i2p10pp
Parerea mostenita din cercurile junimiste ca P. Cerna (1881—1913) ar fi un poet mare nu se poate sustine. Cerna nu e in realitate decat un modest poet, trudnic, in lupta cu limba, conceptual, oratoric, avand cu toate astea nota lui. Afectat de o iubire neprimita, el a cantat in versuri solemne, cu ecouri din Eminescu si Leopardi, regretul de a nu fi trait marele mister al dragostei:
Noi ne-am cuprins de-o flacara curata,
Ce niciodata n-are sa apuie —
Si nu furam norocul nimanuie;
Ci in iubire tanara, bogata,
Imbratisam pamantul, lumea toata...
E in poezia lui o atitudine de smerire in fata femeii, chiar dupa infrangere, care e de esenta misticismului:
Nu ti-am vorbit vrodata, si pe feresti deschise
Nu ti-am trimis buchete, stapana mea din vise,

Ci numai de departe te-am urmarit adese,
Iluminat de ganduri nespuse, nentelese...
Setea euforica de a trai e in continuarea liricii lui Macedonski, insa cu ondulatii mai diafane, potrivite anemiei blande a ftizicului:
Priveste!!... Cerul semanat cu stele —
Chip purtator de zambet si de vise —
Insenineaza pamantesti abise,
De mult ce cauta cu drag la ele;
Si toata fericirea lui senina
O-ntipareste pe pamant si moare —
Si iarasi lutul omenesc tresare,
Tinzandu-si dornic bratele-n lumina...
Surazi, soptesti, tot sufletul aieve-i —
S-a risipit cu mirosul din floare.