta, ca lui Dumnezeu nu i se pot infatisa orice fel de miresme, ale oricarei tamai. In popor astazi inca mai exista aceasta credinta care a contribuit foarte mult la rutenizarea unor anume sate din Bucovina; prejudecata limbii mai vechi si, deci, sacre.
Prin urmare, din aceasa culturta slavona, bizantino-slavona, ne-am luat subiectele.
Care sunt aceste subiecte? Intai, e cartea care poate inlocui o intreaga literatura, cu care se poate satura sufletul unei societati inca simple, si, de cate ori o societate poate sa intrebuinteze o carte pentru orisicine, este mai bucuroasa decat atuncea cand fiecare isi are cartea lui. Pentru o societate este o binefacere ca toti sa se hraneasca la acelasi izvor literar, ca toti sa intrebuinteze acelasi fel de vorba care duce deseori si la acelasi fel de a cugeta si de a simti. Se creeaza in felul acesta un fel de uniune morala, de care societatea are cea mai mare nevoie. Astazi traim intr-o epoca de individualism, desi individualitatile sunt mai mult aparente decat reale, caci se vede atat de bine cum prea de multe ori nu se face decat sa se repete cuvinte invatate sau sa se baiguiasca idei cuprinse in ultima carte citita; dar toata lumea are pretentia de a fi individualitate. Pana si aceia care ne sfiim a ne afirma in felul acesta, inca mai pastram in fundul sufletului dorinta de a gasi ceva care sa ne deosebeasca de toti semenii nostri. In timpurile mai vechi insa nu era asa. Societatile omenesti din evul mediu, in Apus si inca mai mult acelea din Rasarit, condamna orice individualizare, ele vor, dimpotriva, o cultura

tipica. Un mare invatat german, mort acum vreo douazeci de ani, Lamprecht, imparte chiar societatile umane, pe linia lor de dezvoltare, in epoci de individualism si epoci de tipism. In epoca individualismului, individul este oarecum constituitor de opinie publica, el este legea. In tipism, individul este dator, din ratiuni de buna-cuviinta sociala, sa-si sacrifice individualul, pentru a fi asa cum este toata lumea. Ei bine, o carte care are avantajul de a
„fasona“ pe fiecare cam in acelasi fel, o carte care, pe langa acestea , in ea insasi are insusiri superioare de frumusete si, in sfarsit, dar nu cel din urma motiv, ca insemnatate, o carte ce nu este de fapt decat rezumatul unei intregi literaturi, poate sa satisfaca toate nevoile literare ale unei societati incepatoare. Aceasta carte este
Biblia.
Istoricul literar stie cum s-a facut Biblia: ea este compusa din mai multe elemente legate impreuna la o data care se poate preciza si din cauza unei nevoi care poate fi definita. Biblia este o antologie si o crestomatie a poporului evreiesc, stabilita din bucati, care nu au aceeasi data, nu corespund aceluiasi moment si nu au servit acelorasi scopuri, ale unei literaturi ce se intinde pe mai multe secole, in momentul cand s-au intors preotii la Ierusalim.
O literatura care s-a alcatuit in momentul cand preotii s-au intors dupa captivitate si, intorcandu-se, au avut nevoie de o carte, asa cum isi inchipuie societatile din timpurile noastre ca au nevoie de o constitutie. De fapt societatea poate trai si fara de constitutie si fara de „carte“, dar parerea, de atunci si de acuma, este ca nu se poate fara de carte sau fara de o constitutie. Biblie nu inseamna, dealtfel, altceva, in greceste, decat carte. Aceasta carte a fost facuta potrivit cu nevoile societatii din acel moment, culegandu-se din toata traditia literara ceea ce putea sa fie aprobat de preoti. Este ceva analog, dar facut cu mult mai mult gust, de un caracter nesfarsit mai intim, fara nimic din rigiditatea, din intepeneala administrativa si din formalismul care caracterizeaza, nu totdeau na, dar foarte deseori Bizantul, cu opera de pe vremea imparatului
Constantin Porfirogenetul, in secolul al X-lea, in care exista o intreaga si foarte vasta literatura bizantina privitoare la dezvolta rea Imperiului bizantin, insa fara legatura si raspandita in toate partile. Constantin Porfirogenetul a vrut sa creeze un manual al bunului bizantin, si manualul acesta a fost alcatuit cu bucati extra se din toata aceasta literatura, care in mare parte s-a pierdut, ramanand numai ceea ce compilatorii au pus in adunarea lor. Tot asa, un fel de manual religios si national al poporului evreiesc a fost si Biblia, si de aici rezulta interesul cel mare pe care o asemenea carte putea sa-l destepte.
Astfel as-a facuti Cartea Regilor, sau, cum se zicea odinioara:
Cartea Imparatilor. Cine dorea, in societatea romaneasca din secolul al XV-lea, sa citeasca pagini in care sa rasune ciocnirea armelor, in care scene teribile de tragedie sa zguduie, in care sa fie momente de infrangere, in care sa se simta vointa lui Dumne zeu intervenind la actiunile omenesti, nu avea nevoie de altceva: lua si citea Cartea Regilor. Dar, de alta parte, in aceasta Biblie se cuprindeau elemente de poezie lirica, de multe ori poezia lirica cea mai nestapanita, cea mai neingaduita din punctul de vedere religios, mult mai inaltat si mult mai perfect, care este acela din timpul nostru. S-au trudit o multime de teologi, in toate timpurile, sa explice „Cantarea Cantarilor“ in chip alegoric: ea nu este altceva decat o bucata erotica si toate sfortarile celor mai curati la suflet dintre teologi, intrebuintand cele mai ingenioase explicatii, nu vor putea rapi „Cantarii Cantarilor“ acest caracter. Doritorul de asa ceva se ducea deci la aceasta parte din Biblie. Dar era cineva, sa zicem, in societatea romaneasca de dupa 1400, care nu dorea nici evenimente razboinice si nici strigate de acestea de pasiune din pustia Arabiei, cum se intalnesc in „Cantarea Cantarilor“, ci voia sa auda despre legatura omului cu divinitatea, despre marea durere si marea speranta, despre asteptarea suprema, despre

infrangerea trupurilor din care se ridica strigatele deznadajduite de ajutor; atunci se ducea la Psalmii lui David, acei Psalmi sub influenta carora s-au format toate societatile crestinesti. Si noi trebuie sa tinem seama ca suntem plasmuiti sufleteste sub influenta
Bibliei, cum sunt societati plasmuite si mai puternic sub influenta ei, ca societatea engleza; nu poate intelege cineva literatura engleza daca nu cunoaste Biblia, daca nu este strabatut el insusi de Biblie. Carlyle este un profet al lui Israel si toata poezia engleza contemporana, in toata partea sa misterioasa, ne trimite la Psalmi; intreaga atmosfera engleza, si in ce priveste manifestarile cele mai violente si in ce priveste cea mai subtila emanatie sufleteasca, legate de divinitate, vine din Biblie. Psalmii pot prin urmare sa hraneasca ei singuri un suflet omenesc in ceasurile cele mai mari ca si in ceasurile cele mai desperate ale fiintii noastre.
Dar sunt si amatori de intelepciune pusa in formule, oameni care doresc o filosofie elementara in tonul minor, care este foarte deseori mai sensibil, mai general sensibil decat celalt. Atuncea se duc la ceea ce se numeste Proverbele si inaintasii nostri, care intre buintau limba greceasca sau limba slavona, indreptata dupa cea greceasca, numeau Parimiile.
Insa oamenii acestia aveau si lupte politice, erau amestecati in framantarile societatii contemporane, combateau pentru un domn, sau, alt grup de boieri, pentru alt domn; oamenii acestia stateau cu glasul sau stateau cu sabia asupra altora si aveau nemul tumiri, care se cereau hranite si exprimate prin literatura. Ei bine, atuncea se duceau contemporanii lui Stefan cel Mare sau ai lui
Mircea cel Batran la alta parte, foarte bogata, de un ton foarte variat, fiindca acei oameni care s-au exprimat prin aceasta parte din Biblie nu apartineau unui singur moment istoric ci unor momente istorice deosebite, altei constiinte politice: atuncea se ducea spiritul combativ la profeti.

Cand era vorba de lupta fara crutare, Isaia, acela care ar putea fi socotit ca un Eschile al literaturii evreiesti. Dar, cand era nevoie de o nota de poezie mai adanca, mai duioasa, Ieremia, care vorbeste mai omeneste, un fel de Sofocle evreiesc. Sau, cand era in planul prozei simtirea lui, se adresa omul profetilor celor mici, care argumenteaza, rationeaza, intocmai cum in literatura drama tica greceasca se poate adresa cineva lui Euripide.
Biblia este o carte completa, aleasa, intr-un moment si de mare exaltare nationala, si de puternic sentiment al disciplinei levitice, de unul dintre popoarele din antichitate al carui suflet fusese supus la foarte multe incercari si gasise in literatura termeni potriviti pentru exprimarea sentimentelor iesite din aceste incercari. Si de aceea, indata ce indemnul husit s-a auzit in regiunile acelea de nord, preotii sau calugarii s-au grabit s-o traduca si s-o raspan deasca, intr-o limba care nu era inca deplin dezvoltata, care cu greu putea sa redea nuante de sentiment si felurimi de idei ca acelea care se curpind in Biblie. Dar cartile acestea, care nu erau aprobate de biserica, nefiind in slavona, nu puteau sa fie raspan dite si de la un amvon de catre vladica, sau dinaintea usii altarului, unde pontifica preotul, ci numai trimise, din mana in mana, ca manifestele comuniste din timpurile noastre. De aceea ele au mers pretutindeni si au fost fara indoiala citite, desi, totusi, nu foarte mult citite. Ajunga dovada, la care nu m-am gandit pana astazi, si nu a fost pana acum prezentata de altii, ca, daca aceste carti ar fi fost numai niste simple incercari literare, daca nu ar fi patruns pana in adanc, prin manuscriptele acelea de care am vorbit, daca nu ar fi existat in mult mai multe exemplare decat acelea care ni s-au pastrat, fiind la indemana foarte multora din societatea de atunci, nu ni-am putea explica un lucru: sufletul oamenilor de atunci, asa cum acest suflet se oglindeste, nu in operele pe care noi le numim literare, ci in manifestarile lor practice, pe care domnii sau boierii le faceau sau in cuvintele pe care le rosteau in anumite imprejurari. Cand Petru Rares este invins de regele polon, acesta ii trimite un sol care-i spune ca, de Pocutia, pentru care a navalit

pamantul regal, nu mai poate fi vorba: s-au incercat puterile, el este cel invins, regele, invingatorul; tara pe care o pretinde voievodul trebuie sa o paraseasca. Petru Rares, acela care a expri mat mai puternic, in toate varietatile si toate nuantele lui, sufletul romanesc din prima jumatate a secolului al XVI-lea — si Stefan cel Mare va fi vorbit asa, insa cunostinta spuselor lui Stefan cel
Mare o avem in masura mult mai mica decat pentru Petru Rares, de la care s-au pastrat de o parte mai multe manifestari de acestea in cuvinte, de alta parte mai multe scrisori — Petru Rares raspunde ca nu are nimic de dat inapoi, fiindca nu l-a batut regele, ci l-a batut Dumnezeu pentru pacatele lui. Acest strigat este iesit desigur dintr-o personalitate romaneasca extraordinara, dar si dintr-un anumit fel de lectura. Nu din cuvinte slavone auzite in biserica se creeaza o constiinta capabila de a se exprima in felul acesta: trebuie sa fi ajuns inteles cuvantul lui Dumnezeu din Biblie la Petru Rares.
Sau, cand Petru este izgonit, dus la Tarigrad, unde, dupa legenda, a trecut sultanul peste podul sub care el statea, pentru ca jurase in mod solemn ca-l va avea sub copitele calului sau, el a spus cuvintele acelea pe care le citam la Iasi, in decembrie 1916, in momentele cele mai grele ale vietii noastre nationale, cand anume optimisti de zile bune nu stiau unde sa se ascunda: „Vom fi ceea ce am fost si mai mult decat atata“. De unde a scos aceasta splendida formula literara, care face mai mult decat nu stiu cate sute de pagini umplute de baiguieli teologice sau enumerari istorice fara miez si fara coloarea imprejurarilor? Din framantarea acestui suflet puternic si hranit cu anumita literatura. Si scrisoarea pe care o reproduc mai sus, scrisoarea boierilor lui Radu Serban, strigatul acela de durere al unei tari umilite care se teme sa nu vie inca mai rau decat ceea ce i se intampla in acel moment, acesta este strigatul unui suflet profund framantat de o mare literatura capabila de a se ridica foarte adeseori la sublim, si, in acelasi timp, sa se coboare la ce este mai adanc si mai greu de exprimat in fiinta morala a omului. Noi, astazi — spun in paranteza — in momentul cand suntem mai chinuiti sau mai bucurosi, nu gasim cuvinte si vorbim trivial, punem adesea o nota de comedie in tragediile vietii noastre, fiindca avem in ureche rasunetul unei literaturi proaste, in loc sa fim crescuti intr-una din acele literaturi, care fac sa tresara atat de puternic sufletul omenesc si-l invata cum sa vorbeasca potrivit cu insemnatatea imprejurarilor.
Dar daca Biblia cuprindea asa de mult teren in viata morala a oamenilor de atunci, daca era capabila chiar sa acopere intreg acest teren, a fost totusi o concurenta literara venita de aiurea, si aceasta era necesara, in cautarea de subiecte pentru literatura. Nu societatea romaneasca produsese Biblia, numai cat Biblia, adoptata de toate societatile omenesti, devenise cartea tuturor, cartea umanitatii. Dar, in afara de aceasta, avea cineva nevoie sa insemne anumite momente istorice. Se dadea o lupta, era un domn biruitor, un domn invins, o tara in primejdie, o tara care scapa de primejdie printr-o revolta impotriva dusmanului biruitor. Pentru lucrurile acestea trebuia o notare: de la o bucata de vreme cel putin, au simtit oamenii nevoia sa aiba astfel de insemnari. Aici s-a ridicat o chestiune care, daca nu ar fi fost prezentata in timpul din urma cu oarecare aparat de eruditie, nu mi-ar placea sa o discut inaintea d-voastra. Este vorba de originea cronicilor noastre, origine foarte modesta, in insemnari foarte simple, pe care le faceau in manastiri calugari fara de nici o pretentie si asupra carora s-au facut acum in urma observatii care sunt, de altminteri, foarte intemeiate, dar nu in contrazicere cu ceea ce s-a scris de catre generatia careia-i apartin.
Vechile noastre cronici sunt scrise in slavoneste, fiindca limba, forma chiar, erau gata; nu aveam decat sa o luam de la slavii de peste Dunare, care ei insii nu faceau altceva decat sa repete ce facusera bizantinii. Pe de alta parte este foarte sigur ca si din

pomelnice s-au dezvoltat cronicile in forma aceasta foarte simpla a analelor. Intr-o biserica intemeiata de cutare domn, era o datorie
— care se observa fata de oricare ctitor al oricarui lucru — de a se pomeni in liturghie numele acelora care contribuisera la cladirea si impodobirea bisericii sau a manastirii. Numele acestora sunt scrise si se impune aceluia care pastreaza pomelnicul datoria de a tine in curent, continuu, lista celor insemnati inauntru. Biserica a fost intemeiata de un domn sau de un boier; familia acestora se duce mai departe, si astfel numele celor noi vin sa se alature la numele celor vechi. Sau, pe langa donatorii de la inceput, se adauga donatori noi, si atunci se pun si acestia. Dar iata, se intam pla ca unul dintre ctitori, din aceia al caror nume se pomeneste totdeauna la liturghie, a facut o isprava oarecare si atuncea calu garul se simte indemnat a scrie in margine: domnul cutare s-a batut, in cutare loc, cu cutare dusman. Sau se poate intampla sa fie mai multi cu acelasi nume, si atunci el pune in margine o porecla sau un fapt caracteristic din viata acelora. Desigur acestea nu se spun la liturghie, ele nu sunt pentru Dumnezeu, ci pentru el, scriitorul. Pune de exemplu: „Iuga, caruia i s-a zis Ologul“.
Dar astfel pomelnicul incepe sa se dezvolte. Si avem atatea alte cazuri caracteristice, cum este acela al pomelnicului bisericii lui Constantin Brancoveanu din Fagaras, care se pastreaza pana acum si pe care l-am tiparit eu pe vremuri. Biserica aceasta era facuta si ajutata de mai multi ctitori si atunci calugarul s-a simtit dator sa insemneze pentru ce figureaza in pomelnic fiecare din ei, si spune: cutare a dat cutare rand de vesminte, cutare a dat o cruce si asa mai departe. Dintr-un pomelnic care trebuie sa fie numai o simpla enumerare de nume au inceput sa se desfaca note istorice.
Dar teoria aceea de care va pomeneam spune: nu numai din pomelnic s-au desfacut analele. Desigur ca nu numai din pomelnic.
Cand s-a ajuns la nevoia de a se spune mai mult decat simplul nume, cand sunt pomenite si biruintele, cum este cazul pentru
Stefan-Voda care s-a batut cu ungurii la „Hindau“ — presupun:
Hirlov, deci Harlau — calugarul va putea mai tarziu sa-si spuie: din moment ce am insemnat batalia, de ce nu as insemna insesi conditiile luptei? Si atunci se inseamna si acestea, foarte pe scurt, pe foile de hartie.
Dar in bibliotecile acestea de manastiri erau deseori pribegi slavi care fugisera din Peninsula Blacanica, si acestia adusesera in pribegie scurte insemnari analitice ale bulgarilor si mai ales ale sarbilor. Sunt astfel manuscripte de cronici sarbesti care se continua cu domnii nostri. Se copie acolo cronicile sarbesti, dar paralel, iar, de la un timp aproape exclusiv, se adauga faptele domnilor nostri, mergand astfel de la Mircea pana la Gavril
Movila. Din astfel de manuscripte slavone se imprumuta nu atat subiectul, cat felul de a trata subiectul. De fapt are cineva a face cu evenimente romanesti prezentate intr-un fel care nu este specific romanesc, ci general bizantino-slav si care acum devine bizanti no-slavo-roman.
A mai spus cineva ca, pentru epoca lui Stefan cel Mare macar, insemnarile acestea de cronica ar putea fi datorite vointei domnului.
Prin urmare nu ar fi vorba de un pomelnic evoluat, nu ar fi un imprumut de la analele slavone care s-ar gasi prin bibliotecile manastirilor si de unde putea sa invete calugarul nostru, oaresicum silit prin pregatirea aceea de material slavon a ajunge la constiinta unei literaturi mai inalte. Dar, daca teoria aceasta ca Stefan cel
Mare ar fi cerut sa i se scrie istoria faptelor sale ar fi adevarata, bunul-simt raspunde foarte repede ca aceste anale ar fi avut cu totul alt caracter, ar fi fost cu mult mai bogate decat sunt. Se poate crede ca Stefan cel Mare s-ar fi multumit, in ce priveste biruinta lui cea mai mare, cu astfel de insemnari ca acelea care privesc lupta de la 1475, nu in analele redactate la Putna pe vremea lui, ci intr-un manuscript cu mult mai bogat decat acela, pe care

I. Bogdan l-a numit Letopisetul de la Bistrita?

Ma intreb daca in acele cateva zeci de randuri era neaparat nevoie a se marturisi ca Isus Hristos este „Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a nascut din preacurata Fecioara spre mantuirea noastra“.
Si sa se observe ca numai pentru ca sunt „limbi necredincioase“, pentru ca sunt pagani, ii bate Stefan. Elementul personal lipseste cu totul si, de altfel, epoca proslavirilor individuale prin cronici nu venise pe atunci nici in anume parti din Apus, unde, cu catva timp inainte, Henric al V-lea englezul atribuie, ca si Stefan moldoveanul, lui Dumnezeu singur si sfintilor ocrotitori ai tarii sale biruinta.
Cineva care ar fi asistat la batalie ar fi stiut insa cu totul altceva decat aceste lucruri, care seamana cu unele intrebari si raspunsuri de la examenele noastre.
Asa scrie un razboinic, asa scrie un logofat? Asa putea sa inteleaga un imperial ostas, un carmuitor cum era Stefan cel Mare infatisarea celei mai mari biruinte a lui? Dar sa se compare numai cu scrisoarea de biruinta, acum individuala, pe care a trimis-o
Stefan insusi, si care ni s-a pastrat in mai multe forme si in mai multe limbi si pe care am tiparit-o si in Scrisori domnesti. Acolo
Stefan cel Mare spune: „Cand am vazut noi asa oaste mare, ne-am ridicat vitejeste, cu trupul nostru si cu armele noastre, si le-am stat impotriva si, cu ajutorul lui Dumnezeu celui atotputernic, am invins strasnic pe acei dusmani ai nostri si ai Crestinatatii intregi, si i-am sfaramat, si i-am calcat in picioare...“
„I-am biruit si i-am calcat in picioare!“, acesta este Stefan cel
Mare. „Cu ajutorul lui Dumnezeu“, desigur, dar el, Stefan, i-a
„biruit si i-a calcat in picioare“.
Altfel scrie, e drept, acelasi calugar despre durerea cea mare, suferinta suprema, rastignirea lui Stefan cel Mare, cand el a trebuit sa paraseasca campul de lupta in fata lui Mohamed al II-lea calare, expunandu-si persoana lui imparateasca ca sa poata razbi pe boierii Moldovei, parasiti de tarani, caci boierii sunt si ei buni la ceva: stiu sa moara, atunci cand ii paraseste tara. Loviti de turcii lui Mohamed, improscati de tunuri, au cazut cu totii pana la unul; a doua zi si tara avea alti boieri: cei vechi pierisera cu totii. Si gloria cea mai mare a lui Stefan este aceasta, a bataliei in care s-a ingropat boierimea tarii, parasita de toti.
Aici este ceva totusi: s-a miscat si sufletul calugarului. Dar asa de putin pentru o asa de mare durere a trecut pana si in aceasta chilie unde el migalea slova lui slavona.
Dar puneti alaturi inscriptia de la Razboieni, aceea dictata de
Stefan cel Mare. Ce nu incape in cateva cuvinte numai! A venit
Mohamed din „tara paganilor“ si l-a biruit pe dansul acolo, la
Razboieni, la Valea Alba: una din cele mai frumoase pagini de literatura. Caci aceasta este literatura. Aici nu mai este subiect de imprumut si nici forma copiata, ci subiectul este durerea unui popor intreg si forma aceea care se creeaza in insusi focul acestei dureri. Asemuiti aceste doua lucruri si veti vedea ca, daca totusi calugarul a simtit mai mult infrangerea decat biruinta, el ramane numai un calugar.
A venit insa alta vreme. Subiectul strain a venit de data aceasta cu un suflet strain, cu un bun, harnic si luminos suflet strain. Este doamna lui Petru Rares, Elena Ecaterina, fata de despot sarb, aceea care a cladit cele doua biserici de la Botosani si care a facut si bisericuta din Suceava, care a impodobit, apoi, toate lacasurile religioase din Moldova cu truda mainilor sale si ale ucenicelor sale, care a sprijinit cu mandria ei imparateasca pe sotul ei cand se clatina sub loviturile de buzdugan ale lui Soliman cel Mare, aceea care scrie scrisori, care pune in frumoasa slavona — ea, deprinsa cu scriptura sarbeasca — petitia de iertare a lui Petru
Rares. Ea nu a mai vrut anale de acestea caligaresti, crescuta fiind in traditia bizantina; ei ii trebuiau pagini ca acelea pe care le-au

dat Bizantului un sir intreg de istoriografi de acolo. A gasit un calugar, pe Macarie, acel Macarie, ctitorul de la Rasca, a carui biografie, de fapt ca a oricarui alt monah, nu o voi da aici.
In Macarie, Elena Doamna a gasit un om stiutor de slavoneste, dar nu si un om care sa poata iscodi din sufletul lui lucrurile care trebuiau insemnate. Atunci a facut Macarie cronica Moldovei cea noua, pentru inaltarea unui om, a unuia singur, cronica individului luptator si carmuitor. Pentru aceasta a luat cronica lui Manase, o mare cronica bizantina, o istorie universala a lumii rasaritene, si ceea ce acesta atribuia imparatilor bizantini a atribuit el lui Petru, schimband doar numele proprii si uneori introducand unele amanunte marunte, carora nu le gasea o forma potrivita. Logofetii care redactau documentele aveau memoria plina de amintirea unor formule invariabile si cu ele usor redactau un act de danie, sau de vanzare. Dar a scrie opere literare este altceva.
Vlaga martorului, a partasului, a celui care a vazut sangele si lacrimile, lipseste. Priviti numai lupta de la Obertyn ori povestea zilelor nenorocite ale fugii din 1538. Ce este aici ca simbol istoric, ce este ca lucru patruns de simtirea unui contemporan? Totul vechi, amestecat cu consideratii generale de natura religioasa si profana, si, pe deasupra, totul este luat din Manase, bizantinul, citit in traducere slavona; este copia credincioasa a lui Manase.
De indata ce a vazut ca pentru domn se poate scoate o expunere mai larga de acolo, din Manase, Macarie a luat de-a dreptul pasagii intregi din izvorul bizantin.
Cineva care a venit dupa Petru Rares, Alexandru Lapusneanu, fiul femeii din Lapusna, care insa avea ambitia parinteasca, iar nu amintirea starii umile a mamei sale, Alexandru-Voda, care este desigur ucigatorul de boieri pe care il cunoastem dintr-o opera literara care va dura, si care, in acelasi timp, este un foarte bun gospodar, un om foarte religios, ba chiar cu unele sentimente duioase, aproape lirice pentru nevasta lui, Ruxandra, fata lui Petru
Rares si a Elenei Ecaterina, careia-i comanda prune uscate din
Ardeal, el, ale carui acte de cruzime trebuie, de altfel, puse pe socoteala bolii ce-l ducea spre orbire si a neastamparului boierilor din vremea lui — a vrut si el sa aiba o mare cronica imperiala bizantina. Daca Petru Rares este sprijinit in cele culturale si religioase de catre Doamna Elena, tot asa Doamna Ruxandra se simte in dosul oricaror cladiri bisericesti ca si a operei literare a lui Alexandru Lapusneanu. Femeile au avut in trecutul tarii noastre un foarte mare rol, pe care si-l aratau in alte domenii decat acela al schimbarilor de guvern, cum este in ziua de azi. Nepoata despo tilor sarbesti, care mostenise de la mama ei aspiratiile imperiale, a facut ca si pentru acest „Alexandru cel Nou“ sa se scrie o astfel de cronica. Si s-a adresat calugarului Eftimie, pe care si acuma il cred a fi fost egumen la Neamt dar si vladica in Ardeal1 .
Eftimie insa a imitat pe Macarie pentru a lauda cu condei strain pe Alexandru cel Nou, cel Bun si cel Mare pentru prietenii sai si pentru oamenii pe care ii platea. Subiectul este, si aici, un subiect de tara, dar el se pierde cu desavarsire in invesmantarea lui, el iese asa de putin din mijlocul acestei retorici care il cuprinde din toate partile si-l copleseste.
Cu totul altfel sunt randurile vii, colorate, de un stil biblic in care clocoteste emotia, in care un anonim, cuprins, cu stilul lui, asa de caracteristic pentru aceasta vreme, in compilatia lui Grigore
Ureche, povesteste cum Petru, ajuns fugar, a luat drumul muntilor, a gasit prietenie la pescari si ciobani, adapost la unguri si cum, la capat, mantuitoare, i s-au deschis portile cetatii sale, a Ciceului.
Al doilea domeniu, prin urmare, in care se simte nevoia de a citi, de a exprima prin literatura, inspirandu-se din literatura societatii contemporane, este acesta al cronicilor. Intai analele;

pe urma, de la influenta aceasta sarbeasca a Brancovicestilor, a femeilor venite din seria de stapanitori balcanici, cu aspiratii imperiale, Macarie si Eftimie.
Dar societatea aceasta mai cerea inca, pentru a se exprima deplin, tratarea unui subiect de imaginatie. Este la orice oameni dorinta de a gasi in literatura si subiecte care sa atinga putintel aventura. In orisice suflet omenesc este un colt rezervat lucrurilor extraordinare si minunate. Sufletul omenesc se satisface citind aventura sau creand-o; de cele mai multe ori este mai bine sa o citesti decat sa o creezi, fiindca, citita, aventura se prezinta bine, iar traita, ea are de multe ori urmari neasteptate, necorespunza toare cu speranta cui o porneste. Dar nu este suflet omenesc care sa se multumeasca numai cu ceea ce este si nu trebuie socotita rau dorinta aceasta dupa ceva mai presus decat existenta si tot ce existenta poate da. Intr-un roman al celui mai mare scriitor olandez, Multatuli, se infatiseaza o societate din cele inguste, stransa, asfixiata, intr-o margine de canal, cu cerul apasator, cu aerul abia translucid, cu o multime de prejudecati burgheze care apasa asupra vietii tuturora; fiecare vorbeste, se inchina, iubeste si moare asa cum e datina acolo. Si eroul, un om smerit, fara nici o insusire deosebita, nu se poate impiedica de a striga odata din tot sufletul: „aer, aer, caci ma inabus“.
Ei bine, dorinta aceasta a sufletului omenesc de a nu fi asfixiat de o viata coborata uneori de nevoile practice pana la trivialitate ne duce spre cautarea aventurii. Fiecare epoca o cauta. Si atuncea, iarasi, ne-am dus la straini si au aparut cele dintai traduceri in romaneste ale marii carti aventuroase din literatura universala, ale cartii de minuni care indreapta la lucruri foarte departate de sub alte ceruri, unde traiesc alte natii, unde se savarsesc, in domenii legendare, imprejurari pe care nu le poti intalni in viata niciodata, povesti de strasnice lupte si de mari nenorociri, de rataciri prin regiuni prin care nu va fi calcat niciodata piciorul omenesc, pentru ca ele nu au fiinta pe lume, cu intalnirea tuturor felurilor de ostasi minunati si, alaturi de cale, a tot felul de monstri pe care in momentele cele mai avantate ale putintei sale de creare poate sa i deie inchipuirea omeneasca.

De existenta acestei literaturi nu se stia pana acum cativa ani.
Se zicea: literatura romaneasca inseamna: popa Coresi. De la el incepe literatura romaneasca. Numai cat Coresi nu statea de traducea de dimineata pana seara, ci publica si lucruri pe care el nu le-a inteles niciodata. Acum de curand dl P. V. Hanes, care a facut foarte bune studii de istoria literaturii, a observat un lucru: ca, in traducerea lui Coresi, cuvantul „tecton“, care inseamna mester, este redat cu „acia“. Dl Draganu adauga ca nu era vorba de „acel“, ci de „aciu“, care „aciu“ inseamna exact acelasi lucru ca si „tecton“ din greceste, trecut in slavoneste fara schimbare, ca multe alte cuvinte grecesti, in aceasta limba fabricata. Dl Hanes pune la indoiala adevarul acestei explicatii a filologului ardelean, dar desigur ca se inseala: „acia“ nu inseamna altceva decat
„mester“.
Prin urmare, nu Coresi, cum se credea odinioara, este creatorul literaturii romanesti.
Alexandria, povestea lui Alexandru cel Mare, pe care carturarii au afurisit-o ca neautentica si stricatoare de minte, dar pe care poporul o citeste pana in momentul de fata — si desigur ca editii noi trebuie sa se fi scos din aceasta Alexandrie si in anii din urma
— sta langa Povestea Troii, Istoria Troadei. Nici una, nici alta nu prezinta o literatura romaneasca de creatie. Dar imprumutarea aceasta a subiectului strain, asa cum a fost imprumutat si anterior
— cronica lui Manase — inseamna fara indoiala ceva: inseamna ca, dupa exprimarea subiectelor straine in forma straina care se intrebuinta in anale si in cronici, de data aceasta avem a face cu un lucru absolut deosebit: subiectul strain a trecut in romaneste.
O foarte frumoasa limba romaneasca o gasim in manuscriptele acestea de la inceputul secolului al XVIII-lea ale Alexandriei. E

aproape desavarsita siguranta ca traducerea Alexandriei, ba chiar si a Istoriei Troadei a fost facuta inca din secolul al XVI-lea. Dl
Cartojan a cercetat Alexandria in legatura cu toate formele pe care le are in literaturile mai mari ale lumii. Eu insumi, intr-o serie de lectiuni la Paris, am reluat subiectul si am adaugit pe ici, pe colo cate ceva pe langa ceea ce fusese fixat cu foarte multa munca si pricepere de dl Cartojan, care s-a ocupat din nou de cartile acestea populare romanesti, dupa cele doua brosuri care sunt fara indoiala de la un capat la altul un element de cunostinta noua pe care trebuie sa se bazeze orisicand explicatia acestor carti. Dar istoricul care este in randul intai istoric cerceteaza si alaturi de ceea ce poate interesa pe istoricul literar, si eu cred ca am putut izbuti sa fixez epoca in care s-a facut traducerea acestor carti de mare aventura, in care se vorbeste de elenii cei vechi, de batranul
Patrocle, de Hector, de Priam cu ochii lacramati, de Hecuba rata cind in lume, roaba, cu durerea ei, de Alexandru luptand strasnic nu numai cu oamenii, ci si cu Por-imparat si cu furnicile din pustiile Indiei.
Si, aici, o paranteza. Un lucru foarte folositor ar fi a pune in legatura povestile cu Alexandria.
Cum au venit povestile? Se stie ca povestile indiene au ajuns in Bizant si de acolo au trecut la noi, ca si in Apus, care le are intocmai ca si noi. Acum catva timp citeam un volum de povesti din Languedoc: nu sunt decat povestile noastre, iar mai de curand intr-o carte de citire portugheza am gasit una din povestirile noastre, dar absolut povestirea noastra cu Fat-Frumos care fura pe fata imparatului, cu imparatul care alearga din urma sa-i ajunga, cu focul acela strasnic care-l arde din spate, si, dupa invatatura atotstiutorului sau cal, aruncarea in urma a pieptenelui care se face padure etc. Toate aceste povesti, pe care le intalnesti si in Languedoc, si in Portugalia, si la noi, sunt pornite din India.
Ce lung e drumul imaginatiei populare care se hranea pana atunci cu povesti si care ajunge acum a se hrani si din citirea Alexandriei!
Dar, daca fiecare popor le spune altfel, totusi poti simti, departe, un original comun, pe care il poti presupune chiar scris: inceputul si sfarsitul, totdeauna aceleasi, ale povestii — „a fost odata ca niciodata, ca, de n-ar fi, nu s-ar povesti“ — si gluma de la sfarsit, cu puricile care se potcoveste si sare pana la cer arata aceasta.
Nu este oare o opera personala a cuiva, putand fi scrisa, care incetul cu incetul isi pierde, in valurile acestea nesfarsite ale expunerii orale, caracterul originar, potrivindu-se dupa sufletul poporului care o transmite?
Dar, intorcandu-ne la Alexandria si la Istoria Troadei, daca intaia e povestea ispravilor lui Alexandru, iata Alexandru Lapusneanul
— e drept dupa alti Alexandri care au domnit in Moldova — iata, insa, dupa un singur alt Alexandru muntean (Aldea), pe Alexandru
Mircea, contemporanul din Bucuresti al Lapusneanului. Daca in
Istoria Troadei este Elena cea frumoasa, doamnei lui Petru Rares ii zice Elena Ecaterina, sau Doamna Elena. In Balcanii Branco vicestilor de multa vreme era tradusa si povestea lui Alexandru si povestea Troadei. Lucrurile acestea veneau uneori din Bizant, dar pentru Serbia exista si alt drum, cum a aratat dl Cartojan: in forma pe care o avem noi, subiectul este prezentat asa cum l-au potrivit marii poeti apuseni care au cantat razboiul Troadei, poetul francez glorios, sau acel italian Guido de Colonna care s-a luat dupa poetul francez, iar din Apus povestea eroica si dureroasa a venit prin
Ragusa, cetatea de pe coastele Marii Adriatice care astazi inca isi pastreaza cele doua porti arhaice ale ei si care a ramas indepen denta la caderea Imperiului Bizantin, centrul dalmatin, unde viata italiana se imbina cu viata slava a Peninsulei Balcanice.
Si aceste doua sarboaice, a lui Neagoe Basarab, de o parte,
Milita, de care va fi vorba in capitolul urmator — caci acolo vom

avea a face nu numai cu imprumuturi pe care le transpunem in limba noastra, ci cu creatii originale ale noastre — si Elena
Ecaterina, a lui Petru Rares, de cealalta parte, acestea au adus revolutia literara de atunci, ele au adus poezia romantica si de aventura, si, cand vorbim de Alexandru si Roxana, intalnim pe
Alexandru si Ruxandra, stapanitorii din Moldova.
Dar nu este numai posibilitatea unei patrunderi a literaturii acesteia in imaginatia tarilor noastre, in forma generala, ca pentru
Alexandria, sau in forma franceza a lui Benoit de St. Maure, devenita apoi populara prin Guido de Colonna; nu numai in acest chip avem dovada ca au existat traduceri in romaneste ale literatu rii de imaginatie inca din secolul al XVI-lea. O literatura se imprumuta de o societate cand societatea aceea are nevoie de cuprin sul ideal al acestei literaturi si, odata primita, ea preface pe anumiti oameni din aceasta societate asa cum este si literatura. De exemplu, bunicile noastre, ale celor din generatia mea, erau persoane sentimentale care admirau aspectele rasaritului si apusului de soare, care miroseau toate florile din gradina — dar nu cunosteau deosebirea dintre arborii din padure — care gaseau lacrimi pentru cazul de boala al unei pisici, capabil sa indurereze sufletele nobile, o intreaga „sensiblerie“, duioasa si ridicola in acelasi timp, care ne trimite la anumite romane franceze de pe vremea aceea ale dnei
George Sand. Romanele acestea au contribuit ca sa intareasca starea de spirit a celor care cautasera anume opera literara pentru ca aveau de la inceput aceasta stare de spirit.
Cand in societatea noastra domnul nu a mai fost dorit ca un bun batran asezat, ca un Alexandru cel Bun, ca un Mircea cel
Batran — batran nu pentru ca era in varsta, ci pentru ca era „cel dintai“, in data — cand societatea noastra a voit domni cu sabia fulgeranda, rapezindu-se calare in randurile dusmanilor, cand a dorit jertfa vietii lor si a tuturor pentru scopuri care depasesc posibilitatile umane, atunci a fost nevoie de o literatura care sa hraneasca aceasta pornire sufleteasca, si astfel operele de imagina tie au fost cautate si au prins. Cu tot indemnul spre traduceri al doamnei Elena Ecaterina, fiica de despot sarb, Alexandria nu ar fi prins daca nu ar fi raspuns nevoii societatii. Si indata ce societatea aceasta a gustat literatura Alexandriei, au rasarit tipuri ca al lui
Mihai Viteazul. Ganditi-va la Mihai in ziua de la Calugareni: cu palosul in mana intrand in randurile ostirii turcesti, expunandu-si viata pentru glorie. Ceea ce-l intereseaza pe dansul este momentul, este frumusetea gestului care zdrobeste totul in cale chiar daca la capatul acelei cai el va ramanea mort in mijlocul celor omorati de dansul. Pentru a avea pe Mihai Viteazul, trebuia Alexandria, si, pentru a avea Alexandria, trebuia starea de spirit cavalereasca care incepe sa se formeze la noi in intaia jumatate a secolului al
XVI-lea. Nu in vremea smeritului Matei Basarab, nu in vremea pomposului Vasile Lupu s-ar fi ajuns la aceste elemente de literatu ra universala, s-ar fi recurs la o literatura de aventuri. Ci s-ar fi luat ceea ce dorea vremea aceea: pravile, predici religioase, litera tura juridica si morala, cum vom vedea pe urma. Dar literatura romantica, de aventura, aceea care coboara pe pamant minunea secolelor neexistente, aceasta literatura este din veacul al XVI-lea.