o7k15kk
Ioan Budai-Deleanu (c. 1760—1820) din Cigmau, sat pe valea
Muresului, e adevaratul poet al latinistilor. Crescut in scolile de la
Blaj si Viena, el avea o desavarsita cunostinta a literaturilor clasice si moderne (italiana intai, germana, franceza, poate engleza). Tiganiada lui urmeaza exemplul Vedrei rapite a lui Tassoni, nu fara numeroase alte infiltratiuni, si este povestea eroi-comica a unor tigani inarmati de Vlad Tepes sa tina piept turcilor, care insa din poltronerie comit o sumedenie de incurcaturi. Intra si miraculos crestin, fiindca arhanghe lul Mihail cu ceata lui ajuta pe Tepes impotriva paganilor asistati de ostile Satanei. Eroul principal romantios este Parpangel, in alergare neostenita dupa a sa Romica. O multime de reminiscente clasice sunt folosite in noua epopee, cu efecte comice, dat fiind mediul degradat.
Vocatia lui Budai-Deleanu e in directia verbala, si numele tiganilor formeaza un genial catalog grotesc de sonuri: Aordel, Corcodel,
Cucavel, Guladel, Parpangel, Parnavel, Suvel, Bambul, Bobul, Bumbul,
Ghitul, Gogul, Ciuntul, Dondul, Hutul, Sfarcul, Balaban, Gavan,
Giolban, Gogoman, Goleman, Calaban, Zagan, Carlig, Covrig, Ciormoi,
Darboi, Sosoi, Colbei, Cornei, Hargau, Janalau, Butea, Cercea, Sperlea,
Tintea, Dodea, Garlea, Baroreu, Borosmandru, Bulut, Ciurila, Papuc,
Papara, Tandaler, Burla, Cacaga.

Lexicul de idei reprezinta si el o adevarata orchestra burlesca, intemeiata mai ales pe onomatopee. Cacaga arunca o bebee, Gogul tocoroseste, Goleman se nascocoara, Bobul n-a mancat stirigoaie, focul scoate bobataie, tiganii sunt ciuhosi, sunt dardale, se cocorasc, fac natarii, ciorobor, lolot, se lolaiesc, se lolotesc, striga hoha, bura-bura, bat lela, tinerii se inlibovesc, ciocoii se ciocotnitesc, se cilibesc, sufletele bujdesc pe poarta iadului etc. Budai trateaza cuvintele ca pe niste fapturi moi si le da pe loc la rima genul si terminatia trebuitoare. Asa femela dracului se face draca, palatul se feminizeaza in palata, copacii in copace, tiganii visa, se carmeaza, locurile sunt puste, intamplarea e jeloasa, soarta e scarbeata, boierii sunt plini de bogatate. Numai
Eminescu mai tarziu a siluit limba sau a scociorat forme cu atata sistema. Budai n-a avut nevoie sa umfle comedia ca Tassoni, pentru motivul ca tiganii sunt de la sine o caricatura a societatii umane.
Fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de harmalaie si orbeasca infuriere sunt aspecte tribale obisnuite, si poetul n-a avut decat sa le condenseze intr-un limbaj de-o tiganie maxima, in care e formulat chiar “idealul” de natie libera:
Noi tiganii sa avem tarisoara, —
Unde sa him numai noi da noi!...
Sa avem sate, casi, gradini s-ogoare,
Si de toate, ca s-altii mai apoi.
Zau, privind la lucruri asa rare,
Ca si cand treaz fiind, as visa imi pare...
Zgomotele emise de defilarea romilor sunt un adevarat muzeu fonetic:
Cei inarmati aveau buzdugane
De arama si niste lungi cutite,
Toti oameni inalti si grosi in ciolane,
Cu parul imburzit, barbe sperlite,
Haine avea lungi, scurte si invarstate,
Unii fara maneci, altii rupte in spate.
In loc de steag purtau ei o cioara
De argint, cu penele raschirate,
Intr-acel chip incat gandeai ca zboara
Pleznind din aripi cu aur suflate.
Muzica faceau cu dramboaie,
Zdranganind clopotei de cioae...
Marsul suna in cornuri mugatoare,
Toti lolaindu-se in gura mare.
Tiganii blestema, se milogesc, se jura, se indeamna, se vaieta, chiuie, se sfadesc, si astfel plictisitoarele discursuri din epopeea clasica iau forme firesti de comedie. Mergerea lui Parpangel la iad si la rai e o imbinare de vami ale vazduhului cu privelisti de paese di Cuccagna, povestite tiganeste, insa in maniera dantesca. Astfel, asa cum impotri vitorilor lui Dante li se raspunde ca poetul vine acolo din porunca divina (“vuolse cosi cola dove si puote, ciò che si vuole”), eroul nostru nu-i nici el “da voia” lui:
Asa trecuram prin pamant s-ape,
Pana ajunsem la vazduhul rar,
Ne inaltaram apoi pa aproape,
Colo pe unde zodiile rasar,
Trecand printre niste locuri puste,
Noua vami si noua punti inguste.
De abia in urma, cu multa truda,
Ajunsem la poarta ha da rai;
Iar Sant Petru, cautand pa o huda,
Asa zise cu santul sau grai:
— Dar tu, mai tigane, ce cauti aici
In camasa cusuta cu arnici?
Nu stii tu ca in trupul pacatos
Nu este slobod a intra nimarui
Aici in raiul nostru frumos...?
Eu ingenunchind, ma inchinai lui
Si zisei: — Sa ma ierti, sfintia-ta,
Eu n-am venit aici da voia mea!

Autorul va excela, impreuna cu atati alti scriitori romani, in scenele de psihoza crunta, pe care le va trata cu toata seriozitatea, singurul element umoristic ramanand lexicul violent pitoresc in notarea tuturor chipurilor de lovire si slutire:
Intr-aceea Gavan pe Ghitu-l omoara,
Cocolos pe Titirez decula,
Costea lui Zagan capul sboara,
Iar Pipirig a Dodii caciula
Taie in doua si capu-i despica,
Din crestet pana in tufoasa chica.
Parnavel cu sulita ascutita
Strapunsa pe Corbea in gemanare,
Si de nu era punga incretita,
Ii patrundea fierul pana in spinare,
Dar totusi rasturnandu-l pe o dunga,
Ii zdrobi toata cremenea in punga.
Mandrea pe Ciuntul de barba trage,
Nasturel pe Dondul flocaieste,
Iar ca s-un juncan Dragosin rage
Si cu dintii beliti clantaneste;
Caci Sperlea ii sburasa nasu in doua,
Si mustetele cu buzele amandoua.
Giolban inca dete sa deie
In Cacaga cu o barda lata,
Iar acela aruncand o bebeie,
Il toca tocmai in gura cascata,
Si asa-i fu de cruda lovitura,
Incat ii zdrobi toti dintii din gura.