Opera eminesciana e imbibata de refletiuni adanci privind existenta sub toate aspectele ei, micro si macrocosmice, vizibile sau abisale, detectate doar prin puterea unei intuitii de care numai marile genii sunt capabile. Dar esenta tare a gandirii poetului nostru anevoie poate fi cristalizata in formulele unui discurs denotativ, datorita osmoticei ei prezente in incandescenta lirismului sau. Eminescu nu este un filosof-poet, adica un ganditor cu un sistem filosofic infinitezimal articulat, pe care sa-l ilustreze cu ajutorul unui discurs poetic oarecare. Eminescu este un poet-filosof, ceea ce inseamna cu totul altceva si anume ca percepe liric dimensiunile existentei, textualizand ecourile acesteia in sensibilitatea si reflexivitatea sa intr-un mod transfigurat, prin forta sugestiva a cuvantului poetic, eminamente conotativ. De aceea, substanta filosofica a operei eminesciene nu poate fi cu precizie identificata si sistematizata, pe deasupra si datorita uimitoarei ei mobilitati, de la un moment la altul, de la o ipostaza la alta, implicand adesea aspecte contradictorii si chiar antitetice. Profundele implicatii filosofice ale liricii marelui nostru poet se dezvaluie, intr-un proces hermeneutic complex si, nota bene, functie de gradul receptivitatii critice a interpretilor. Si nu s-ar putea spune ca poetul nu s-a bucurat, in timp, de subtile exegeze critice, de la acelea intreprinse, cu mare patrundere, de G. Calinescu, mai apoi de Rosa del Conte, pana la demersurile critice efectuate in zilele noastre de exegeti precum G. Munteanu, E. Todoran, G. Tohaneanu, St. Munteanu, Const. Ciopraga s.a. y3i18ip
Destinatiunea omului, in conceptia lui Eminescu, nu poate fi inteleasa, in temeiul ei filosofic, fara a o raporta la viziunea de ansamblu a poetului asupra existentei, asa cum transpare ea din lirica lui, sau din insemnarile lasate in manuscrise, adunate in monumentala editie critica, inceputa de Perpessicius si desavarsita, relativ recent, prin eforturile conjugate ale unor harnici eminescologi (Dimitrie Vatamaniuc, Petru Cretia s.a.). Chestiunea in discutie este strans legata, mai ales, de viziunea poetului asupra Timpului, una din problemele capitale ale creatiei eminesciene, alaturi de aceea a Spatiului si a Absolutului. Contributii deosebite la intelegerea acestor categorii filosofice, asa cum apar ele modelate in gandirea poetica a marelui poet, intalnim in inegalabila carte a Rosei del Conte, Eminescu sau despre Absolut ( tradusa si prefatata de Marian Papahagi si aparuta la Editura Dacia, Cluj, 1990, cu o postfata de Mircea Eliade), precum si in alte exegeze intreprinse de alti interpreti, in anii din urma.
Eminescu a fost obsedat de Absolut, ca orice mare poet reflexiv. A fost la curent cu aproape tot ce s-a glosat despre aceasta problema, incepand cu intuitiile vechilor ganditori indieni, aflate in marile poeme vedice, continuand cu acelea din creatiile mitologice si din sistemele filosofice ale grecilor antici, pana la operele marilor filosofi ai Europei (Kant, Schopenhauer s.a.). Din modul de a concepe Absolutul de catre poet deriva complexa sa sistematologie poetica si, implicit, locul si sensul vietii omului in contextul existentei in general. Din meandrele atitudinii poetului fata de aceasta problema a problemelor oricarei filosofii izvoraste dubla neliniste ce strabate creatia sa lirica: aceea a existentului suspendat in Timp si aceea a Timpului implicat in inima existentului. Absolutul ar fi , ne face a intelege poetul, Timpul infinit, un timp demiurg, durata eterna, figura a lui intotdeauna, Aionul elenistic, care ar genera lumea, o ipostaza a divinului (vezi Rosa del Conte, Op. cit., p. 290), negenerat si nemuritor, raspunzator pentru devenire. Aionul se implineste in lume ca Eternitate, deci o transcendere. Se face distinctie, asadar, intre Eternitate (statatoare) si Timp (miscator), stari opuse, dar care se urmaresc si se ajung, datorita fenomenului de ciclica reantoarcere. Prin urmare, Eminescu a intuit existenta unui Absolut (Timp etern), transcendent, generator al Timpului cosmic (care incepe odata cu impulsul vital -; Dar deodat-un punct se misca...), istoric, relativ, al vietii perpetue (care curge mereu in acest Timp), al succesiunii de fragmente.
Cum s-ar accede la Absolut, dupa Eminescu? Poate ca prin eliberarea de sub sclavia Timpului miscator. Dar e posibila o asemenea eliberare? Imaginarul poetic eminescian sugereaza cateva posibilitati. Una ar fi tehnica magica, de identificat in Calin Nebunul, in scena in care personajul tintuieste de copac ipostazele sale: Zorila si Murgila. O alta posibilitate ar fi tehnica filosofului, care, cum spune Rosa del Conte, se aseaza cu gandul in timpul mitic al Originii-Sfarsit, pentru a transcende devenirea. Ar mai fi , apoi, tehnica omului uletic (material) care se confunda cu curgerea materiei (cum am putea vedea in Cesara, unde femeia, goala, in apele marii, simte cum se topeste ca o planta; sau cum putem constata in Mai am un singur dor). In fine, dupa interpretarile aceleiasi Rosa del Conte, prioritara in viziunea poetului ar fi calea idealismului ontologic, potrivit caruia materia (cosmosul) ar fi un reflex al unei idei care leaga toate formele succesive ale ei, materia insasi fiind, in esenta ei , nemuritoare. Universul ar fi nu numai manifestarea, ci si proiectia ideilor ce se nasc in ochiul Absolutului. Iar gandurile omului ar fi gandurile lui Dumnezeu, sau visele unui Spirit Etern (Idem, Op.cit. p. 193). Contemplate de poet, formele materiei sunt smulse devenirii cosmice, in constiinta lui infatisandu-se esenta formelor, nu aspectul schimbator al lor.
In acest context ideatic de natura filosofica, ne intrebam: care ar fi destinatiunea omului, a vietii, dupa credinta poetului nostru?
Existenta omului (Timpul uman) este o componenta a Timpului cosmic. Ambele forme temporale sunt expresia fortei demiurgice a Timpului absolut, epifanii ale Absolutului, proiectii ale ideilor ce se nasc in ochiul acestuia. In consecinta, gandurile omului sunt ganduri ale dumnezeirii (Absolutului), sau visele unui Spirit Etern (care-;vezi Luceafarul - nu are nici timp, nici loc si nu cunoaste moartea). Sa-l citam, acum, pe Eminescu: Omul contine in el o contradictiune adinca. Fiecare om are in sine ceea ce numim noi o destinatiune interna. Facultatea, puterea, vointa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine insusi o viata noua. Nu e nici un om multumit de-a ramine etern pe acelasi punct -; omul e oarecum nasterea eterna. Aceasta devenire eterna afla in om o putere numai marginita. Din aceasta contradictiune a puterii marginite si a destinatiunii nemarginite, rezulta ceea ce numim viata omeneasca. Viata e lupta prin care omul traduce destinatiunea sa , intentiunile sale in lumea naturii. (M. Eminescu, Opere, 6, editor Aurelia Rusu, p. 493). Acest scurt text, de o evidenta limpezime, este edificator in ceea ce priveste conceptia lui Eminescu despre dublul statut ontologic al fiintei umane: materie (fenomenalitate supusa miscarii ciclice, Timpului cosmic) si spirit, scanteie desprinsa din ochiul Absolutului, cu alte cuvinte, omul este o fiinta hibrida (cum ar spune fenomenologia moderna), sau, cum insusi Eminescu se exprima, o fiinta supusa unei contradictiuni interne, din care cauza destinatiunea sa nemarginita, data de scanteia divina, este limitata de puterea marginita, ce tine de natura uletica (materiala) a sa. Datorita fortei demiurgice din structura sa ontica, omul nu se multumeste a ramine etern pe acelasi punct, ci manifesta vointa de-a produce prin sine insusi o viata noua, de a se dez-limita, de a-si depasi marginirea, limitarea. In acest sens trebuie inteleasa propozitia: omul e oarecum nastere eterna. Viata omului este, asadar, lupta prin care omul traduce destinatiunea, intentiunile sale in lumea naturii. In orizontul filosofic al idealismului ontologic, Eminescu prefigureaza, in felul acesta, o ispititoare posibilitate de a accede la Absolut, la spiritul Etern si anume, aceea a infaptuirii in plan spiritual, in planul creatiei. Prin aceasta disponibilitate demiurga, tradusa in efective acte de creatie, omul se poate sustrage devenirii, cu alte cuvinte, poate transcende Timpul cosmic, implicit Timpul uman, relativ, al succesiunii de fragmente.
Este uimitoare aceasta viziune a poetului despre destinatiunea omului, despre locul si rolul existentei lui in lume si, totodata, atat de tonifianta, incat estompeaza accentele de scepticism, sau de pesimism, din creatia sa, despre care exegeza eminesciana a glosat indelung. In citatul comentat mai sus, se afla, in nuce, o intreaga filosofie, dezvoltata, ulterior, cu multa patrundere reflexiva, dar si cu talent, de Constantin Noica si, apoi, de Gabriel Liiceanu. Noica, spre exemplu, mergand pe urmele lui Eminescu, opereaza distinctia clara intre devenirea intru fiinta si devenirea intru devenire. Aceasta din urma este o rotire perpetua, intr-un orizont inchis, limitat, o rotire ciclica, lineara, supusa principiilor mecanicii naturii. Cea dintai este o miscare ascensionala, orientata spre inaltimi, e o spirala transorizontica, o devenire intru ceva. Aceasta defineste adevaratul statut ontologic al fiintei umane. E si ceea ce gandea marele nostru poet. Gabriel Liiceanu isi intemeiaza filozofia sa despre tragic pe aceeasi contradictie fundamentala formulata de Eminescu, privind statutul ontologic al fiintei umane, adica pe natura sa duala paradoxala: nemarginire in marginire. In interesanta sa carte, Tragicul -; o fenomenologie a limitei si depasirii, acest filosof emite incitante judecati potivit carora existenta umana este tragica, in fond, datorita faptului ca omul isi asuma, constient, responsabilitatea dez-limitarii, angajandu-se deliberat intr-o lupta inegala cu fortele ce-l limiteaza, deci asumandu-si riscul infrangerii. De aceea, lupta sa cu limitarea ontologica il proiecteaza in ipostaza de erou demn de admirat, nu de compatimit, in ipostaza tragicului sublim.
Iata cat de perena este mostenirea spirituala eminesciana. Ea e un sambure extraordinar de dens de reflectiuni, generator de pretioase sugestii in plan filosofic, un nucleu de intelepciune, susceptibil a proiecta noi lumini in posteritate.
Insasi existenta creatoare a poetului si ganditorului Eminescu a fost o lupta cu limitarea ontologica, prin care el si-a tradus destinatiunea sa, intentiunile sale in lumea naturii.