d2m21mj
Adevaratul clasicist este macedoneanul George Murnu. Aparitia
Iliadei in romaneste (1907) constituie un moment fundamental in evolutia limbii romane. Iliada si Odiseea in interpretarea Murnu sunt niste capodopere superioare Eneidei in versiunea Annibal Caro, Iliadei lui V. Monti, Iliadei si Odiseii lui I. H. Voss. La drept vorbind, interpreta torul n-a tradus ci a creat din nou cu ajutorul cuvantului, inlesnit de o creatie verbala extraordinara. Aromanisme, ardelenisme, cuvinte din toate unghiurile tarii sunt armonizate in aceeasi urzeala cu o virtuozitate deplina. Traducatorul are, in afara de aceasta, un unghi de creatie. Cu instinctul sau de om de la Pind, el a vazut in epoca arhaica a Greciei o lume de pastori, de haiduci hartagosi, si ne-a dat un Homer oieresc, iesit parca de la stana. De altminteri imaginile pastorale sunt realmente in Homer. G. Murnu le-a facut numai traco-getice, le-a taranizat. Toate privelistile cu vite, cu turme, cu ospete sunt de un specific romanesc izbitor. Traducatorul a stiut sa

dea firesc hexametrului. In hexametru isi latra furia, taraneste, Ahile,
Nestor vorbeste ardeleneste-popeste si se imbraca aproape ca un taran, cu vesmant mitos, incaltandu-se cu opinci. Priam isi tine sculele, ca fetele de tara zestrea, prin sipete. Pranzurile sunt hotesti, dupa tipicul
Filimon si Hogas. Talmacitorul isi aduna fortele lexicale acolo unde comparatia este mai rurala:
Cum pe la tara venind din laturi protivnice argatii
Secera brazde prin holda de grau sau de orz pe pamantul
Unui bogat mosier si dese poloagele pica;
Astfel troienii si aheii se tot secerau cu gramada,
Unii la altii sarind si nimenea nu se da-n laturi.
Odiseea, fiind tradusa in endecasilabe, are un mers mai natural.

Aci autohtonizarea e desavarsita. Zeii poarta opinci, stau pe scauiese, mesele sunt geluite, lavitele invelite cu laicere, eroii se laua, isi pun primeneli. De la intaiele replici ai impresia a fi cazut intr-un sat arde lenesc de-al lui Slavici:
“Hainule, besmeticule Mentor,
Ce vorba spui si-ndemni sa ne-nfraneze?...”
“Mai las-o moale, Telemah baiete,
Si nu mai face gura, nu fi aprig...”
“Maicuta, hai si scoate-mi in ulcioare
Din vinul cel mai bun pastrat de tine...”
Calipso lucreaza la stative in tarania fabuloasa a basmelor emi nesciene. Usurinta cu care talmacitorul descrie, ca si cand n-ar avea in fata un text care sa-l tina pe loc, e invederata in plastica infatisare a lui Ulise, jegos de apa marii:
Iar Ulise
Se cobori la rau ca sa se spele
De saratura care-i cotropise
Tot spatele si umerile-i late,
Si capu-si curati de jegul marii.
Atmosfera sateasca e realizata cu mijloace de pictor. Ulise doarme pe o blana de bou neargasita, invelit cu piei de oi si cu un tol adus de
Evrimona, el are la gospodaria lui casa cu pridvor, imprejmuita cu zid, cotete de stejar pentru scroafe si godacei. G. Murnu a revenit, nu totdeauna in chip fericit, dintr-un exagerat scrupul artistic, asupra talmacirilor, introducand expresii afara din cale pitoresti, ca “dihai”,
“barosan”. Aceste oscilatii nu ating totusi valoarea versiunilor sale, capodopere cu putinta de atins in alt sens, imposibil insa de intrecut.