"Intrucat opera care te intereseaza sta inaintea d-tale intreaga - spre a fi inteleasa, gustata si criticata -, ce nevoie mai are de date biografice despre autorul ei, decat ca e nascut atunci si acolo si ca traieste inca, pana cand o muri, in cutare loc. Ba, eu cred ca si asta e de prisos..." u1d3dx

La 30 ianuarie 1852, in zori, se naste Ion, fiul lui Luca Caragiale si al Ecaterinei, si se boteaza la 7 februarie, in biserica din satul Haimanale, judetul Prahova (satul a primit in zilele noastre numele Ion Luca Caragiale); tatal sau lucreaza ca secretar al Manastirii Margineni, inchinata Manastirii Sinai.
Intr-unul din momentele sale patetice, Caragiale i-a impartasit lui Vlahuta o versiune romantica despre venirea lui pe lume: "Parca vad...seara. Frig. Ninge. Viscoleste. La Ploiesti. Acum cinci zeci si atati de ani...O femeie saraca, intr-o odaie fara foc, se chinuieste, nemancata, pe o saltea de paie...Vantul vajaie afara, nenorocita femeie se zvarcoleste inauntru de dureri grozave...Si toata noaptea o duce asa...De-abia catre ziua se usureaza. Naste un copil fara noroc...Ei bine, copilul ala sunt eu!..."
Intre anii 1859-1860, Ion isi face instructiunea cu parintele Marinache, in curtea bisericii Sf.Gheorghe din Ploiesti, toaca la biserica si trage clopotele "cu dragoste".
Urmeaza clasele primare, intre anii 1860-1864, anii II-V la Scoala Domneasca din Ploiesti. La 28 iunie 1864 isi ia certificatul de absolvire a cursului primar. Dupa ce absolvi, probabil, in particular, clasa I gimnaziala, urmeaza celelalte trei clase la Gimnaziul Sfintii Petru si Pavel din Ploiesti. Se inscrie apoi la Conservatorul de la Bucuresti.
Dupa moartea tatalui in 1870, se stabileste in Bucuresti, unde munceste din greu pentru a-si intretine familia. Pana in 1878 duce o viata de slujbas marunt(copist, sufleor, corector) si de gazetar. Incepe sa iasa din anonimat ca urmare a activitatii de cronicar dramatic si de traducator(o piesa tradusa de el cunoaste un mare succes pe scena Teatrului National).
In1878, Mihai Eminescu, marele prieten, cu care soarta i-a impletit adeseori pasii, il atrage in redactia ziarului „Timpul” si-l introduce la Junimea, unde citeste prima lui piesa, O noapte furtunoasa (in toamna anului 1878), jucata in 1879 pe scena Teatrului National. Pana in 1885 scrie comediile Conul Leonida fata cu Reactiunea, O scrisoare pierduta si D-ale carnavalului.
In 1890 isi incheie activitatea de dramaturg cu drama Napasta, jucata si tiparita in acelasi an. Dupa aceasta data, scrie indeosebi nuvele, schite, povestiri: Momente, 1901; Nuvele, povestiri 1908.
In 1905, primind o mostenire care-i echilibreaza situatia financiara, se autoexileaza la Berlin impreuna cu intrega familie, dar tine mereu legatura cu tara prin prieteni si prin ziarele romanesti. In 1907, impresionat de tragedia rascoalei taranesti, publica intr-un ziar german articolul 1907, din primavara pana-n toamna, reluat in brosura si difuzat apoi in Romania. Articolul denunta cumplitele crime savarsite asupra taranimii, clasa cea mai veche si mai umilita a poporului roman.
I.L.Caragiale trece in nefiinta in noaptea de 8-9 iunie 1912.
Este adus in patrie si inhumat la cimitirul Bellu, alaturi de Eminescu.

Portretul scriitorului

Caragiale a adus teatrului si prozei romanesti o stralucire deosebita, in acelasi timp in care, prin Eminescu, poezia romana cunostea nivelul cel mai inalt de dezvoltare. Caragiale este cel dintai mare scriitor obiectiv al nostru.
Meritul scriitorului este, in primul rand, acela de a fi un mare creator de tipuri si de scene de viata prin care opera lui devine o adevarata „ comedie umana”, un document artistic al moravurilor unei epoci, scriitorul aparand ca un istoric, umorist al parvenitismului autohton.
O alta latura remarcabila a personalitatii lui Caragiale este constiinta lui artistica. Cultul formei, migala de a gasi expresia cea mai potrivita- care i-au caracterizat si pe Eminescu si pe Creanga- au reprezentat un exemplu pentru ceea ce inseamna responsabilitatea scriitorului fata de cuvantul scris, fata de arta literara.
Pornind de la realitati romanesti, creand scene si tipuri originale, Caragiale s-a ridicat la o valoare artistica universala prin puterea de generalizare si de sinteza, prin satira necrutatoare a viciilor, prin aspiratia spre o umanitate superioara, prin incredere in posibilitatile omului de a se perfectiona. „ Arta lui dramatica si nuvelistica poate servi de model pentru toate timpurile; si cine-si da seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele desavarsite, ale povestirilor sale... nu poate sovai un moment sa vada intr-insul pe unul dintre cei mai mari artisti literari ai tuturor vremurilor” (M. Dragomirescu).

Caracterizarea operei

In totalitatea ei, opera lui Caragiale contureaza doua universuri distincte: unul comic si altul tragic, cel din urma fiind ilustrat de drama Napasta, de nuvele ca O faclie de Paste, Pacat, In vreme de razboi, Doua loturi, dar si de cateva schite, cum ar fi , intre altele, Inspectiune. Celelalte piese si schite alcatuiesc un univers comic atat de original si de romanesc, incat a patruns in stratul cel mai profund al constiintei noastre culturale. Replici intregi sau situatii „ caragialiene” apar spontan in mintea tuturor, fenomenul curent al citarii dovedind extraordinara rezistenta a spiritului caragialian.
Comediile sunt inspirate din viata burgheziei romane din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Ca un scriitor clasic, Caragiale analizeaza formele parvenirii si parvenitismului ca trasatura tipologica a omului. El urmareste ambitia si orgoliul unei lumi care traieste intr-un moment favorabil afirmarii. Lumea aceasta nu e abstracta, ci concretizata istoric, astfel incat I. L. Caragiale isi proiecteaza intreaga viziune clasica in spatiul romanesc, specificul parvenirii fiind ilustrat intr-un mod particular prin oameni, situatii si limbaj caracteristice societatii burgheze romanesti la inceputul perioadei ei de afirmare.
Toate cele patru comedii isi extrag substanta comica din evidentierea contractelor caracteristice parvenirii. Scriitorul se opareste la niveluri sociale diferite, de la micul inavutit al mahalalei la marea burghezie de provincie, in fond subliniind acelasi fenomen.
Mecanismele parvenirii si tipurile caracteristice ale acestei stari apar de la inceput, din prima piesa a lui Caragiale-O noapte furtunoasa- 1879, in care eroul, jupan Dumitrache este un mic burghez care simte ca a venit vremea sa. El nu cunoaste insa calea prin care-si poate modifica statutul social. Sursa lui de informare e ziarul liberal pe care il citeste cu sfintenie, desi practic nu intelege nimic. Deduce insa din demagogia politica a vremii ca el este un exponent al „ poporului suveran” si ca are dreptul sa iasa in frunte. Pe fundalul unei intrigi de mahala provocata de complicatiile unei confuzii- un tanar jurnalist, Rica Venturiano, ajunge din greseala in casa lui Dumitrache- ambitiosul negustor isi apara cu inversunare conditia sa de cetatean si familist, descvoperind, la sfarsitul aventurii ca inrudirea cu politicianul galagios, dar sarac reprezinta o cale de acces spre varfurile vietii publice. Ridicolul personajului provine din marele decalaj dintre modestia nivelului sau de viata si cultura si sentimentul exagerat al propriei importante. Eroul se crede un cetatean zelos, care participa la viata politica a tarii, dar e un biet analfabet; sau se crede un sot care tine la onoarea lui de familist, dar este inselat in propria casa de omul sau de incredere. Principala lui trasatura de caracter este vanitatea.
Tot o comedie a vanitatii este si Conul Leonida fata cu Reactiunea in care eroul traieste modest (e pensionar) dar atat de incantat de sine, de ideile pe care le-a dobandit citind ziarele, incat nu-si da seama de adevarata sa conditie, devenind -; in papuci si cu scufie pe cap- un adevarat „tribun” al luptei impotriva „reactiunii”. El nu gandeste , nu transmite idei, ci numai un numar de cuvinte nelegate coerent, care-i dau iluzia ridicola ca e familiar cu marile probleme. Caragiale satirizeaza astfel betia de cuvinte si incapacitatea oamenilor de a gandi.
In O scrisoare pierduta parvenitismul e urmarit la alt nivel, pentru ca eroii apartin marii burghezii provinciale. In acest context, instinctele de parvenire sunt mai puternice, iar vanitatea se manifesta in forme mai agresive.
O reintoarcere la mediul primelor doua piese se face in D-ale carnavalului . Antrenandu-si personajele intr-o enorma farsa , Caragiale dezvaluie formele caricaturale pe care le capata imitatia. Micii burghezi de mahala incearca sa imite presupusa lume buna, iar consecintele sunt comice pentru ca mica lume a mahalalei nu asimileaza modul de existenta al protipendadei, ci copiaza elemente de suprafata care nu se potrivesc cu fondul ei. Scriitorul atragea astfel atentia asupra pericolelor unei civilizari prin imitatie.
Schitele largesc considerabil orizontul uman si social al operei comice a lui Caragiale. Scrise intre 1878 si 1909 si adunate in volumul Momente , acestea au un farmec deosebit conturand o lume extrem de pitoreasca in infatisarile ei publice si particulare.
Dupa felul lumii evocate , schitele pot fi grupate pe serii: viata de familie, scoala, justitia, presa, micul functionar, high-life-ul etc. Peste tot se reliefeaza acelasi contrast dintre esenta si aparenta unei burghezii recent parvenite sau sperand sa parvina.
Nuvelele lui Caragiale au un caracter psihologic si pot fi clasificate in trei categorii: nuvela aflata la limita dintre tragic si comic(Doua loturi, Inspectiune); nuvela fantastica(La Hanul lui Manjoala, Kir Ianulea, Abu-Hassan); nuvela naturalista (O faclie de Paste, Pacat, In vreme de razboi)
Lumea evocata de Caragiale traieste artistic prin modul ei de a grai, prin vocabularul si expresiile comune care il fac pe scriitor sa se dispenseze de orice comentariu. Dialogul caragialian are o forta de sugerare a realitatii cu totul iesita din comun; prin el, cititorul isi da seama de situatia sociala a personajului , de gradul lui de cultura, dar si de epoca sau de locul de desfasurare a actiunii. Caragiale a facut „pictura mediului contemporan , a omului care il reprezinta si a chipului in care el se misca si vorbeste” (Tudor Vianu) si prin aceasta a contribuit la consolidarea liniei realiste din proza romana.