1. ORIENTARI TEORETICE SI POLITICE

Evolutionism, pozitivism, istorism
In a doua jumatate a secolului trecut, gandirea filosofica se afirma ca o componenta majora a culturii romanesti, alaturi de creatia literara (care atinge performante pe drept cuvant “clasice”). In miscarea filosofica si social-politica se afirma personalitati reprezentative precum: Titu Maiorescu, Vasile Conta, M. Eminescu, B.P.Hasdeu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian, C.D. Gherea. Gandirea filosofica recepteaza in forme specifice imperativele sociale si nationale, le conceptualizeaza si le prelungeste pana in forma unor reflectii generale asupra cunoasterii, dezvoltarii sociale, sensului vietii umane, determinismului istoric etc.
Are loc o treptata autonomizare a campului de creatie filosofica, se manifesta o tendinta de specializare a reflectiei filosofice in contextul unei tot mai accentuate diferentieri interne a formelor culturale. Tot in aceasta perioada se fixeaza limbajul filosofic modern, conceptualizat, fapt care se afla in directa legatura cu nivelul atins de limba literara si cu dezvoltarea invatamantului stiintific si filosofic universitar. Disciplinele filosofice predate in invatamantul superior (logica, istoria filosofiei, etica, estetica, psihologie, metafizica) de catre Titu Maiorescu, C. Dumitrescu-Iasi, C. Leonardescu, sau disciplinele istorice, cele privind filologia comparata, etnologia, folcloristica si teoria istoriei, ilustrate de catre Hasdeu, Al. Odobescu si Xenopol, vor ridica nivelul general de instructie filosofica si vor pregati generatia viitoare de ganditori.
In legatura cu problematica gandirii filosofice si sociale din a doua jumatate a secolului trecut si cu orientarile si preocuparile predominante ale unor personalitati putem mentiona cateva trasaturi de ansamblu. Gandirea filosofica se dezvolta acum intr-o stransa legatura cu noua imagine stiintifica a epocii. Dezvoltarea stiintelor naturii solicita din partea ganditorilor o interpretare de natura filosofica, o generalizare a noilor date ale cunoasterii. Ca urmare a miscarii stiintifice din tara noastra, a interesului pentru abordarea teoretica a unor probleme ale stiintei, se constituie un amplu curent de idei de orientare pozistivist-naturalista, reprezentat de o serie de oameni de stiinta, printre care mentionam pe Emil Bacalogu, Gr. Stefanescu, Gr. Cobalcescu, Victor Babes, St. C. Michailescu.

Acestia impun un spirit stiintific si rationalist in miscarea de idei, combat conceptiile religioase din perspectiva pozitivismului si a evolutionismului, popularizeaza noile descoperiri stiintifice, in principal teoria evolutionista, subliniind, totodata, valoarea sociala a cunoasterii stiintifice. Orientarea evolutionista si pozitivista devine dominanta in atmosfera spirituala a timpului, influentand masiv o serie de ganditori romani.
Evolutionismul devine acum paradigma dominanta in stiintele naturii si se extinde treptat si in abordarea fenomenelor sociale si istorice, in antropologie si lingvistica, fiind preluata de o serie de ganditori romani ai vremii. Ideea sa centrala, in plan sociologic, este aceea ca in devenirea lor istorica toate societatile trec printr-un numar determinat de “stadii”, de “faze”, care pot fi ilustrate prin schimbarile ce privesc cunoasterea umana, formele de organizare sociala si politica, modurile de viata si reprezentarile asupra lumii.
Pozitivismul a fost definit de Auguste Comte ca o noua epoca in evolutia umanitatii. De la viziunea religioasa, specifica epocii medievale, cultura europeana a trecut la faza marilor constructii metafizice, speculative, pentru ca dezvoltarea stiintei moderne, o stiinta experimentala si rationala, sa duca la instaurarea unui “spirit pozitiv”, adica la cunoasterea faptelor reale, la analiza experientei directe. Rostul stiintei este de a analiza experienta si de a degaja aspectele generale din masa informa a existentei concrete, si de a formula legile generale cu privire la un domeniu anumit. Orientarile pozitiviste au subliniat valoarea sociala a stiintei, capacitatea ei de a fi un factor al dezvoltarii sociale. Pozitivismul a incercat sa fundamenteze si disciplinele socio-umane si istorice pe modelul stiintelor naturii.
Evolutionismul si pozitivismul reprezinta noul fundament stiintific al viziunilor istoriste, care se vor regasi in abordarile multor ginditori romani din secolul al XIX-lea. Am aratat ca trecerea de la pasoptism spre junimism inseamna si trecerea de la istorismul revolutionar spre istorismul organic. Interesul pentru interpretarea societatii si a culturii dintr-o perspectiva istorica este predominant la exponentii gandirii romanesti, asa cum era predominant in toata cultura teoretica europeana. Dar, cum am vazut, ganditorii romani vor reusi sa depaseasca treptat viziunile evolutioniste clasice si istorismul monolinear, pentru a sublinia caracterul divers si multilinear al evolutiei sociale si culturale. Aceasta noua viziune se va accentua la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui urmator in cultura romana.
Alte curente de idei care influenteaza mediul intelectual romanesc sunt neokantianismul, orientare ce sustine distinctia dintre stiintele spiritului si stiintele naturii (idee care influenteaza conceptia unor ganditori precum Xenopol si Iorga) si marxismul, care se raspandeste si la noi spre sfarsitul secolulului trecut, prin curentul cultural de la revista “Contemporanul” si prin contributia unor intelectuali apartinand gandirii socialiste.
In a doua jumatate al secolului al XIX-lea, cultura romaneasca era o cultura moderna, consolidata si diversificata interior in curente de idei, racordate la miscarea culturala europeana. Romania era o tara in curs de modernizare rapida, confruntata cu o serie de dificultati sociale si economice. Cultura critica, dezvoltata de junimisti, a constientizat aceste dificultati si a teoretizat mai ales discrepanta dintre formele institutionale moderne si fondul economico-social inapoiat. In spatiul culturii romane se intersectau diferite curente de idei ale vremii.
Personalitatile exemplare ale epocii, oamenii “culturii eroice” pasoptiste isi continua activitatea si dupa momentul revolutionar, contribuind la intemeierea noilor institutii moderne si democratice ale statului roman. O particularitate a epocii rezida in faptul ca personalitatile culturale majore sunt si personalitatile politice majore, astfel ca putem afirma ca cei care au construit cultura romana moderna au construit si statul roman modern. Cultura are un rol functional in societate. Nu e doar o expresie a unei societati, ci un factor constitutiv al ei, o sursa energetica a schimbarii si dezvoltarii sociale. Acest dublu statut al culturii e foarte bine ilustrat de miscarea junimista, miscare culturala si ideologica prin care se exprima ceea ce s-a numit cultura critica romaneasca. Ea a incercat sa faca opera de salubritate culturala, degajand terenul de false valori si instituind criterii autentice pentru diverse domenii ale creatiei.

Liberalism si conservatorism
In plan politic, epoca este dominata de doua mari orientari ideologice: liberalismul si conservatorismul.
Liberalismul a fost curentul dominant de gandire al fortelor politice si culturale care au initiat reformele structurale in societatea romaneasca pe tot parcursul secolului al XIX-lea, incepand cu 1821. In plan politic, sub influenta puternica a ideilor revolutiei franceze, agentii liberalismului romanesc au militat, la inceputul secolului XIX, pentru introducerea domniilor pamantene, pentru alegerea domnului si instaurarea unui regim parlamentar, bazat pe principiul reprezentarii tuturor categoriilor sociale si pe separarea puterilor in stat.
Acest obiectiv s-a conturat in spatiul romanesc la inceputul secolului al XIX-lea, ca urmare a unor evolutii economice si culturale interne, dar si sub influenta puternica a miscarilor luministe si a ideilor liberale promovate de revolutiile burgheze din Europa Occidentala. In prima faza, luptand impotriva vechiului regim, liberalismul a fost un program antifeudal, actionand subversiv si revolutionar. Procesul de transformare a vechilor Adunari de stari in adunari reprezentative moderne a parcurs mai multe etape, pana cand, odata cu infaptuirea Unirii din 1859, s-au introdus principalele institutii democratice moderne.
Confruntarea dintre liberalism si conservatorism s-a desfasurat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, ea fiind mai puternica in perioada revolutiei pasoptiste, in perioada Unirii din 1859 si a domniei lui Cuza. In a doua faza, odata cu domnia lui Cuza si dupa acest moment, liberalismul a devenit un program de modernizare globala. Organizandu-se politic si doctrinar, dupa 1875, liberalismul a starnit reactia mai mult sau mai putin organizata a fortelor conservatoare.
In 1875 se constitue Partidul National Liberal, avand in frunte pe Ion C. Bratianu, C.A. Rossetti, Kogalniceanu, Ion Ghica. Doctrina politica si economica este fundamentata pe principiile clasice -; libertate individuala, regim reprezentativ, separarea puterilor in stat, statul ca arbitru al intereselor sociale, libera concurenta etc. -, fiind adaptata la conditiile societatii noastre, mai ales in viziunea unor economisti precum Dionisie Pop Martian si P.S. Aurelian. Elita liberala va aduna in jurul ei personalitati de relief ale culturii romane, printre care mentionam: M. Kogalniceanu, Petre P. Aurelian, Vasile Conta, A.D. Xenopol, Spiru Haret, V.A. Urechia, Petre Poni.
Ca expresie a unei noi filosofii politice, consolidate in unele state occidentale inca din secolul al XVIII-lea, si ca expresie a fortelor reformatoare, apoi burgheze, din spatiul romanesc, liberalismul devine o atitudine culturala si ideologica difuza, un fundal pe care evolueaza agentii politici si culturali, inainte de a se cristaliza intr-o structura de partid bine definita. Operand in mediul romanesc, liberalismul imprumuta inevitabil culoare locala, fara a abdica de la principiile libertatii individuale si de la programul democratiei parlamentare. El este obligat sa conjuge aceste principii cu datele sociale romanesti, sa preia sarcinile sociale si nationale, dobandind caracteristici specifice.
Astfel, exponentii gandirii si ai politicii liberale de la noi, beneficiind si de contraforta unui conservatorism adeseori constructiv, cum a fost cel al junimistilor, s-au ilustrat prin spirit pragmatic si echilibru in alegerea cailor de modernizare.
Ei au mentinut deschisa atat componenta doctrinara, cat si cea aplicativa, adaptandu-se din mers la fluctuatiile si necesitatile unei societati pentru care modernizarea insemna concomitent infaptuirea unor profunde reforme sociale, realizarea imperativelor nationale si recunoasterea internationala a tarii, in conjunctura geopolitica a unei Europe dominate autoritar de “Sfanta Alianta” a marilor puteri imperiale, codificata in Congresul de la Viena din 1815. De aceea, liberalismul a fost “absorbit in ideea de patrie” si a “invaluit insasi ideea nationala”, dupa cum spune Eugen Lovinescu, biograf si apologet al liberalismului romanesc.
Conservatorismul a reprezentat initial un curent care s-a opus reformelor politice de factura moderna si democratica, el exprimand interesele marii proprietati funciare. Exponentii conservatorismului s-au pronuntat impotriva reformei agrare din timpul domniei lui Cuza, iar ulterior au condamnat tendintele de liberalizare politica, sustinute de burghezie. In plan politic, junimismul este o versiune moderata a conservatorismului, acceptand dezvoltarea lenta, treptata si militand pentru consolidarea proprietatii, pentru stabilitatea institutiilor, pentru o buna administratie, pentru pastrarea traditiilor si a individualitatii nationale, pentru dezvoltarea culturala ca parghie a progresului social. Grupurile conservatoare s-au unificat ca partid in 1880. Exponentii miscarii conservatoare sunt P.P.Carp, Barbu Catargiu, Manolache Costache Epureranu, Lascar Catargiu, T. Maiorescu, Grigore Cantacuzino, iar spre sfarsitul secolului al XIX-lea s-au afirmat noi lideri: Tache Ionescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu.


2. CONCEPTIA FILOSOFICA A LUI VASILE CONTA (1845-1882)
Vasile Conta este creatorul primului sistem filosofic original in gandirea romaneasca moderna. Opera sa apare pe fundalul consolidarii vietii stiintifice din Romania si ilustreaza tendinta de profesionalizare si specializare a gandirii filozofice romanesti, de racordare a ei la miscarile spirituale europene. Intr-un timp foarte scurt (a murit la 37 de ani!) a elaborat o opera teoretica de performanta, care il situeaza in galeria celor mai profunzi ganditori romani.
In perioada studiilor liceale de la Iasi este atras de preocupari literare si artistice (pentru care avea o certa vocatie, fiind un om interiorizat si meditativ), pe care le abandoneaza apoi pentru a-si continua pregatirea (cu ajutorul unei burse) la universitatile din Anvers si Bruxelles, unde studiaza concomitent economia si stiintele juridice, obtinand in 1872 titlul de doctor in drept al Universitatii din Bruxelles. Intors in tara, ocupa prin concurs catedra de drept civil la Universitatea din Iasi si se impune rapid in mediul cultural al epocii ca un spirit multilateral, ca profesor stralucit, ganditor de mare suprafata si om politic de orientare liberala si reformatoare. Participa o vreme la sedintele si dezbaterile de la societatea Junimea (studiile sale filosofice apar in revista “Convorbiri literare”), dar convingerile sale politice si filosofice il distanteaza de junimism si il apropie de liberalism. In 1879 este ales deputat din partea unei fractiuni liberale iesene (remarcandu-se prin discursurile pronuntate impotriva modificarii art. 7 din Constitutie), iar in 1880 este numit ministru al instructiunii publice, calitate in care a elaborat si a inaintat spre dezbatere un foarte ambitios si modern proiect de reforma a invatamantului, care a fost insa respins.
Conta a publicat in timpul vietii trei lucrari: Teoria fatalismului (1876); Teoria ondulatiunii universale (1877); Introducere in metafizica (1879), care au aparut si in limba franceza, la edituri din Bruxelles si Paris. Alte doua lucrari, neterminate, au aparut postum, mai intai in limba franceza: Intaiele principii care alcatuiesc lumea (1888); Bazele metafizicii (1890).


O conceptie materialista si determinista
Conta isi intemeiaza sistemul sau filosofic in orizontul stiintelor naturii din vremea sa, fiind profund marcat de viziunea evolutionista care domina cultura europeana a timpului. Vom retine numai citeva dintre ideile ce alcatuiesc edificiul sistemului sau de gandire.
Conta elaboreaza o ontologie materialista, orientandu-se dupa ceea ce este nou in stiinta vremii sale, avand, totodata, o atitudine critica fata de teoriile filosfice spiritualiste. Astfel, afirma raspicat ideea materialitatii lumii:
“In lume, pe cat putem noi stii, nu exista decat materie care se misca si se metamorfozeaza pana la infinit in spatiu si timp, ascultand in toate miscarile si metamorfozele sale de legi fatale”.
Este interesant de observat ca el extrage argumentul materialitatii lumii din experienta practica.
“Cand eul meu isi manifesta activitatea sa prin vointa, intalneste o rezistenta care provine de la altceva sau de la altcineva decat de la dansul... Lumea exterioara deci exista”.
Definitia materiei nu depaseste, intr-adevar, limitele cunoscute ale substantialismului. Materia, considera el, este “numirea ce s-a dat obiectelor care lovesc simturile”. Dar pozitia avansata a lui Conta se exprima in conceptia sa asupra legaturii indestructibile dintre materie, miscare, spatiu si timp.
“Stiintele experimentale tind din ce in ce mai mult a dovedi ca nu exista spatiu cu totul desert (lipsit) de materie”.
Aceasta ipoteza va fi confirmata de teoriile din fizica relativista si cuantica. “Materia, spatiul si timpul incep a constitui o adevarata trinitate materialista” -; spunea el, fapt care va fi, de asemenea, dovedit de teoria relativitatii. Conta are o viziune moderna si dialectica privind unitatea lumii si diversitatea ei calitativa. El afirma explicit ca, desi lumea este materiala si unitara, ea “nu-i uniforma si omogena, ci are calitati diferite”. Totodata, el intuieste si faptul ca teza indivizibilitatii atomului nu poate fi sustinuta, afirmand ca “insusirile lumii exterioare se subimpart la infinit”, iar stiinta va descoperi “vesnic noi insusiri” ale lumii.
O contributie deosebita a avut Conta la explicarea materialista a fenomenelor psihice. El a incercat sa arate baza materiala a psihicului, folosindu-se de datele fizicii si ale neurofiziologiei, pentru a explica mecanismul proceselor psihice. Astfel, el a aratat ca psihicul este legat de o anumita forma de organizare a materiei, ca este o functie a creierului, criticand, deopotriva, idealismul si materialismul vulgar. “Sufletul nu este o secretiune, ci o functiune, si tocmai pentru aceea el este nematerial”. Aici, Conta atinge o problema cardinala a filosofiei si este important faptul ca el vede ca psihicul uman este un fenomen ce ia nastere din relatia dintre om si mediu.
Baza functionala a psihicului o gaseste in actul reflex, afirmand ca “fenomenul transformarii impresiunii venite din afara in impulsiuni interne se numeste actiune reflexa”. Pentru a explica procesul de cunoastere, Conta considera ca acesta parcurge doua trepte, o treapta numita a “intipariturilor de gradul I” prin care organele de simt recepteaza impresiile venite de la obiectele sensibile, iar aceste impresii sunt transmise creierului, unde se petrece aceasta prima “intiparire”, numita senzatie. In faza a doua, gandirea prelucreaza aceste date senzoriale producand o “intiparire” de gradul al doilea, constand in reprezentari si concepte. Conta sesizeaza ca senzatia este un fenomen de natura energetica si informationala.
“Senzatiunea reprezinta ceva vag si imaterial, care in limba materialista s-ar putea numi o forma determinata a fortei care emana de la o forma corespondenta a materiei”.
Conta are o viziune moderna asupra modului in care evolueaza cunoasterea umana, disociind cunoasterea comuna de cea stiintifica. Cunoasterea este mereu conditionata de factori naturali, psihologici si sociali, astfel ca toate adevarurile sunt relative, iar ideea de adevar absolut exprima doar o aspiratie, o tendinta inerenta a spiritului uman. Pentru Conta, ca si pentru toti exponentii pozitivismului, cunoasterea stiintifica reprezinta baza modernizarii sociale si a rationalizarii vietii umane, factorul decisiv al progresului istoric.
Ideea determinismului universal este o teza centrala la Conta, fiind considerata fundamentul stiintei moderne. El combate, deopotriva, voluntarismul subiectivist si fatalismul religios. Totusi, determinismul sau nu depaseste decat arareori determinismul mecanicist. Conform postulatului dominant al gandirii evolutioniste din secolul al XIX-lea, care explica superiorul prin inferior, el transfera si asupra societatii determinismul natural, geografic, desi in unele analize concrete, cum ar fi cele care privesc crizele economice, el intuieste complexitatea determinismului social si specificul legilor sociale ca legi statistice.
Prin legi fatale Conta intelege legi obiective, legi ale naturii. Toate fenomenele - fizice, biologice, psihice si sociale -; sunt guvernate de “legi fixe”, “fatale”, “naturale”, care nu pot fi influentate de vointa omului. Intr-o lume complet guvernata de legi nu este loc pentru liberul-arbitru, pentru libertatea umana. Ca urmare, Conta respinge voluntarismul indeterminist, dar si “fatalismul religios”, care se sprijina pe ideea de predeterminare, afirmand ca “nu exista nimic din tot ceea ce s-a numit vointa libera omeneasca sau dumnezeiasca”. In spatele fenomenelor sociale, aparent intamplatoare, precum sunt crizele economice, se ascund tot raporturi constante si cauzale. In ultimele lucrari (care au fost publicate dupa moartea sa), Conta sesizeaza complexitatea determinismului social si importanta actiunii umane, vorbeste de forme diferite de miscare si de specificitatea legilor sociologice (fata de cele pshice, biologice si fizice), depasind pozitia rigida din Teoria fatalismului.
Conceptia lui Conta este o sinteza filosofica originala realizata pe baza generalizarii critice a datelor stiintifice din timpul sau. Astfel, Conta elaboreaza o teorie complexa cu privire la evolutia Universului si a lumii umane, numita “teoria ondulatiei universale”, constructie teoretica originala in contextul cultural al epocii. El a stabilit doua legi universale ale miscarii: legea ondulatiunii universale, care este o lege a evolutiei, si legea asimilatiei, prin care intelege de fapt interactiunea universala. El sustine caracterul infinit al materiei si al miscarii, afirmand ca izvorul miscarii se afla in materia insasi. Totodata, afirma explicit ideea conexiunii universale si a interactiunii dintre componentele Universului.
“Stiintele pozitive ne invata ca toate fortele Universului, de la cele care insufletesc un animal, pana la cele care pun in miscare stelele cele mai indepartate, sunt in contact unele cu altele. Toate se modifica si se inrauresc reciproc... Nu exista si nici n-a putut vreodata sa existe o forta cu totul neatarnata si lasata in voia lucrarii sale proprii”.
Miscarea si devenirea rezulta din lupta fortelor contrarii care se manifesta in toate formele si sistemele materiale ce nu au ajuns la un echilibru, adica in sistemele in care contrariile sunt asimetrice. Modelul acestei lupte este cel mecanic si biologic, dar acest fapt nu scade valoarea tezei sustinute de Conta.
El a facut si o clasificare a formelor de miscare, bazandu-se pe datele stiintifice ale timpului sau, subliniind diversitatea lumii si specificul miscarii sociale. In ceea ce priveste miscarea, el a stabilit doua momente ale ei: lupta fortelor (care este universala) si echilibrul fortelor (care este relativ).
Lupta fortelor este responsabila pentru transformarea materiei si a diferitelor sale forma de existenta. Dupa opinia lui, un echilibru absolut nu exista, toate formele de echilibru fiind relative si particulare. Orice echilibru particular este cuprins si subordonat unui sistem de contrarii supraordonat. In orice forma de echilibru lucreaza “lupte secundare” care duc la depasirea acestui echilibru.
Conta stabileste doua tipuri fundamentale ale miscarii: forme evolutive si forme neevolutive. Formele evolutive sunt cele in care s-a stabilit un echilibru intre forte, iar luptele secundare transforma treptat acest echilibru si ii imprima un proces de schimbare evolutiva. Formele evolutive se infatiseaza, spune Conta, asemeni unor unde care parcurg o faza de crestere, ajung la un apogeu, dupa care intra intr-o faza de descrestere. Metafora undei, ca forma a evolutiei, este preluata de Conta din biologie. In momentul de apogeu al unei unde, ia nastere o alta unda, care continua unda din care s-a nascut. Unda este, deci, o treapta a evolutiei. Undele se inlantuie, se nasc unele din altele, se insumeaza pina la unda Universului. El extinde, astfel, principiul evolutiei biologice la scara intregului Univers.
Formele neevolutive sunt schimbarile bruste (eruptia unui vulcan, revolutiile sociale etc.), fara de care “natura intreaga ar fi oarecum moarta”. Formele neevolutive sunt cuprinse in cele evolutive ca momente ale acestora.
Conta a incercat sa aplice teoria ondulatiei si la interpretarea fenomenelor sociale. Sub influenta masiva a lui Herbert Spencer, el isi construieste tezele explicative pe baza analogiei dintre societate si organismele biologice. Legile, functiile si mecanismele ce opereaza in evolutia biologica sunt extinse si asupra societatii. Limitele determinismului sau rigid si mecanicist sunt vizibile in conceptia despre societate ca produs al mediului natural. Societatea este o asociatie de indivizi asa cum individul este o asociatie de celule. Societatea este o parte a lumii naturale si este determinata de influentele factorilor naturali. El insista foarte mult asupra modului in care mediul geografic determina anumite caracteristici ale natiunilor si ale societatii. Natiunile sunt un produs al mediului natural, care determina in mare masura si organizarea sociala, institutiile, gandirea si reprezentarile oamenilor.

Conceptia asupra religiei
Fiu al epocii sale, Conta preia viziunile pozitiviste si evolutioniste asupra religiei, care dominau in mediul stiintific european, dar incearca sa le sistematizeze intr-o schema universala a evolutiei intelectuale a omenirii. Abordand aceasta tema, el face numeroase observatii pertinente si avanseaza ipoteze interesante cu privire la geneza si evolutia religiei.
Potrivit lui Herbert Spencer, stiinta si religia coexista, fiind doua forme culturale paralele, care au obiecte de referinta diferite. Stiinta se refera la ceea ce este cognoscibil, iar religia la ceea ce este incognoscibil. Conta considera, insa, ca stiinta si religia sunt etape distincte in evolutia intelectuala a umanitatii.
Geneza religiei este fixata de Conta in procesul psihic de proiectie animista si antropomorfizanta a subiectului uman asupra lumii. Treptat, oamenii si-au format ideea de suflet ca o realitate independenta de corp, ca o entitate distincta, care se desprinde de trup in timpul somnului. Aceasta dedublare a fiintei umane are drept consecinta o dedublare a lumii intr-o zona a experientei cotidiene, profane si intr-o zona a experientei sacre. Radacina religiei se afla in atitudinea aantropomorfizanta a omului primitiv. Sentimentul religios este o expresie a instinctului de conservare si este generat de sentimentul de teama pe care-l traieste omul in fata fortelor coplesitoare ale universului, forte ce i se infatiseaza ca apartinand “necunoscutului” sau forte despre care are o reprezentare vaga, apartinand “cunoscutului”.
Pornind de la aceste teze, Conta considera ca religia parcurge mai multe faze, care pot fi delimitate in functie de progresele cunoasterii si ale experientei umane, de evolutia puterii de abstractizare si de generalizare a mintii umane. Fazele prin care trec credintele si ideile religioase sunt pentru Conta faze ale evolutiei umanitatii si ale cunoasterii. De asemenea, o contributie valoroasa a lui Conta consta in analiza raportului dintre diferitele forme de organizare a societatilor si predominanta unor credinte sau structura panteonului religios. Prin analize istorice profunde, autorul arata cum diferentierile sociale si ierarhiile politice se reproduc in ierarhiile mitice si religioase. El considera ca treptele de evolutie prin care au trecut popoarele pot fi grupate in sase stadii diferite.
• Fetisismul este o faza primitiva a religiei, in care oamenii identifica fortele ascunse ale Universului intr-un obiect fizic concret, numit fetis. Tot in aceasta perioada apare si cultul mortilor, al stramosilor.
• Idolatria reprezinta faza in care apare cultul eroilor, care treptat vor fi transformati in zei, in idoli, perceputi drept chipuri in care s-a intrupat sufletul unui mort zeificat. In aceasta faza se intareste sentimentul de solidaritate sociala, apar ceremoniile sociale, riturile si jertfele inchinate unor zei.
• Politeismul este faza in care zeii - pe masura ce si viata sociala se diferentiaza in tipuri de activitati - dobandesc diferite atributii specializate, in functie de domeniile activitatii umane (zeul razboiului, zeita intelepciunii etc.).
• Monoteismul este faza in care are loc trecerea de la o multitudine de zeitati la un singur zeu atotputernic, plasat intr-o zona transcendenta, separata de lumea umana.
• Panteismul este faza in care, dupa ce zona sacralitatii a fost separata cu totul de lumea naturii, se proclama unitatea acestora, iar divinitatea este considerata ca fiind prezenta peste tot in natura. Acum, Dumnezeu este pretutindeni prezent si imanent lumii. Este faza in care se afla gandirea si stiinta occidentala la inceputul epocii moderne, atunci cand postula existenta unei substante unice.
• Materialismul ar fi faza ultima in care Dumnezeu este expulzat si din natura si se considera ca aceasta exista prin ea insasi. Este faza stiintei moderne care se intemeiaza pe experienta si pe cunoasterea pozitiva.
Analizand religiozitatea in societatile moderne, Conta intuieste complexitatea formelor de manifestare a religiei. Formele dezvoltate ale religiei pastreaza inlauntrul lor si “ramasite” ale unor forme depasite istoric. Religiile monoteiste, precum crestinismul, pastreaza astfel reminiscente din epoca fetisismului (obiecte de cult, cruci etc.), din perioada politeismului (inchinarea la diferiti sfinti). Astfel, intr-o societate moderna putem surprinde straturi diferite de religiozitate in functie de specificul ei cultural si de evolutia cunoasterii. Ideea valoroasa a lui Conta este aceea ca in orice religie exista un fond de idei metafizice, idei care au o functie explicativa si normativa. x x x
Conceptia filosofica a lui Conta a avut o influenta importanta in mediul intelectual romanesc, autorul fiind apreciat pentru profunzimea analizelor sale teoretice, pentru bogatia observatiilor si a problemelor abordate, pentru originalitatea unor ipoteze si solutii. Astfel, M. Eminescu, intr-un articol publicat in “Curierul de Iasi”, remarca vocatia filosofica a lui Conta si originalitatea viziunii sale:
“D. Conta ca scriitor e din numarul acelor putini care nu reproduc numai idei nerumegate din carti straine, ci gandesc mai cu seama singuri; apoi d-sa mai are talentul de a expune foarte clar materiile cele mai grele, fara ca prin aceasta limpezime obiectul sa piarda ceva din insemnatatea sa”.
Abordand temele “cele mai grele” ale gandirii filosofice, Conta a lasat o opera impresionanta in cultura romana, desi destinul nu i-a acordat ragazul de a desavarsi proiectul teoretic de anvergura pe care l-a inceput si ale carei dimensiuni le putem doar intrevedea din manuscrisele ramase. Trecand ca un meteor luminos prin atmosfera epocii, Vasile Conta ramane un simbol al fortei creatoare si un reper al cugetarii romanesti.
De la Conta ne-au ramas numeroase cugetari si insemnari, prin care surprinde, in formulari lapidare, intelesul unor probleme filosofice, etice si estetice, sensul unor experiente de viata. Iata citeva dintre aceste cugetari.

“A educa este mai greu decat a studia; de aceea sunt putini educatori in multimea de invatati”.
•
“Unui artist ca sa parvina ii trebuie un singur protector -; talentul”.
•
“Mediocritatile sunt intocmai ca taciunii, care scot fum mult, fara sa incalzeasca si fara sa lumineze”.
•
“Rautatea intuneca spiritul intocmai ca norii lumina”.
•
“Cartea unde timpul isi scrie parerile si impresiile sale este istoria. Ea formeaza oglinda adevarului, impartita in marile capitole care reprezinta viata unui popor: patriotismul, intelepciunea, libertatea si infratirea. Ca sa patrundem menirea acestei vieti, trebuie sa deprindem pe copiii nostri sa cunoasca maretele pagini, scrise cu pana experientei si a sacrificiilor, din deducerea carora se va cladi cel mai mare monument al civilizatiei: altruismul”.
•
“O raza venita din soare nu poate fi niciodata murdarita de praful ce intalneste in drumul ei. Tot asa o idee pornita dintr-o inteligenta superioara nu poate fi acoperita de colbul nemerniciei omenesti”.