Pe drept cuvant, balada “Miorita” a fost considerata “cea mai frumoasa epopee pastorala din lume”, o adevarata “minune poetica” (Alecu Russo), “acea inspiratiune fara seaman, acel suspin al brazilor si al izvoarelor de pe Carpati” (M. Enimescu). Fiind “cea mai nobila manifestare poetica a neamului noastru” (Mihail Sadoveanu), ea este totodata o marturie in timp a geniului creator al poporului roman deoarece fascineaza prin bogatia de idei si sentimente, ca si prin gama, la fel de bogata, de procedee artistice. x3r21rn
Aceasta adevarata capodopera a literaturii populare romanesti a fost descoperita si notata de Alecu Russo in anul 1847, cand se afla in exil la Soveja, in Muntii Vrancei, si publicata de Vasile Alecsandri in nr. 3 al revistei “Bucovina”, in anul 1850, fiind reprodusa apoi in colectia de poezii populare intitulata “Balade (cantece batranesti) adunate si indreptate de Vasile Alecsandri” (partea I, 1852). Ea figureaza si in colectia definitiva din anul 1866, aparuta sub titlul “Poezii populare ale romanilor”.
De-a lungul timpului, balada “Miorita” a cunoscut o larga raspandire in toate teritoriile locuite de romani, in nordul si in sudul Dunarii, circuland in peste o mie de variante.
Geneza ei se pierde in negura timpului si ea este rezultatul procesului de transmitere pe cale orala, al impletirii diferitelor teme si motive folclorice. Dintre toate ipotezele referitoare la originea baladei, potrivit carora ar avea la baza (a) un fapt real petrecut intre pastori pornind de la rivalitatea economica dintre ei, (b) un cantec liric ciobanesc sau (c) un bocet, cea mai plauzibila pare cea de-a doua varianta avand in vedere lirismul pronuntat al textului. De fapt, si bocetul presupune un puternic lirism, o covarsitoare tensiune sufleteasca.
Titlul, format din diminutivul “miorita”, sugereaza si el gingasia, delicatetea sufleteasca a personajului principal si duiosia sentimentelor si anticipeaza incarcatura sufleteasca a textului, lirismul sau sfasietor in anumite momente.
Desi balada are ca punct de plecare o practica veche a oierilor, aceea a deplasarii de la munte la ses si invers, in functie de ciclul anotimpurilor, cunoscuta sub numele de transhumanta, ea prezinta cu mijloacele cele mai simple, intr-o forma cristalina, o intreaga filosofie a vietii si mortii, a eternelor intrebari legate de sensul existentei in lume, devenind un adevarat poem filosofic.
George Calinescu considera ca balada “Miorita” reprezinta unul dintre cele patru mituri fundamentale ale romanilor simbolizand “existenta pastorala a poporului roman”.
Balada “Miorita” impresioneaza prin cateva aspecte uimitoare prin originalitaea si aria lor de cuprindere: 1. simplitatea subiectului care nu exclude bogatia si profunzimea ideilor, a sentimentelor si a mesajului; 2. alegoria moarte-nunta;
3. atitudinea coibanului moldovean in fata mortii; 4. frumusetea si autenticitatea portretului pastorului si al maicutei batrane.
Compozitional, subiectul baladei este redus la patru teme fundamentale care decurg una din alta, se completeaza si se articuleaza intr-un tot armonios, perfect: (1) cadrul epic initial; (2) mioara nazdravana; (3) testamentul ciobanului moldovean; (4) presupusa aparitie a maicutei batrane.
Acestor teme li se subordoneaza mai multe motive: motivul transhumantei, motivul complotului, motivul mioarei nazdravane, motivul testamentului, motivul alegoriei moarte-nunta si motivul maicutei batrane.
Aceste sase motive se structureaza in trei parti in care elmentele epice, dramatice si lirice se impletesc armonios.
Prima parte cuprinde primele doua motive (al transhumantei si al complotului) si este prin excelenta epica, nararea faptelor facandu-se obiectiv. Se evoca o atmosfera calma, luminoasa, un acord deplin intre om si natura. Aceasta parte corespunde expozitiunii si fixeaza, mai intai, prin doua metafore, locul actiunii: “Pe-un picior de plai,/ Pe-o gura de rai”. Prima dintre ele (“picior de plai”) este mai explicita, mai aproape de real si sugereaza spatiul mioritic romanesc, asa cum l-a numit si l-a definit Lucian Blaga, un spatiu onduland intre deal si vale. Metafora “gura de rai” este mai bogata in sensuri si exprima frumusetea neasemuita a unei naturi feerice, ca de basm, anticipand astfel peisajul fantastic al nuntii cosmice si iesirea actiunii din real.
Echilibrul se strica pentru ca autorul anonim introduce in scena protagonistii, cei trei ciobani provenind din regiuni diferite, care coboara cu turmele la iernat: “Iata vin pe cale/ Se cobor la vale/ Trei turme de miei/ Cu trei ciobanei./ Unu-i moldovean/ Unu-i ungurean/ Si unu-i vrancean”. Versul “Se cobor la vale” situeaza actiunea in timp, nu in spatiu, deoarece sugereaza ca intamplarile se petrec toamna, atunci cand este momentul coborarii turmelor la ses (“la vale”) pentru iernat.
Exista un contrast puternic intre atmosfera senina cu natura feerica din primul motiv si gandurile sumbre, cu motivatie meschina, ale complotistilor.
Expozitiunii ii urmeaza intriga, tot o parte epica, din care aflam de complotul ciobanului ungurean si al celui vrancean care, manati de invidie si lacomie, pun la cale uciderea baciului moldovean. Conflictul este determinat de rivalitatea materiala dintre ciobani: “Ca-i mai ortoman/ S-are oi mai multe,/ Mandre si cornute,/ Si cai invatati,/ Si cani mai barbati”.
Totul este narat repede, expeditiv si obiectiv, participarea sufleteasca a naratorului fiind remarcata doar prin dativul etic “vor sa mi-l omoare”, iar cateva enumeratii cu termeni urmati de epitete adjectivale: “oi mandre”, “cai invatati”, “cani mai barbati” evidentiaza motivele care stau la baza complotului. Atmosfera linistita din prima parte este usor tulburata, ideea fiind sugerata de versul “Pe l-apus de soare”, unde apusul soarelui devine simbolul posibilei morti a ciobanului moldovean.
Dupa intriga, o data cu desfasurarea actiunii, balada paraseste planul real si intra in plin fantastic. Aceasta a doua parte a baladei, care corespunde motivului mioarei nazdravane, este de natura dramatica, fiind realizata prin dialog. Ciobanul este intrigat de comportamentul ciudat al mioarei si i se adreseaza grijiuliu: “Miorita laie,/ Laie bucalaie,/ De trei zile-ncoace/ Gura nu-ti mai tace/ ori iarba nu-ti place,/ Ori esti bolnavioara,/ Draguta mioara?”.
In cuvinte duioase si jalnice, mangaietoare si afectuoase, dorind sa nu-l inspaimante, oita ii dezvaluie tanarului stapan complotul si il sfatuieste sa-si ia unele masuri de aparare, crezand ca trebuie sa se impotriveasca pericolului: “Dragutule bace,/ Da-ti oile-ncoace/ La negru zavoi,/ Ca-i iarba de noi/ Si umbra de voi./ Stapane, stapane,/ Iti cheama s-un cane,/ Cel mai barbatesc/ Si cel mai fratesc…”.
Afectiunea reciproca dintre pastor si mioara este evidentiata cu ajutorul vocativelor, unele fiind diminutive si insotite de adjective: “miorita laie”, “draguta mioara”, “dragutule bace”, “stapane, stapane”, carora li se adauga dativul etic “vor sa mi te-omoare”.
Cu motivul mioarei nazdravane se epuizeaza partea epica a baladei, de aici incolo aceasta avand o evolutie lirica, cu atat mai semnificativa cu cat pretextul lirismului este ipotetic: “Si de-a fi sa mor”.
Partea a treia a baladei, care corespunde celorlalte motive (motivul testamentului, al nuntii cosmice si al maicutei batrane), este cea mai intinsa si cea mai bogata in semnificatii, fiind totodata caracterizata printr-un lirism profund, rascolitor. Autorul anonim transforma totul intr-un sfasietor monolog liric prin care ciobanul moldovean isi exprima ultimele dorinte inaintea mortii ipotetice.

Atitudinea ciobanului moldovean in fata mortii (prima parte a testamentului sau)
Frumusetea baladei "Miorita" consta si in atitudinea, unica in felul ei, a ciobanului moldovean in fata mortii, atitudine ce impresioneaza si da farmec si valoare intregii creatii. Atitudinea se desprinde din dispozitiile testamentare pe care i le transmite mioarei nazdravane.
Modul sau original de a reactiona la aflarea cumplitei vesti transmise de mioara nazvravana, credincioasa lui, a dat nastere la diferite interpretari in legatura cu atitudinea ciobanului in fata mortii.
Astfel, se sustin mai multe ipoteze: ca balada ar ilustra o atitudine fatalista, de resemnare in fata mortii, ca ar exprima conceptia despre moarte a poporului nostru, vazuta ca o integrare in natura, si ca ar pune in lumina dorinta ciobanului de a se jertfi cu demnitate si barbatie.
Prima dintre ipoteze porneste de la faptul ca ciobanul nu ia o atitudine activa, de aparare, considerand ca nu se poate impotrivi destinului. Aceasta afirmatie este insa lipsita de temei deoarece testamentul tanarului pastor dezvaluie, de fapt, in primul rand, o puternica dragoste de oameni, de viata, atasamentul fata de grupul social, pasiune pentru meserie si pentru indeletnicirile zilnice si iubirea pentru frumusetile neasemuite ale naturii.
Departe de a fi inspaimantat de perspectiva mortii si de a se resemna in fata acesteia, el este preocupat mai intai de implinirea tuturor randuielilor traditionale ale ceremonialului funebru pentru desavarsirea sa ca om. Este preocupat de inmormantarea sa si de aceea ii cere mioarei sa fie ingropat chiar si de presupusii sai asasini: “Aice pe-aproape/ In strunga de oi,/ Sa fiu tot cu voi/ In dosul stanii,/ Sa-mi aud canii”.
Aceasta dorinta nu este o dovada de slabiciune, de resemnare, ci de superioritate morala, de demnitate si tarie, deoarece crede ca astfel criminalii se vor purifica moral constatand ei insisi urmarile abominabilei lor fapte. De fapt, in singuratatea muntilor, ei sunt singurii care pot indeplini randuielile inmormantarii, daca macar o bruma de omenie le va fi ramas in sufletele lor intunecate.
Precizarea locului unde sa fie inmormantat reflecta puternicul atasament fata de indeletnicirile obisnuite, dorinta de a ramane vesnic langa lucrurile si fiintele pe care le-a iubit. Doreste sa aiba la cap fluierele dragi, aceasta dorinta semnificand suprevietuirea lui prin cantec, dar si dragostea lui fata de frumos si sensibilitatea celui harazit mortii: “Fluieras de fag,/ Mult zice cu drag/ Fluieras de os/ Mult zice duios,/ Fluieras de soc/ Mult zice cu foc!”.
Il preocupa si indeplinirea bocirii, ca element traditional al ceremonialului funebru, pe care doreste s-o implineasca oile sale, asasinii nefiind capabili de astfel de sentimente.
Nu numai ca nu se resemneaza in fata mortii, dar ciobanul moldovean nu se gandeste numai la destinul sau, ci si la soarta celor apropiati. De aceea el o sfatuieste pe mioara sa ascunda atat oilor, cat si mamei, moartea sa, scutindu-le astfel de durerea pierderii lui.
Mai mult decat atat, mama nu trebuie sa afle nici de steaua cazatoare, strafulgerand sarbatoarea nuntii lui, nici de participarea tuturor elementelor naturii.
Nici aceste ultime dorinte testamentare nu exprima resemnarea, ci pun in lumina o anumita conceptie despre moarte si viata care isi are izvorul in credinta poporului nostru, potrivit careia omul nu moare, ci sufletul sau trece intr-o lume a vesniciei, opusa efemerului omenesc si terestru.
De aceea ciobanul priveste cu seninatate si detasare moartea deoarece prin integrarea in natura, in cosmos, “a reusit sa gaseasca un sens nefericirii lui… El a impus deci un sens absurdului insusi raspunzand printr-o feerie nuptiala nefericirii si mortii”. (Mircea Eliade).
Chiar si intensa traire afectiva, zbuciumul sufletesc al ciobanului pun in evidenta atitudinea activa in fata mortii, opusa resemnarii. Zbuciumul creste treptat, gradat, intensitatea lui fiind reverberata de oile ce l-or plange “cu lacrimi de sange”, de sunetele fluierelor sau de cautarile disperate ale mamei ingrijorate.
Atitudinea pastorului este in ultima instanta o atitudine eroica, barbateasca, dar care nu consta in dorinta de a se jertfi, ci in supunerea liber consimtita la legile firii deoarece stie ca moartea este un fenomen natural, firesc si inevitabil, care actioneaza mai devreme sau mai traziu asupra tot ce presupune viata, ce este trecator. De aceea el o accepta cu demnitate si seninatate, mai ales ca nutreste convingerea integrarii prin moarte in circuitul universal etern.

Gasind aceste explicatii atitudinii ciobanului moldovean in fata mortii, reactia lui ni se pare fireasca, nu mai este surprinzatoare.

Se inmultesc, odata cu motivul testamentului, si procedeele artistice. Ar fi de retinut, de pilda, ca o caracteristica a intregii poezii folclorice de altfel, folosirea paralelismului, evidenta in pasajul fluierelor.

Alegoria moarte-nunta (partea a doua a testamentului)
Motivul alegoriei moarte-nunta, care impresioneaza atat prin semnificatie, cat si prin realizarea artistica, contine sensul profund al baladei si tema ei fundamentala. Prin alegorizare, moartea este vazuta ca o nunta de proportii cosmice, impresionante, cu participarea masiva a tuturor elementelor naturii. Alegoria contine o suita de personificari, comparatii si metafore care pun in lumina conceptia despre viata si moarte a ciobanului moldovean, atitudinea lui in fata mortii si ii evidentiaza unele insusiri, sporind totodata elementul fabulos si lirismul textului.
Prin intermediul acestei alegorii, poetul transpune, in primul rand, in plan artistic, o datina romaneasca, potrivit caruia desfasurarea ceremoniei funerare a tinerilor necasatoriti ia forma unei nunti simbolice, intrucat casatoria este considerata o etapa atat de importanta in existenta umana, incat neimplinirea ei ar insemna neimplinirea vesnica a omului. Existenta trebuie sa cuprinda deci si momentul nuntii, acesta fiind un nou inceput in perpetuarea vietii.
Datina aceasta stramoseasca consta in mod concret in inlocuirea elementelor ceremonialului funebru cu cele ale ceremonialului nuptial, dar in balada, aceasta din urma sunt substituite, la randul lor, cu elementele naturii, ale intregului cosmos. Astfel ia nastere o impresionanta imagine poetica a contopirii omului cu natura, caci ceremonialul mortii vazut ca o nunta are loc intr-o veritabila catedrala cosmica ce infioreaza prin dimensiuni si neclintire.
Personajele nelipsite din ceremonialul nuntii (mireasa, preotii, lautarii, nuntasii), ca si obiectele folosite in mod traditional (cununa, lumanarile), devin elemente concrete ale cadrului natural romanesc (brazi, paltinasi, munti, pasari) si ale celui cosmic (soarele, luna, stelele): “Ca m-am insurat/ Cu-o mandra craiasa,/ A lunii mireasa,/ Ca la nunta mea/ A cazut o stea;/ Soarele si luna/ Mi-au tinut cununa,/ Brazi si paltinasi/ I-am avut nuntasi,/ Preoti, muntii mari,/ Paseri, lautari,/ Pasarele mii/ Si stele faclii”.
Intreaga natura, pamantul si cosmosul in elementele lor esentiale, participa la marea trecere a ciobanului in eternitate. Atmosfera este solemna, dar si luminoasa, caci soarele, luna si stelele calauzesc drumul baciului spre vesnicie, iar “mandra craiasa”, coborata parca din basmele noastre romanesti, sporeste stralucirea prin presupusa ei prezenta. Brazii si paltinasii semeti si neclintiti vegheaza trecerea ciobanului mioritic in lumea celor drepti, ca martori ai implinirii sale ca om, prin nuntire; muntii batrani binecuvanteaza aceasta nuntire, aceasta integrare in natura-mama, iar pasarile si “pasarele mii” intregesc prin trilurile lor muzica diafana a sferelor inalte. Numai steaua cazatoare brazdeaza cu lumina ei tariile, infinitul, marcand astfel calea catre locurile vesnice.
In al doilea rand, aceasta alegorie exprima conceptia poporului nostru despre moarte. Conceputa ca o nunta, moartea este vazuta ca o forma de integrare a vietii in cosmos, un mod de continuare a existentei in natura, o expresie a legaturii permanente a omului cu mediul in care traieste. Astfel, moartea nu inseamna un sfarsit, ci doar un nou inceput, o reintoarcere a omului in elementele naturii vesnice din care a izvorat (intoarcerea pamantului in pamant). De aceea, baciul moldovean cheama in jurul sau soarele si luna, stelele, muntii, brazii si paltinasii, pasarile si pasarelele deoarece toate simbolizeaza imensitatea, infinitul si vesnicia naturii, ideea de stabilitate, de dainuire in timp, de continuitate si de permanenta. In singuratatea muntilor, aceste elemente ale naturii sunt singurele care pot sa-i marcheze invesnicirea.
Prin caderea stelei, simbol al mortii in conceptia populara, ordinea cosmica se tulbura, dar ea se restabileste tocmai prin integrarea omului in circuitul cosmic universal. Agresarea unei parti a intregului duce la destabilirea acestuia, dar echilibrul se poate restabili, caci destinul ciobanului se implineste prin nuntirea sa cu natura, steaua cazatoare stralucind de dincolo de moarte.
In acest mod de a vedea moartea, ca o nunta cosmica, este evident motivul legaturii omului cu natura, intalnit in multe alte creatii populare, dar care isi gaseste in "Miorita" cea mai stralucita reprezentare prin profunzimea semnificatiilor.

In al treilea rand, alegoria nuntii cosmice face si dovada sensibilitatii si optimismului celui sortit pieirii, a dragostei lui de viata, chiar in momentul mortii ipotetice, pe care o priveste cu seninatate, cu detasare, a iubirii fata de tovarasele de o viata -; mioarele - , fata de mama sa, pe care vrea sa le crute de o mare durere sufleteasca.
In al patrulea rand, aceasta alegorie straluceste prin fabulosul ei pentru ca elementele fantastice, de basm, prezente in intreaga balada, culmineaza in acest fragment deoarece natura intreaga este insufletita prin personificari si metafore. Astfel, actiunea este scoasa din real si plasata in plin fantastic, autorul anonim atenuand in acest mod gravitatea si durerea mortii, dandu-i una din formele cele mai putin tragice.
Sub aspect stitlistic, alegoria surprinde prin imbinarea fireasca si originala a epitetelor, a metaforelor si personificarilor prin care se realizeaza imagini grandioase intr-o ampla pendulare intre cosmic si teluric. Alternarea acestor imagini sugereaza, pe langa amplificarea alegoriei, si potentarea zbuciumului sufletesc, a sentimentelor baciului moldovean. Astfel, peisajul realizat printr-o enumerare de elemente naturale aflate la diferite grade ale metaforizarii si personificarii devine un cadru natural propice exteriorizarii trairilor interioare, in deplina concordanta cu acesta.

Balada atinge punctul culminant nu ca actiune, ci ca intensitate a sentimentelor, in cea de-a treia parte a testamentului -; presupusa aparitie a maicutei batrane -; care isi cauta cu disperare feciorul pe care il descrie cu sufletul ei de mama iubitoare si indurerata.

Portretul ciobanului moldovean
Ciobanul moldovean este unul dintre cei trei ciobani, tovarasi intr-ale pastoriei, dar care, spre deosebire de ceilalati doi, “e mai ortoman” deoarece “are oi mai multe/ Mandre si cornute/ Si cai invatati/ Si cani mai barbati”. Situatia lui infloritoare este, probabil, urmarea fireasca a harniciei si a priceperii sale si motivul invidiei celorlalti.
Sub aspect fizic, el reprezinta un ideal de cuceritoare barbatie si frumusete tinereasca, avand asupra celorlalti doi “nu numai ascendentul bogatiei, ci si pe acela al frumusetii barbatesti clasice” (Ion Rotaru). Frumusetea sa tulbura si farmeca in acelasi timp: zvelt, delicat, gingas si fermecator, cu fata alba ca spuma laptelui, cu mustata de forma spicului de grau, cu parul si ochii negrii, el devine prototipul frumusetii masculine in viziune populara. Acest portret fizic este prezentat din punctul de vedere al mamei sale grijulii si se intrupeaza din jalea acesteia, caci numai o mama poate sa creioneze cu sufletul, cu inima ei, o astfel de minune: “Mandru ciobanel,/ Tras printr-un inel/ Fetisoara lui,/ Spuma laptelui,/ Mustacioara lui,/ Spicul graului,/ Perisorul lui,/ Pana corbului,/ Ochisorii lui,/ Mura campului”.
Baciul apare asemenea unui Fat-Frumos al basmelor noastre, insusirile sale fizice fiind prezentate direct, dar aceste le presupun si pe cele morale deoarece “frumusetea fizica este o complinire a frumusetii morale” (Ion Rotaru). Prin imbinarea lor, autorul anonim a reusit sa simbolizeze pe romanul dintotdeauna.
Gingasia si delicatetea mentionate anterior nu sunt numai trasaturi fizice, ci si morale.
Acestora li se adauga devotamentul, dragostea si pasiunea pentru meserie, pentru munca zilnica. El este atasat si cainilor sai credinciosi, si mioarelor, toate acestea explicand dorinta sa de a fi inmormantat “In strunga de oi/ Sa fiu tot cu voi;/ In dosul stanii,/ Sa-mi aud canii”. De mioara sa nazdravana il leaga o prietenie omeneasca si de aceea i se adreseaza cald, ocrotitor si duios. Sentimentele dintre ei sunt reciproce deoarece oita sufera cumplit la aflarea complotului si, dezvaluindu-i-l, il sfatuieste pe tanarul ei stapan sa-si ia masuri de aparare.
Iubitor de frumos si sensibil, el doreste sa vesniceasca prin cantec si de aceea o roaga pe mioara sa-i puna la cap fluierele sale ce vor aminti celor ramasi de trecerea sa prin lume, inlaturand astfel uitarea. Totodata, el se consoleaza cu gandul ca dupa moarte va fi jelit de oile sale “cu lacrimi de sange”, aceasta fiind o puternica dovada a durerii pricinuite de disparitia sa. Baciul moldovean nu este numai o fire sesibila, ci si una meditativa caci intregul sau testament nu este altceva decat o meditatie grava asupra existentei omenesti, asupra vietii si a mortii.

Inzestrat cu o stapanire de sine iesita din comun si dovedind mult curaj, el nu se lamenteaza si nu-si ia masuri de aparare in momentul in care afla de complotul urzit impotriva sa, ci, datorita sensibilitatii sale, mediteaza asupra posibilei disparitii si isi concepe moartea ca pe o nunta cosmica. Astfel isi exprima atat dragostea fata de natura, cat si conceptia sa asupra vietii si mortii, vazand in moarte o lege a firii, o trecere fireasca in elementele naturii vesnice.
Rostind ultima dorinta testamentara, baciul o roaga pe mioara sa pastreze secretul mortii pentru mama sa, vrand s-o crute de o mare durere sufleteasca. Este in acest gest o dovada coplesitoare a respectului filial dus pana la veneratie si manifestat printr-o dragoste duioasa si puternica.
Sub aspect compozitional, se observa ca portretul sau se contureaza pe doua planuri principale: cel al prezentarii directe a insusirilor fizice, asa cum exista ele in inima si in mintea mamei sale, si cel ideatic care evidentiaza modul de a gandi, de a privi si a concepe viata si moartea. Acestora li se adauga o precizare directa a autorului anonim referitoare la starea materiala a personajului, care este motivul invidiei celorlalti doi ciobani. Liantul dintre cele doua planuri il constituie tensiunea emotionala puternica, lirismul si dramatismul textului deoarece personajul reactioneaza, gandeste si se exprima intr-o situatie limita.
Prin toate aceste calitati deosebite, personajul trezeste in sufletul cititorului nu compasiunea, ci admiratia si pretuirea, deoarece el intruchipeaza insusirile alese ale omului din popor, ale poporului insusi, cu o gandire si o intelegere profunda a fenomenelor. Din portretul ciobanului razbate mai degraba un protest puternic impotriva unei morti premature, nedrepte, nefiresti si de aceea absurde.

Portretul maicutei batrane
La fel de impresionant ca si cel al ciobanului moldovean este si portretul maicutei batrane, al acestei mame indurerate, prezentat succint in cateva versuri de catre feciorul ei: “Maicuta batrana,/ Cu braul de lana,/ Din ochi lacrimand,/ Pe campi alergand,/ Pe toti intreband/ Si la toti zicand a…i”.
Portretul este constituit, in primul rand, din doua elemente fizice si vestimentare (“Maicuta batrana,/ Cu braul de lana”) care evidentiaza varsta personajului si modestia portului caracteristic oierilor. In al doilea rand, sunt reliefate printr-o serie de gerunzii, asezate in rima, sentimentele puternice ale acestei mame indurerate. Darza, energica si hotarata, ea isi cauta cu disperare copilul, “din ochi lacrimand,/ Pe campi alergand,/ Pe toti intreband/ Si la toti zicand a...i”. Durerea cumplita, grija nemarginita si dragostea materna dprofunda sunt tradate de ochii ei “lacrimand”, de agitatia si cautarile ei disperate (“alergand”, “intreband”, “zicand”).
Mama ciobanului este surprinsa in plina miscare, ceea ce sugereaza caracterul activ al iubirii materne. Desi nelinistita, indurerata si disperata, ea este totusi perseverenta, tenace si nedescurajata in cautarile ei. Singurul lucru care ar descumpani-o ar fi vestea stelei cazatoare si a participarii naturii la nunta fiului sau, intrucat cunoscand, respectand si intelegand obiceiurile si credintele populare, si-ar da seama ca acesta a murit. Prin zbuciumul sau sufletesc, prin intensitatea trairilor si prin dragostea de mama, ea nu este numai mama ciobanului moldovean, ci devine atat simbolul batranei care duce dorul celor plecati de acasa si neinitiati in tainele vietii, cat si simbolul mamei eterne.
Ca si Fefeleaga lui Ion Agarbiceanu sau Vitoria Lipan, eroina din “Baltagul” sadovenian, cu care are numeroase asemanari, maicuta batrana starneste admiratia si pretiurea cititorului.

Seninatatea si zbuciumul sufletesc ale baciului moldovean exprimate in aceasta parte finala raman la intensitatea de mai inainte deoarece baladei ii lipseste deznodamantul, moartea fiind ipotetica (“Si de-a fi sa mor”).
Versificatia este cea specific populara: rima imperecheata sau monorima, ritm trohaic si masura de cinci-sase silabe, ceea ce da o armonie interioara deosebita versurilor, incat fiecare cuvant pare ca rimeaza cu celalalt.
Autorul anonim a reusit sa realizeze prin balada “Miorita” capodopera literaturii noastre populare. Tudor Arghezi remarca faptul ca “poezia culta n-a putut ajunge la inaltimea <Mioritei> decat poate cu <Luceafarul> marelui Eminescu”.