v8n8nh
G. Calinescu =i-a creat un concept de roman pe care romanele sale il justifica numai in parte. T`nar, recomanda (1932) o proza de atmosfera moderna =i scrie, in acela=i timp, un roman de fac tura lirica (Cartea Nun\ii), mai t`rziu propune formula balzaciana pe care Enigma Otiliei (1938) o respecta numai in parte. Bietul
Ioanide (1953) =i Scrinul negru (1960) depa=esc =i aceasta teh nica epica intr-o direc\ie pe care critica a explicat-o in chip dife rit. Mul\i considera ca fundamental =i permanent la G. Calinescu este clasicismul, definit intr-un eseu =i aplicat, punct cu punct, in romane. Paul Georgescu face o demonstra\ie in acest sens (Poliva len\a necesara, 1967), dovedind ca programul clasicist din Cartea
Nun\ii este continuat, imboga\it, dar niciodata parasit in car\ile ulterioare. N. Balota (De la Ion la Ioanide, 1974) considera, dim potriva, ca esen\iala la G. Calinescu este „umoarea ludica“ =i ca
inscrierea romanelor in formula clasicismului este posibila „doar printr-o largire nemasurata a acestui concept“. +i impresia, mai veche, a lui Al. Piru este ca optica din Enigma Otiliei este depa=ita printr-o „formidabila imagina\ie umoristica“. Al\i comentatori apropie pe G. Calinescu din Bietul Ioanide =i Scrinul negru de Tho mas Mann =i, in genere, de romanul modern de tip intelectual preocupat de condi\ia crea\iei, insa nici aceasta filia\ie nu este pe placul tuturor. Modelele sunt cautate atunci in alta parte (Petro nius, Rabelais etc.) cu incheierea ca G. Calinescu a scris o carte
(e vorba indeosebi de Bietul Ioanide) care nu seamana, prin teh nica =i viziune, cu nici o alta scriere din literatura rom`na.
Parerile nu se potrivesc nici in ceea ce prive=te viziunea roma nelor. O parte a criticii (Ov. S. Crohmalniceanu, N. Balota, S. Da mian etc.) e de parere ca G. Calinescu n-are sentimentul tragicu lui, esen\iale fiind la el caricatura, grotescul baroc, burlescul. Paul

Georgescu observa, totu=i, ca in Bietul Ioanide mor =apte perso naje =i ca „tragicul calinescian rezulta din conceperea caracterului ca destin“ (vol. cit.). Nu departe de acest punct de vedere se situ eaza =i Ion Vlad (Romanul rom`nesc contemporan, 1974): „Bietul
Ioanide e un roman al tragismului existen\ei“.
Ce g`ndea G. Calinescu despre toate acestea putem deduce dintr-o scrisoare din 18 februarie 1950 adresata lui Al. Piru =i publicata de acesta in Gazeta literara din 17 martie 1966: autorul a voit sa scrie „un roman de analiza palpitant“ in care to\i eroii au, inten\ionat, probleme de con=tiin\a =i o concep\ie despre uni vers. Politicul lipse=te cu desav`r=ire din proiectul car\ii, iar c`nd documentul politic exista „e doar un mijloc de a surprinde =i a studia reac\iunile unei genera\ii sedentare, absorbite in cultura
(Ioanide, Hagienu= etc.), a vedea cum traiesc spiritele academice timpurile furtunoase“. Tehnica epica nu intereseaza in chip special pe prozator. Studiind fiin\a morala a indivizilor, el nu neglijeaza epicul, =i folose=te uneori caricatura in scopul de a pune in valoare pateticul, sublimul, pastoralul. Caci, spune intr-un loc G. Calinescu, d`nd o indica\ie posibila despre structura romanului: „Arta e prin defini\ie o =arja intr-un fel sau altul, tragic sau bufon. Nu exista un indicator care sa ne arate precis linia normala a fenomenului“.
Scrisoarea citata este un document de prima importan\a, totu=i unele precizari ne pun pe g`nduri. Ignora G. Calinescu politicul, socialul, evenimentul intr-un roman unde este vorba de o mi=care politica, de asasinate, ascensiuni =i caderi sociale, este erosul tema esen\iala a car\ii, cum iara=i prozatorul marturise=te?! Lu`nd in serios confesiunile scriitorului, N. Manolescu decide ca Bietul Ioa nide „nu e un roman social, nu e romanul unei epoci istorice, dar o scriere cu caracter abstract, un fel de conte philosophique“*. Al\ii, accept`nd caracterul social al car\ii, ii contesta profunzimea =i juste\ea viziunii asupra istoriei politice, admi\`nd ca G. Calinescu a compus doar o galerie de fine portrete satirice nelegate intre ele printr-o idee epica mare. Sn felul acesta, toate propozi\iile cri tice au fost pronun\ate =i cine cauta sa se instruiasca pe aceasta cale in privin\a romanului ram`ne stupefiat afl`nd ca: 1) G.
Calinescu are =i nu are in acela=i timp sentimentul tragicului;
2) a scris =i n-a scris un roman social; 3) este =i nu este clasicist
=i 4) fiind in ochii unora profund =i fundamental, ram`ne in ochii altora superficial =i himeric.
Adevarul este ca G. Calinescu =i-a facut in privin\a romanului un program bazat in mare parte pe ideile realismului din secolul al XIX-lea la care adauga ideea de clasicitate vazuta in sensul lui
Valéry: o con=tiin\a critica in interiorul crea\iei. Clasicul ar fi, in acest caz, un creator care observa =i se observa in spirit critic.
Balzacianismul este programatic in Enigma Otiliei, totu=i, studi ind cartea in raport cu acest concept, observam ca unele elemente nu concorda, crea\ia modifica proiectul teoretic, structurile mo * Prelegeri de literalura rom`na contemporana, Buc., 1974, p. 183. rale tradi\ionale (avarul, ambi\iosul) traiesc pe alt registru afec tiv. Noutatea ar fi ca G. Calinescu scrie un roman balzacian av`nd, critic, con=tiin\a balzacianismului, ceea ce presupune o deta=are de obiect =i o incapacitate de a trai patetic =i plenar in alte perso naje, de a se transpune, cum se spune, in alta psihologie. Ironia, factor important in acest proces, permite introducerea unor struc turi noi (cum este aceea a grotescului) intr-o schema narativa deliberat realista. Numarul acestor rupturi in coeren\a epicului este sporit in Bietul Ioanide =i Scrinul negru, car\i construite prin tr-o adi\iune de formule ce nu mai corespund, dec`t foarte vag, no\iunii de clasicism. A le judeca in func\ie de un concept teoretic este totdeauna riscant, opera fiind deseori altceva dec`t proiectul ei. Schemele in arta sunt facute pentru a fi tradate. Clasicismul este un concept estetic larg pe care G. Calinescu il folose=te =i-l modifica in func\ie de substan\a car\ilor sale. Un numar de prin cipii privitoare la roman vin de la Balzac, Flaubert =i, in genere, de la reali=tii francezi, modele pentru G. Calinescu ale genului.
Curios, criticul care intoarce de at`tea ori spatele vechilor con ven\ii ale literaturii admite greu in privin\a romanului innoirea structurilor. E cunoscuta remarca lui despre balzacianismul lui
Proust. Esen\ial (=i etern) in roman ar fi, a=adar, observa\ia, nu schema, proiectul — simple tuburi goale trecute de la o literatura la alta. G. Calinescu ram`ne din acest punct de vedere un „tra di\ional“: romanul este povestirea unei aventuri =i are ca scop sa fascineze cititorul prin pasiunile, ideile, evenimentele =i peripe\iile vie\ii, in timp ce un autor modern, infa\i=`nd aventura unei po vestiri, i=i propune sa trezeasca pe cititor =i sa-l oblige la o lectura productiva a textului.
Despar\irea aceasta este insa in=elatoare, cel pu\in in cazul lui
G. Calinescu, spirit sintetic, cu o filozofie ce i=i are radacina in nelini=tea moderna, grec (a fi elin este bovarismul lui), adica crea tor, observator al vie\ii morale din unghiul unei mizantropii pozi tive. Acuitatea reflec\iei =i modul aproape brutal de a ataca ideea pe fa\a fac din G. Calinescu un spirit foarte modern. Sn roman el nu are rabdare =i nu accepta umilin\a de a supune la obiect. Nu este, cu alte cuvinte, un analist pur. Autorul Bietului Ioanide are totdeauna ceva de spus, tema lui este mai importanta dec`t te mele personajelor, vocea naratorului este mereu la suprafa\a, nicio data in subsolurile textului. G. Calinescu reprezinta, in fond, un fenomen de sincretism, arta lui romanesca (fals obiectiva) se con stituie din sinteza mai multor formule (=i, cazul Scrinului negru, chiar „anomalii“) narative. De aici vine impresia de vechime =i,
in acela=i timp, de radicalitate moderna, de conven\ie =i contestare
(prin ironie) a conven\iei.
* * *
Bietul Ioanide debuteaza cu o fraza ce parafrazeaza inceputul unui roman celebru: „C`nd Gaittany aminti lui Ioanide ca a doua zi urmau sa se-nt`lneasca la cinci (s.n.) la ceaiul oferit de Safari an Manigomian, Ioanide protesta cu o vehemen\a cresc`nda“. Ioa nide ar trebui, deci, sa iasa la ora cinci, ca =i cunoscuta marchiza, dar nu iese, sau iese, dar mai t`rziu, pun`nd in calea acestei des chideri romane=ti tradi\ionale o serie de obstacole (pretexte) ce dovedesc placerea de a complica o schema epica previzibila. Sn acest stil „farci“, plin de incidente =i digresiuni, amestec de pa tetism livresc =i ironie erudita (stil baroc mirific!) este scrisa intrea ga carte. Nota burlesca, existenta =i in teatrul lui G. Calinescu, nu tulbura totu=i fondul serios al romanului care, in termeni sim plificatori, s-ar putea spune ca se ocupa de condi\ia creatorului
=i, prin implica\iile spirituale ale subiectului, de mitul crea\iei.
Autorul insu=i face trimiteri in text (=i reia observa\ia in scrisoa rea citata inainte) la Me=terul Manole, eroul cunoscutei balade.
Arhitectul Ioanide ar fi, dar, creatorul modern care pentru a fon da opera eterna trebuie sa accepte sacrificiul operei lui lume=ti.
Sn balada e vorba de so\ie =i de pruncul nenascut, poten\ial, in
Bietul Ioanide cei jertfi\i sunt copiii, Tudorel =i Pica. Compara\ia nu trebuie dusa prea departe, pentru ca drama se petrece in pla nuri diferite. Sacrificiul este in balada un act voluntar, un legam`nt crud cu destinul, in Bietul Ioanide pierderea copiilor este mai degraba un act de penalizare din partea istoriei, consecin\a unui determinism: pentru ca ignora evenimentul, accidentalul, traind
in iluzia crea\iei absolute, arhitectul se dezintereseaza de educa \ia copiilor sai =i-i pierde — la propriu — in ni=te imprejurari tenebroase. Mitul, daca exista, are in roman o implica\ie mai ales morala.
Problema crea\iei ca mod de existen\a ram`ne totu=i in primul plan al car\ii. Sn Bietul Ioanide majoritatea personajelor sunt ca
in proza lui Gide =i Huxley ni=te profesioni=ti ai ideii, modul lor de a exista este acela de a crea. To\i pregatesc o opera monumen tala, au proiecte grandioase, a incheia opera capitala este preocu parea lor de capat`i. Pomponescu lucreaza la „catedrala neamu lui“, Gonzalv Ionescu urmare=te in stil poli\ienesc lucrarile de spe cialitate pentru a-=i completa bibliografia =tiin\ifica (opera este,
in acest caz, un simbol derizoriu), Hagienu= e doctor in limbi ori entale, descifreaza inscrip\ii =i are in vedere lucrari importante de sinteza pe care, binein\eles, nu le termina niciodata. Emil
Con\escu lucreaza fara graba la un ierbar colosal denumit exica tum, Panait Sufle\el intocme=te un corp de inscrip\ii latine=ti pri vitor la Dacia, aflat, iara=i, in stare de proiect... Nefiind creator, ci negustor, Safarian se mul\ume=te sa adune opere de arta, e, cu alte cuvinte, un colec\ionar priceput =i inspirat, opera lui se ma soara prin numarul mare de covoare orientale, sfe=nice =i tablouri.
Monumentul =tiin\ific este, deci, obsesia tuturor, dar cu excep\ia lui Ioanide nici un alt personaj nu trece de faza de proiect. Hagi enu=, Sufle\el, Gulimanescu, Gaittany, Gonzalv, Ionescu, nu lipsi\i de pricepere in disciplina lor, instrui\i =i erudi\i, sunt, intelec tualice=te, sterili, incapabili sa ajunga la sinteza =i crea\ie. G.
Calinescu ii sanc\ioneaza =i altfel, fac`nd din ei ni=te indivizi lipsi\i de imagina\ie, frico=i =i oportuni=ti, simple ma=ti intr-un spectacol de tragi-comedie. Singurul care traie=te pe toate planurile condi\ia creatorului este Ioanide, personajul privilegiat al romanului.
Ioanide domina in toate chipurile romanul, celelalte personaje nu exista dec`t pentru a marca prezen\a sau absen\a arhitectului definit de autor ca „un mistic patern“. Mistic Ioanide nu este, iu birile sale sunt foarte lume=ti, singura lui credin\a transcenden tala este crea\ia pe care o realizeaza par\ial in mici construc\ii utilitare. Lipsa de austeritate in plan moral s-ar datora acestei obliga\ii de a face lucruri marunte mai prejos de posibilita\ile lui
(un chalet, un cavou, repara\ii de case vechi), c`nd fantezia lui imagineaza ora=e in stil grecesc.
Justificarea este curioasa, argumentele nu sunt totu=i de igno rat. Arhitectul crede ca ora=ele noastre nu au stil =i ca omul crescut
intr-un cartier mizerabil dominat de case cu o infa\i=are barbara e mutilat spiritualice=te. Nici casele \arane=ti nu plac lui Ioanide, totul fiind mic, improvizat, fara sentimentul duratei. De aici vine impresia unei civiliza\ii precare: „Civiliza\ia noastra e facuta pen tru a fi purtata oric`nd pe spinarea calului, nimeni n-are curajul de a pune piatra peste piatra =i a intemeia ceva solid. Daca ma na=team in Ilinois sau in Cambogde ai fi auzit de mine.“ Obsesia lui Ioanide e, deci, stilul =i toate proiectele lui tind sa sugereze sentimentul de for\a =i demnitate umana. Admi\`nd principiul
„ceta\ii radioase“, contesta totu=i pe Le Corbusier pentru geometris mul lui sever. Ioanide vrea sa fie un „grec“ nutrit (anacronism semnificativ) de spiritualitatea Rena=terii. C`nd prime=te coman da unei primarii intr-un cartier bucure=tean se g`nde=te s-o constru iasca in genul Campanillei din pia\a San Marco. Biserica inso\i toare e proiectata ca o construc\ie masiva de tendin\a neoclasi cista cu elemente de revolta pag`na („joc gratuit de linii severe“).
Personajul se define=te astfel nu numai prin via\a lui morala, ci, fiind om de arta, =i prin gustul =i concep\iile lui estetice. Pen tru proza rom`neasca, timida c`nd e vorba de via\a ideilor, modul acesta de a caracteriza individul este nou =i profund. G. Calinescu a intuit bine ca personalitatea omului modern nu poate fi sepa rata de ideile pe care le cultiva =i care-i ordoneaza, ca profesio nist, existen\a. Curiozitatea in Bietul Ioanide e de a le afla in stare pura, netrecute, cum se cere de obicei, prin psihicul personajului.
Ioanide g`nde=te =i traie=te in lumea abstrac\iunii ca intr-un regim normal de via\a, a emite un paradox, a complica mental adeva rurile simple e modul lui de a fi. Mitica sau Costica discuta poli tica la cafenea, intreaga lor individualitate se releva in aceasta conversa\ie, Ioanide face in compania lui Butoiescu-Botticelli considera\ii despre stiluri =i imparte oamenii in metafizici =i feno menali. E mai pu\in personal, caracterizant modul acesta de a con cepe existen\a =i a te manifesta ca individ intr-o lume plina de rela\ii? Sn romanul tradi\ional de analiza (de la Adolphe p`na la
Sn cautarea timpului pierdut) personajele au timpul =i mijloacele intelectuale de a se observa; a descoperi ad`ncimile =i complica\iile psihologiei e preocuparea lor esen\iala. Intelectul e un vehicul, rareori obiect de studiu. Pentru a patrunde in roman, ideile tre buie sa imbrace totdeauna o haina morala =i sa stea, prudente, in spatele faptelor psihice. Proza moderna inlatura aceasta vasali tate, spiritul poate trece in primul plan al analizei, drama ideo logica e tot at`t de semnificanta ca =i o drama de ordin moral.
G. Calinescu nu separa total cele doua planuri, l`nga tema crea\iei el introduce =i erosul ca forma de manifestare existen\iala a per sonajului, insa =i in acest plan punctul de vedere al creatorului triumfa. Dragostea e c`mpul unde se manifesta disponibilita\ile omului de excep\ie, socotit din aceasta pricina amoral de ceilal\i pentru ca se abate de la legi. Snsa Ioanide (=i, evident, autorul lui) judeca faptele estetic, amoralitatea nu e dec`t atitudinea de deta=are (libertatea) geniului. G. Calinescu reia aici formula proza torilor este\i pentru care via\a morala nu e dec`t terenul de expe rien\a a frumosului refractar fa\a de norme.
Mi=carea epica a romanului conduce spre aceasta idee. Ioanide nu e nici t`nar, nici batr`n, s-a fixat intr-o fizionomie fara v`rsta
=i, fiind obsedat de monumentele pe care vrea sa le ridice, nu ignora frumuse\ile simple =i trecatoare. E casatorit =i are pentru so\ia lui, Elvira, o stima plina de cordialitate, ceea ce nu-l impie dica sa traiasca mici aventuri in afara casei, cu justificarea ca artis tul cauta in varietate un ideal unic =i absolut. Spiritele cultivate simt o cutremurare c`nd il vad, modul lui de a se purta („patern =i curtizanesc“) face buna impresie, femei din genera\ii diferite =i-l disputa. Sultana, fiica lui Saferian, il iube=te focos =i revendica tiv, vrea sa fuga cu el in Egipt, dar, scandalizat de a fi indepartat de familie, arhitectul refuza. Ioana-Indolenta e rece =i pasiva, Ermi nia e logodnica ve=nica, ea iube=te =i a=teapta 25 de ani fara spe ran\a, in fine, Elvira, so\ia, are fa\a de Ioanide o afec\iune transcen denta. C`nd un indiscret, Gonzalv Ionescu, dezvaluie infidelita\ile arhitectului, Elvira e rau impresionata =i expediaza pe imprudent.
Ea traie=te cu modestie in umbra barbatului =i-i iarta, dumne zeie=te, abaterile. „Ce om superior“, declara ea. Ioanide are, la r`ndul lui, un sentiment statornic fa\a de Elvira, simbol al fami liei. Toate aceste aventuri in stil cam apa= (reluam expresia unui personaj) nu constituie dec`t pretexte pentru studiul, in chip stendhalian, al psihologiei in raport (sau prin oglinda) unui sen timent fundamental. Prin Erminia, G. Calinescu da, de pilda, o fizionomie a fetei batr`ne, fixata intr-o pasiune ce se gole=te, odata cu trecerea anilor, de con\inutul ei arzator, dezechilibrant. Logod nica mistica devine o confidenta care discuta cu in\elegere aven turile barbatului =i-i pune, cu inocen\a, sub pat oala de noapte peste care a a=ezat o broderie fina. Sultana e ipostaza pasiunii agresive, ascenden\a ei araba (G. Calinescu introduce aici ideea fondului temperamental al rasei) o impinge spre manifestari de o mare ardoare posesiva, dupa care, potolita, se casatore=te din interes =i devine bisericoasa =i inclementa moral. Prin Ioana, proza torul exemplifica ideea lui Gide despre feminitatea amorala. Cu ea Ioanide traie=te marital intr-o locuin\a din incinta =antierului,
insa aventura nu poate sa dureze. Indolenta calca pe nervi pe ar hitect prin modul ei nesim\itor, comod de a se purta. Despar\irea este iminenta =i femeia trece senina =i indiferenta in bra\ele lui
Pomponescu, adversarul lui Ioanide.
Se poate deduce de aici ca =i pentru G. Calinescu femeile au numai temperament, nu =i caracter. Elvira constituie o excep\ie,
insa, sa nu uitam, Elvira intruchipeaza pe Junona, adica familia, pasiunea conjugala. Pentru ea, instabilul Ioanide are un cult, in tr-o discu\ie cu devotata Erminia, el face deosebire dintre femeie
(iubita) =i so\ie, relev`nd rolul social =i moral al celei din urma:
„iubita ca atare e imateriala, rostul ei este de a converti energiile spirituale ale omului, so\ia e altceva: ea e un sanctuar despre care barbatul nu se destainuie in public. Femeia de care i\i vorbesc e totdeauna alta, e un eveniment viril profesional, un episod fulgerator. Un rapt, o inspira\ie, niciodata un fapt definitiv, pen tru ca formele din univers sunt inedite =i ochiul e mereu solicitat de inedit...“. Teoria mul\ume=te pe Erminia care accepta =i ea ideea ca misiunea cea mai de pre\ a femeii este sa respecte =i sa stimuleze pe barbatul de merit fara sa-l terorizeze cu obsesiile ei.
E greu de dedus de aici o concep\ie mai profunda despre dra goste. Ideea familiei ca institu\ie sacra =i a barbatului care „cauta mereu altceva“ nu tulbura prea mult tradi\ia, solida =i complice la acest punct. Nu trebuie luate, cred, prea in serios aceste diso cieri in jurul erosului, rostul lor in roman e mai degraba acela de a justifica latura lumeasca a creatorului, aproape auster, altfel, daca judecam faptele moral. Caci, cu excep\ia episodului Indo lenta, nimic nu e scandalos in comportarea arhitectului. Infide lita\ile lui sunt ni=te jocuri fara urmari grave. Sn raport cu romanele balzaciene, unde iubirile devastatoare nu \in seama de nici o norma, Bietul Ioanide e un roman aproape cast. Destrabalarile aces tui Don Juan al arhitecturii se petrec in afara capitolului citat, pe plan spiritual, vorbele o iau inaintea faptei care, in forma vulgar comuna, este respinsa. Dragostea e pentru Ioanide o forma a vanita\ii virile, o demonstra\ie de for\a de seduc\ie, necesara, crede el, crea\iei. Teoria va fi larg expusa in Scrinul negru, unde orgia erotica (imaginara) capata alte dimensiuni. Un lucru este sigur: un observator rece =i impersonal al sentimentului erotic, G. Cali nescu nu este in Bietul Ioanide. Femeia e luata ca punct de plecare
in studiul altor laturi ale psihologiei (celibatul, femeia care imba tr`ne=te, femeia in stare de erup\ie a sim\urilor) sub forme de obi cei negative. Indolenta e, in fond, o femeie u=oara =i frigida, copie deteriorata a feminita\ii reci, nordice, Sultana e o negustoreasa apriga, cu s`ngele in flacari, cazuta repede in manii burgheze, to talitare. Romancierul o va discredita definitiv in Scrinul negru,
infa\i=`nd-o mare =i diforma, cu musta\i care-i amenin\a buzele late
=i unsuroase. Alte femei, ca madame Farfara, Smarandachioaia sau cele doua Pomponescu, mama =i so\ia, c`nd nu intra in categoria fara speran\a a babelor, cad cu siguran\a in aceea a colportoare lor, foarte prolifica in car\ile lui G. Calinescu. Dar prozatorul tul bura inca o data lucrurile aduc`nd in discu\ie un alt personaj, Pica, pentru a ilustra iubirea paterna, l`nga cea curtizanesca, exerci\iu analitic =i spa\iu de recrea\ie spirituala pentru creator.
* * *
Exista, a=adar, un Ioanide curtizanesc — adorat, solicitat de femei, con=tient de puterea lui de seduc\ie =i, prin aceasta, narci sic =i superficial senzual in limitele, totu=i, unei decen\e funciare,
=i un alt Ioanide, al subtextului, bun familist, sentimental patern,
indragostit de Pica, fiica lui, imagine a juvenilita\ii pure =i eter ne. Cel dint`i traie=te la suprafa\a r`ndurilor =i umple romanul cu povestirile lui cam mexicane, simple scorniri cele mai multe, preocupat in orice caz peste marginile ingaduite unui creator adevarat de succesul monden. Fixat intr-o fizionomie asemana toare cu aceea a lui D’Anunnzio (sugestia atitudinii estete este =i
in acest chip avansata), arhitectul vrea sa exceleze in toate, sim pla lui apari\ie in societate tulbura con=tiin\ele =i schimba cursul conversa\iei. Femeile de fa\a se regrupeaza in jurul „impecabilu lui Ioanide“, care, pentru a boicota moda =i a evita complexul parului carunt, se rade pe cap. Amanuntul nu diminueaza for\a de iradia\ie a barbatului, prietenii ca =i du=manii il gasesc remar cabil in toate. „Ce om original!“ marturise=te Angela Valsamaky.
„Ioanide epicureu — striga cu o ciuda plina de admira\ie Panait
Sufle\el — Ioanide umbla dupa femei. El e Ahile in ve=nica expedi\ie erotica, filozoos, iubitor de via\a“...
Paginile care nareaza toate acestea sunt cele mai superficiale din roman, o impresie staruitoare de neautenticitate i=i face loc pe masura ce citim, amuza\i, fermeca\i chiar de limbajul superior metaforic al car\ii, comentariile naratorului despre ispravile ero tice ale lui Ioanide. O ironie abil strecurata in text ar fi ridicat prestigiul acestor pagini =i ar fi intarit nota de teatralitate (in genua sau voita) a personajului. Geniul este distrat, spune enormi ta\i pentru a st`rni protestul spiritului comun, geniul nu respecta eticheta, polite\ea, bunul-sim\ burghez =i, prin aceasta, el st`rne=te ura unor indivizi mediocri =i disciplina\i ca Pomponescu, geniul, pe scurt, se joaca, participa la un spectacol in care to\i, buni =i rai, ilu=tri =i obscuri, intra in cele din urma. Rolul lui este de a agita, prin contestarea locurilor comune, spiritele dispuse sa ia existen\a a=a cum este, in spiritul unei comode fatalita\i. Un acci dent vestimentar (caderea unui nasture de la cama=a) este pen tru Ioanide un prilej de protest cosmic: nu vrea sa iasa din casa la ora cinci, pentru a participa la ceaiul de la Saferian, deoarece exce sul de iarba din curtea negustorului de covoare ii treze=te imagi nea extinc\iei =i, prin asociere, a cimitirului (geniul are oroare de expansiunea vegetalului, amenin\are eterna pentru marile monu mente); alt argument ar fi ca Saferian serve=te totdeauna ceaiul
in ce=ti preistorice (geniul are teama de lucrurile vechi, ele de=teapta ideea dispari\iei civiliza\iilor, idee, iara=i, inacceptabila pentru un arhitect care construie=te cu sentimentul eternita\ii in fa\a); intrarea cu coloane de tencuiala noua face, apoi, rau lui
Ioanide; aceasta vrea sa spuna ca traim in provizorat, suntem mereu la inceput, n-avem taria de a duce proiectele p`na la capat, ridicam numai p`na la acoperi=, ceea ce e demoralizant pentru un constructor care g`nde=te la marile stiluri revelate in opere finite, perfecte. Refuzul de a vizita pe Saferian e, in fine, justificat de ar hitect prin imposibilitatea de a contempla apusul soarelui. Crepus culul ii da sentimentul ca traim pe o margea rotitoare, =i ideea de a ridica monumente pe o planeta instabila e pentru un arhitect de neacceptat. Supararile dintre Ioanide =i Elvira au, tot a=a, o nota de simpatica farsa, Ioanide observa ingrozit ca mu=tele au depus impurita\i pe un lampadar =i trage la raspundere pentru aceasta fapta pe M-me Ioanide prelungind supararea saptam`ni
intregi dupa care, uit`nd incidentul, trece la un regim normal de rela\ii, p`na c`nd un nou amanunt derizoriu (solicitarea unei lam`i cumparate cu o luna in urma, de pilda) treze=te noi valuri de sus piciuni. Geniul, vrea sa spuna autorul, e gratuit, irita\iile lui sunt nein\elese, cauze marunte, ilare determina uneori fabula\ii enorme.
C`ta vreme lucrurile ram`n pe acest plan imaginar personajul este simpatic, gesturile lui nefire=ti sunt acceptate de cititor, atras el insu=i intr-un spectacol de idei paradoxale, spuse cu o prefacuta ingenuitate. Faptele se tulbura indata ce aceasta complicitate din tre personaj =i lector, lipsita de suportul ironiei, dispare. Autorul nu mai face nici un efort pentru a men\ine treaz acest interes, gesturile personajului devin din ce in ce mai pu\in verosimile. O enorma acumulare de excentricita\i ridica un semn de intrebare asupra sensului =i profundita\ii spectacolului. Creatorul (Ioanide) face gesturi nedemne de condi\ia lui, pasiunile lui lume=ti sunt prea facile, latura curtizanesca a personalita\ii incepe sa umbreasca pe cealalta, mai profunda, de ordin spiritual. Nu amoralismul, de care s-a scandalizat critica, supara in Bietul Ioanide, ci absen\a de la un punct al nara\iunii a unui spirit de verosimilitate in ordinea faptelor. S-a facut observa\ia ca, fiind un roman de idei, =i nu un roman psihologic sau social, Bietul Ioanide nu implica problema obiectivita\ii =i a coeren\ei psihologice. Eroare. Orice proza, chiar
=i cea fantastica, respecta o coordonare a planurilor =i nu con trazice in chip absurd raporturile normale ale existen\ei (cazul literaturii absurdului este special). Nuvelele lui Poe sunt constru ite prin exacerbarea deduc\iei ra\ionale. Fantasticul modern
(Stap`nul inelelor, capodopera lui Tolkien, e un exemplu) insta leaza un mecanism de determinari ra\ionale intr-un univers utopic.
Nu e, apoi, adevarat ca Bietul Ioanide e in afara preocuparii de studiu psihologic. Interesul pentru resorturile vie\ii interioare este la tot pasul subliniat in roman, =i in acest caz o elementara coor donare intre faptele aceluia=i personaj trebuie sa existe =i ea exis ta, realmente, in multe planuri ale nara\iunii, d`ndu-i coeren\a
=i soliditate. Impresia ca jocul a devenit arbitrar =i ca prozatorul nu mai \ine in nici un fel seama de legile epicii apare, inca o data,
in expansiunile erotice ale lui Ioanide. Ingenuitatea geniului dis pare, spectacolul devine, prin juxtapunere de fapte bizare, incre dibile, o bufonerie lipsita, prin absen\a spiritului critic, de subtili tate. Ioanide curtizan e, sa spunem limpede, cam farfaron, geniul ia fara voia prozatorului infa\i=area unui miles gloriosus ratacit in saloanele bucure=tene. Pe scurt, creatorul i=i tradeaza tema, ge niul incepe sa fie suspectat de frivolitate, personajul pierde, prin acumularea de sublimita\i, identitatea literara at`t de viu mar cata la alte nivele ale romanului.
Erosul, avea dreptate Schopenhauer, este =i pentru geniu un adversar primejdios. El deregleaza totul, rastoarna ierarhiile valo rilor =i stimuleaza la om sentimente inferioare, ca trufia, narci sismul, frivolitatea. G. Calinescu da insa no\iunii mai multe accep\ii. Surprinzatoare este aceea a paternita\ii. Ioanide, curtiza nul incercat de demonul vanita\ii, ar fi in realitate un parinte
indragostit de fiica lui, Pica, in care concentreaza toate nuan\ele iubirii. Sultana intuie=te la arhitect „profunda rana paterna“ =i se retrage consol`ndu-se cu pozitivul =i mediocrul Demirgian. Intro duc`nd aceasta perspectiva, G. Calinescu readuce romanul la tema lui fundamentala, crea\ia, =i prin aceasta cartea revine la tonul ei profund. Arhitectul are doi copii, Tudorel =i Pica, de a caror for ma\ie morala nu se ingrije=te, consider`nd ca personalita\ile se structureaza singure in libertatea unei ambian\e pozitive. Un crea tor nu se cade sa umble cu nuiaua in m`na =i sa admonesteze la fiece pas abaterile copiilor. Copiii cresc mari =i sunt atra=i intr-o mi=care politica de dreapta care contesta, intre altele, genera\ia lui Ioanide cazuta in paralizie morala din cauza excesului de ce rebralitate. S-ar profila, atunci, cunoscutul conflict intre genera\ii.
G. Calinescu nu insista, totu=i, in acest sens, nein\elegerea dintre
Ioanide =i copiii sai implica o chestiune mai profunda. Tudorel a ajuns un „carbonaro“ =i se lasa batut cu vergeaua pe spate pentru vina de a nu fi fost discret, participa la un asasinat politic (uci derea inofensivului profesor Dan Bogdan) =i este trimis in fa\a plutonului de execu\ie. Pica se indragoste=te de „un Mirabeau de
Dunare“, Gavrilcea, individ tenebros cu o fa\a ciuruita de varsat, capetenie legionara. Pus la curent, Ioanide intervine, inchide pe t`nara inflacarata in odaia devotatei Erminia; inutil, Pica fuge =i se refugiaza cu Gavrilcea intr-un cavou la Bellu, nu altul dec`t acela construit de arhitect pentru Hagienu=. Fata cade rapusa de gloan \ele poli\iei in timp ce Gavrilcea se retrage. Moartea copiilor treze=te
in Ioanide sim\ul paternita\ii, =i la temelia bisericii pe care el o construie=te are sentimentul de a zidi, ca Me=terul Manole, umbra
Picai =i a lui Tudorel. Simbolul e straveziu =i, cum procedeaza =i in alte privin\e, prozatorul il expliciteaza: „Gluma semiserioasa facuta de Ioanide cu privire la templul pe care nu s-ar fi dat inapoi sa-l construiasca pentru Ioana se transforma intr-o inten\ie precisa cu privire la Pica, printr-o deplasare de la profan la sacru. Ioanide rea liza mental dubla viziune a femeii din Amor sacro e amor profano de Ti\ian, oprindu-se acum la imaginea pudica“.
L`nga mitul crea\iei sta, a=adar, din nou mitul erotic. Ioanide ar fi vrut sa ridice un templu in onoarea Indolentei (simbol al amorului profan, curtizanesc) =i sf`r=e=te prin a zidi, cu adevarat, o biserica in care ingroapa imaginea iubirii sacre =i purificate pen tru Pica. Substituirea tulbura, =i G. Calinescu, care nu lasa nimic nelamurit, face o trimitere la Freud pe care il trateaza de „mare dobitoc“: „o fiica sarut`nd pe tatal sau il rape=te de pe solul fi ziologiei, aduc`ndu-l la sentimentul de gravitate paterna“. Analo gia neinspirata =i judecata dura se opresc aici, romanul incepe sa fie dominat din nou de tema crea\iei. Moartea nu schimba, in fond, nimic in mentalitatea lui Ioanide, singura deosebire este ca arhi tectul, rat`nd ca parinte, incearca sa se realizeze in planul crea\iei.
Aici il a=teapta insa alte incercari. Biserica pe care o construie=te treze=te invidia =i protestul lui Pomponescu =i al grupului sau, =i o bro=ura publicata ad-hoc (aluzia la reac\ia pe care a st`rnit-o apari\ia Istoriei literaturii rom`ne e limpede!) arata pe Ioanide ca profanator al spiritului na\ional =i corupator al tinerei genera\ii.
Biserica este, totu=i, ridicata =i, culmea ironiei, ea devine fara voia lui Ioanide laca= de inchinare pentru Centurioni. Portretele lui
Hangerliu =i Tudorel (asasinii lui Dan Bogdan) sunt a=ezate in biserica =i tineri cu chipuri intunecoase, vindicative trec prin fa\a lor cu lum`nari in m`na. Crea\ia, vrea sa spuna autorul, e indepar tata de la menirea ei. Sacrul e profanat, dintr-un templu in cin stirea unei iubiri sublimate =i a unei dureri paterne, biserica de vine loc de adunare pentru ni=te indivizi care cultiva pe fa\a violen\a =i moartea spiritului. Artistul concepe =i circumstan\ele decid asupra crea\iei. Biserica mai sufera o metamorfoza, din m`inile centurionilor ea trece in posesia prin\esei Hangerliu, care o transforma intr-o ctitorie personala. S-ar putea spune ca Ioanide rateaza =i pe acest plan (arhitectul se confeseaza in acest sens lui
Tudorel in inchisoare), daca n-am =ti ca opera ram`ne indiferent de circumstan\ele degradante, ca sacrul subzista =i in profan. Eve nimentul nu zdruncina spiritul lui Ioanide =i nu-i modifica modul de a fi. Singura schimbare este aceea de a deveni un „stare\ so ciabil“, un insingurat care cauta societatea. Aceasta vrea sa spuna ca artistul se instraineaza, fatal, de opera lui, ca accidentele biografiei nu tulbura lini=tea spiritului. Destinul operei incepe sa fie independent de acela al creatorului, supus, omene=te, la altfel de incercari. Adu=i pe lume, Pica =i Tudorel scapa de sub deter minarea tatalui, construita — biserica devine un instrument de propaganda in m`inile unei forma\iuni politice detestabile. Bie tul Ioanide prefigureaza astfel, prin mijlocirea unui epic adeseori precipitat, rocambolesc, un itinerar spiritual: existen\ialul (drama paterna, erosul) se converte=te in crea\ie, iar crea\ia capata, sub presiunea evenimentelor, atribute sociale.
Sn privin\a erosului nu au trecut neobservate unele simetrii cu
Enigma Otiliei. G. Calinescu insu=i noteaza undeva ca Ioanide corespunde lui Pascalopol, Tudorel lui Felix, iar Pica, printr-un sincretism indrazne\, Otiliei. Tudorel e prea t`nar =i nu in\elege,
intocmai ca Felix, complica\iile sufletului feminin. El vrea sa fie, dealtfel, om al faptei, =i-=i dispre\uie=te in ascuns tatal pentru slabiciunile lui erotice. Singurul care pre\uie=te cum se cuvine eter nul feminin e barbatul matur, Ioanide, un Pascalopol obsedat de o opera ce int`rzie sa se nasca. Analogia Pica-Otilia este numai p`na la un punct posibila. Otilia e simbolul feminita\ii misterioase, im previzibile, Pica e tinere\ea dezorientata, in stare sa innobileze un gladiator, pretext in cele din urma pentru o iubire sacra, paterna.
Dintre aceste personaje, singurul care are o identitate literara mai precis conturata este Ioanide, Creatorul, intrat p`na la g`t in complica\iile vie\ii. Pica e un simbol palid in schema nara\iunii, chipul ei traie=te mai ales in amintirile tatalui. Tudorel figureaza o ratacire =i o obstina\ie ideologica, fondul lui psihologic se intrevede greu prin zabrelele unei doctrine aberante. Tatal (Creatorul) i=i domina copiii =i, ca mitologicul Cronos, ii devoreaza dupa ce ii na=te.
* * *
Prin Tudorel, Pica, Pomponescu firele romanului duc la reali tatea politica a vremii. Sn ciuda convingerii autorului („politicul
in inten\ia mea lipse=te cu desav`r=ire“), Bietul Ioanide imbra \i=eaza materia actualita\ii =i pune spiritele intelectuale abstrase de genul lui Ioanide sa se confrunte cu ea. Ioanide dispre\uie=te via\a politica, ignora cu obstina\ie evenimentul (afla cu int`rziere de caderea Var=oviei =i nu cunoa=te harta politica a Europei), sistemul lui de rela\ii ocole=te combina\ia marunta, profitabila.
Creatorul se fere=te, deci, sa stea prea mult in zonele joase ale vie\ii pentru a nu-=i pierde lumina (simbolul il aflam tratat pe larg in +un). Snsa politicul se manifesta acolo unde arhitectul s-ar a=tepta mai pu\in: in rela\iile dintre el =i copii. Tudorel intra intr-o forma\ie politica extremista (centurionii), conspira, ia parte la un asasinat =i lasa un testament unde toate valorile in care Ioa nide crede (cultul artei, prestigiul ra\iunii, imperativul etc., etc.) sunt contestate. Tudorel are oroare de car\i =i recomanda trairea directa, aventura, fapta, umilin\a in uniformitate („voluptatea noastra e de a trai cu numere de ordine“), verificarea curajului prin experien\a mor\ii.
Regasim aici idei din esei=tii din deceniul al IV-lea traduse, epic,
intr-o nara\iune poli\ista cam tenebroasa. Conjura\ii asasineaza cu stilete furate dintr-un muzeu, se int`lnesc in cavouri, umbla deghiza\i in sutane =i fac presiuni morale asupra unor indivizi slabi
=i inofensivi ca Sufle\el, Hagienu=, Gavrilcea, capetenia centuri onilor, are o biografie cu multe puncte obscure, intelectul lui ele mentar fascineaza, inexplicabil, spirite mai fine, ca Pica =i Tudorel de pilda. Carababa, actor fara talent, vrea un teatru adevarat, trait
=i baga pumnalul intr-un pa=nic profesor de fizica pentru a se re leva prin for\a. Pus mai t`rziu cu adevarat in fa\a mor\ii, se poarta lamentabil. Reputa\ia altui conjurat, Max Hangerliu, vine din imensa lui grosolanie. Aristocrat, Hangerliu impu=ca francul prin redac\ii =i injura \igane=te in saloane. Sn fa\a plutonului de execu\ie sfideaza, cere un antiseptic pentru o zg`rietura la deget =i se arata scandalizat ca nimeni nu se ofera sa-i bata cuiul din pantof. Modul lui de a se remarca e acela de a fi, cu voluptate, mitocan. Prin el =i
Hangerloaica, G. Calinescu face psihologia aristocra\iei neao=e (exis ta in Bietul Ioanide inten\ia de a surprinde psihologia mediilor profesionale =i a claselor!) =i da o idee despre complicitatea ei politica. Max, mo=tenitorul ipoteticului tron voievodal, se lasa condus din umbra de fanaticul Gavrilcea =i participa cot la cot cu
Carababa =i Munteanu, indivizi rudimentari, la sav`r=irea unei crime preventive. Sn sistemul de simboluri al romanului, el ilus treaza, dimpreuna cu Tudorel, Gavrilcea etc., categoria pragmati cilor, opu=i in toate privin\ele omului metafizic, creator, abstras
in lini=tea spiritului, ca Ioanide. Pragmaticii in\eleg existen\a nu mai prin int`mplarile zilnice, vad fenomenal =i nu judeca nicio data din perspectiva universalului. Recomanda „spiritul de corp“ care justifica violen\a impinsa p`na la formele ei extreme, asasi natul. Pragmaticul, in accep\ia lui G. Calinescu, e, deci, o nega\ie a creatorului care judeca lumea din unghiul absolutului =i cultiva,
in existen\a imediata, toleran\a =i idealul vie\ii active („a ridica terme, a face diguri, a vedea piese de teatru, a discuta sisteme de filozofie, aceasta e via\a oamenilor superiori“).
Ioanide =i Tudorel, tatal =i fiul, intruchipeaza doua moduri de a in\elege existen\a =i, ca expresie superioara a ei, arta: unul con struie=te cu sentimentul ca opera infrunta neantul, celalalt vrea sa distruga totul grabind opera neantului. Tatal pune spiritul geometriei la temelia vie\ii (geometria simboliz`nd ra\iunea =i tendin\a de perfec\iune!), fiul crede in puterea instinctului =i, confund`nd crima cu eroismul, i=i creeaza o morala bazata pe un echivoc nietzscheanism. A apropia revolta lui Tudorel de spiritul omului revoltat de tip existen\ialist (opera\ie ce s-a facut in critica), mi se pare a contrazice sensul real al car\ii. E indoielnic, de exem plu, ca G. Calinescu s-a g`ndit sa sugereze prin aventura centu rionilor „ideea de traire spirituala“. Tendin\a e, dimpotriva, de a o caricaturiza. Gavrilcea „fanatic al ideii“, „filozof al nelini=tii existen\iale“, cum, iara=i, s-a spus? Greu de imaginat. Capetenia centurionilor reprezinta prin elementaritatea intelectului sau o nega\ie principiala a spiritului =i, infa\i=`ndu-l strain de orice pre ocupare speculativa, brutal =i obstinat in rau, G. Calinescu a voit sa dea o idee despre infa\i=area morala a unei doctrine politice.
Tudorel indica o alta nuan\a, spiritul lui e mai aproape de medi ta\ie, insa eroarea de cultura =i fanatismul politic fac din el un criminal asemanator lui Carababa =i Gavrilcea.
La apari\ia romanului s-a adus lui G. Calinescu invinuirea ca manifesta ingaduin\a fa\a de acest personaj, Tudorel par`nd unora simpatic tipologic. Repro=ul ascunde o confuzie de planuri. Tu dorel e fiul lui Ioanide =i, privind lucrurile din perspectiva celui din urma, G. Calinescu s-a ferit sa ridiculizeze trasaturile t`narului.
El face din Tudorel un exaltat ratacit pe un drum primejdios. Tes tamentul rezuma o orientare spirituala =i politica =i, in termeni ge nerali, vrea sa indice o concep\ie privitoare la moarte, dragoste, via\a. E totodata, documentul unei „psihoze juvenile“, cum noteaza undeva prozatorul care, privind lucrurile in ad`nc, a evitat sa scrie un pamflet. Pamfletul, desenul grotesc intervin in celelalte cazuri.
Ca personaj literar, Tudorel nu-i, totu=i, memorabil, studiul psihologiei lui este sumar =i, in compara\ie cu alte nume care trec prin carte, figura lui se pierde repede din vedere. El reprezinta, ca =i Pica, un punct de referin\a pentru Creator (Ioanide) =i, in schema sociala a romanului, e simbolul inteligen\ei juvenile care se subordoneaza lamentabil spiritului elementar agresiv.
* * *
Un loc important ocupa in Bietul Ioanide indivizii „putrefia\i de cultura“, opu=i prin nega\ia ideii de crea\ie lui Ioanide, odio=i
in acela=i timp =i in ochii celor care ca Tudorel, consider`nd car\ile ni=te mortaciuni, urmaresc actul finalizat, fapta. Panait Sufle\el,
Gulimanescu, Gaittany, Dan Bogdan, Hagienu= etc. intra in aceasta categorie, cea mai vie sub raport literar. Darurile epice ale lui G.
Calinescu gasesc aici un c`mp fertil de desfa=urare =i, prin imple tirea de comic =i serios, portretele sunt excep\ionale. Ele indica o natura morala =i o pozi\ie, cum am semnalat deja, fa\a de condi\ia creatorului. Cu ei, sau prin ei, G. Calinescu realizeaza un roman al ma=tilor, ingenios, de o mare profunzime comica. Sufle\el,
Gulimanescu, Gonzalv Ionescu etc., sunt, in strategia nara\iunii, ni=te papu=i cu idei fixe =i o vorbire dominata de automatisme.
Gonzalv e obsedat de o catedra universitara, intreaga lui via\a interioara e subordonata acestui ideal. Geanta umflata cu fi=e bi bliografice =i memorii de activitate constituie semnul acestei nazuin\e aflate intr-o permanenta, apriga p`nda. Sufle\el vrea direc\ia unui muzeu, Gaittany o sinecura cu automobil, Hagienu= recurge la stratageme uliseene pentru a dejuca inten\iile copiilor,
Emil Con\escu pastore=te peste un sat de rubedenii plasate in toate partidele etc. Ei apar de la inceput inchi=i in obsesiile lor marunte
=i nici un fapt care sa indice o modificare sau o latura misteri oasa, ne=tiuta a fiin\ei lor morale nu intervine p`na la sf`r=itul car\ii. Ori de c`te ori apar pe scena, spun acelea=i vorbe =i fac acelea=i gesturi. Gaittany r`de gradat =i consulta discret ceasul,
Pomponescu e solemn =i afabil, Sufle\el intr-o eterna impacien\a etc. Folosind o formula ce s-a aplicat =i altor car\i, s-ar putea zice ca Bietul Ioanide e un roman carnavalesc, un roman in care ma=tile au o jumatate a fe\ii grava =i cealalta ilara. Totul depinde de un ghiul din care le prive=ti. Hagienu= ilustreaza mai bine dec`t alte personaje aceasta dualitate in familie, el este o victima a copiilor lacomi, nesim\itori fa\a de voca\ia superioara a tatalui, savant orientalist reputat =i colec\ionar de opere inestimabile. Hagienu= e un rege Lear har\uit =i =antajat de copii. Aceasta ar fi partea tra gica a personajului. Acela=i Hagienu= \ine insa in casa o lada cu osemintele so\iei =i speculeaza profitabil cavoul pe care l-a construit pe bani pu\ini Ioanide. E, in afara de aceasta, avar, maniac, sus pect de imoralitate, caci s-a incurcat cu o guvernanta care trece de partea copiilor =i-l spioneaza prin gaura cheii. Regele Lear e dealt fel un conformist viclean; pus de Pomponescu sa scrie un articol critic la adresa lui Ioanide, il scrie =i-l publica arat`ndu-l, in pre alabil, lui Ioanide. Tragicul (intelectualul terorizat de familie, depen dent de putere, in ve=nica instabilitate economica) traie=te in com plicitatea grotescului =i se lasa cople=it in cele din urma de el.
Ideea rota\iei ma=tilor apare =i altfel sugerata in roman. Pe
Ioanide il nelini=te=te dinamica cereasca, apusul soarelui d`n du-i, de pilda, senza\ia insuportabila de a fi ve=nic „in calu=ei“.
Smarandachioaia, care in roman are rolul unui agent de legatura,
in\elege via\a ca „un carnaval continuu“. M-me Farfara are, tot a=a, din perspectiva genealogica o viziune carnavalesca a istoriei: destinele apar =i pier intr-o inv`rtire nebuneasca a familiilor. E, dealtfel, o inten\ie epica mai generala in romanul lui G.Calinescu de a infa\i=a personajele de fond in grupuri. Sufle\el, M-me Far fara, Gulimanescu, Gonzalv Ionescu, Hagienu=, Smarandache =i
Smarandachioaia nu apar niciodata singuri sau foarte rar =i atunci au tendin\a de a se lipi de un cerc. Ei traiesc in grup (spre deose bire de Ioanide care este totdeauna singur) =i-=i pierd orice indi vidualitate indata ce se desprind de el. Gaittany e oscilant, intra sau iese din cerc, rolul lui in carte e acela de a colporta. Un per sonaj itinerant, cu obliga\ii mondene multiple, de unde deprin derea (=i placerea) de a circula in trasura sau automobil. Din aceea=i categorie fac parte =i M-me Farfara =i cuplul Smarandache Smarandachioaia, cu tendin\a, totu=i, spre statornicie. M-me Far fara e, in primul r`nd, un agent istoric, ea face legatura dintre genera\ii =i, cobor`nd in trecut, stabile=te filia\iile, intocme=te ar borele genealogic, pazind cu devotament absolut puritatea s`nge lui aristocratic. Mai burghez, cuplul Smarandache-Smaranda chioaia duce ve=ti dintr-un loc in altul, trec`nd u=or peste adver sita\i, bariere sociale. El informeaza, de pilda, pe Pomponescu despre mi=carile lui Ioanide. Gulimanescu e specializat in =tiri rele.
Con\escu traie=te intr-o mare familie cu legaturi colaterale bine ordonate, e =eful, putem spune, al unui clan cu o putere absoluta
in administra\ia inva\am`ntului universitar. Puterea de absorb\ie a clanului e mare, cine vrea sa parvina in disciplina controlata de
Con\e=ti trebuie sa devina ginere, cumnat, cuscru etc. las`nd alte veleita\i deoparte. Nefericitul Gonzalv Ionescu i=i da seama ca nu poate ajunge la o catedra universitara dec`t in acest chip =i e pe punctul de a-=i lasa nevasta =i cei trei copii pentru a se insura cu o Con\escu. Numai moartea impiedica aceasta nelegiuire. Alte personaje, cele din jurul lui Saferian, formeaza de asemenea un grup unde arta =i negustoria merg m`na in m`na.
Grupul se constituie nu dupa afinita\i morale sau spirituale, ci pe baza de interese. Musafirii lui Saferian, noteaza prozatorul, erau „ni=te inamici care aveau nevoie unul de altul“. Ei se detesta cordial, se b`rfesc, i=i fac reciproc servicii, p`ndesc posturi ren tabile, aduleaza puterea (Pomponescu), au acelea=i obsesii (sa stea la adapost de evenimente =i sa pregateasca monumentul =tiin\ific)
=i cam acelea=i cusururi: sunt frico=i, conformi=ti, incapabili sa duca la capat opera capitala la care nazuiesc. Romancierul cite=te
in aceasta substituire de planuri un semn al vie\ii moderne. Ti tlurile academice au luat locul vechilor dregatorii. Gonzalv Iones cu, Hagienu=, Sufle\el etc., „putrefia\i de cultura“, vor sa parvina
in ierarhia universitara, sa ob\ina sinecuri bine retribuite =i, pen tru aceasta, au nevoie de rela\ii, protec\ii etc. Via\a in grup faci liteaza realizarea acestor ambi\ii.
Dincolo de acest aspect social este =i altul, de ordin moral. Co lonia este forma de existen\a a organismelor inferioare, =i, voind sa sugereze o via\a morala fragila, complementara, G. Calinescu pune personajele sa stea laolalta. Personalitatea individului nu se
in\elege dec`t prin raportare la structura generala a grupului. Lua\i separat, Sufle\el, Gulimanescu, Gonzalv Ionescu sunt pla\i =i in ofensivi, in ceata ei capata for\a =i culoare. Prozatorul ii observa
in c`teva cazuri =i individual, d`nd ni=te portrete memorabile.
Balzacianismul, p`na aici comprimat, dispersat, revine in cazul celor trei dioscuri in toata plenitudinea lui. G. Calinescu da indica\ii topografice, face portretul fizic =i moral al casei, descrie curtea, pivni\a, infa\i=eaza programul zilnic al personajului, neuit`nd sa noteze meniul de la micul dejun, schimbarile vestimentare, intrarile =i ie=irile persoanelor straine etc. Omul este personalizat prin obiectele pe care le frecventeaza, secretul fiin\ei lui poate ie=i la iveala prin consultarea listei de bunuri materiale. Gulima nescu e profesor la Facultatea de Drept =i, pentru a marca origi nea lui \araneasca =i tendin\a de acumulare in ordine materiala, romancierul face int`i un recensam`nt amanun\it al cur\ii:
„Snfa\i=area locuin\ei sale de la ora= era dintre cele mai curioa se. Curtea, foarte lunga in ad`ncime, ca =i aceea a lui Dan Bogdan de alaturi, era totodata suficient de larga ca sa cuprinda pe o la tura =i in fund ni=te =oproane bine intocmite, comode ca o gale rie. Totul in curte era in cea mai perfecta regula. Dar, fiind vorba de casa unui intelectual, surprindea prezen\a unor obiecte inso lite: de pilda, vreo zece poloboace noi de stejar sub =opron, o caru\a noua, lustruita ca o trasura, stocuri — cu mult prea voluminoase pentru uzul casnic — de buca\i de teracota pentru sobe, rafturi de olane, bidoane noi de metal, a=ezate unele peste altele ca intr-un depozit de fierarie, straturi de cherestea, trei mosoare mari cu furtunuri de cauciuc, ce nu pareau destinate stropitului, ci tragerii vinului din cazi, pulverizatoare Vermorel, coli de tabla de zinc.
Afara de aceasta, in cote\e bine fasonate, patru porci obezi =i gu=a\i grohaiau profund, privi\i de afara de c`\iva iepuri albi ce circu lau in libertate. +i—ca un paradox — aproape de intrare, incolacit ca un =arpe, se vedea un lan\ pu\in ruginit, terminat cu o ancora moderata de iaht sau de barca cu motor. Toate aceste obiecte aveau epica lor, in discordan\a cu purtarea obi=nuita a lui Gulimanescu
in societate. Oamenii au secrete neprevazute, =i adesea podul ori pivni\a spun mai mult dec`t actele de stare civila“ (pag. 242).
Individul are, vasazica, o profesiune intelectuala, se poarta cu discre\ie =i elegan\a in societate, iar acasa cre=te porci =i inchi riaza locuin\a unei mi=cari politice pe care, pe fa\a, o detesta.
Gulimanescu e deci lacom de avere =i poltron. Sufle\el i=i incepe ziua cu lectura unui text grec sau latin, pe care il interpreteaza in fa\a so\iei sau a mamei sale. Poarta o cama=a groasa de p`nza
\araneasca =i, dupa ce soarbe o gura de lapte =i inghite o prajitura din mormanul pregatit de Cara uxor, Aurora, recita hexametri din Homer. Pe la 9 se a=eaza la masa de lucru, dar fara graba, av`nd oroare de munca obligata. Lucreaza, se =tie, la o opera esen\iala (Corpul de inscrip\ii) =i la cea mai mica piedica bibliogra fica intra in panica, cere informa\ii din strainatate, consulta al\i speciali=ti etc. Sufle\el e, deci, exigent =i lene=, cu alte vorbe: steril, mul\umit de situa\ia lui in ciuda agita\iei exterioare. Face zilnic un turneu pe la institu\iile culturale in vederea postului pe care il v`neaza, trece, apoi, pe la Cap=a =i alte localuri pentru a prinde pulsul evenimentelor. Simbolul acestei nelini=ti itinerante e cadu ceul pe care Sufle\el il poarta totdeauna cu el. E, ca =i Gulima nescu =i Dan Bogdan, descendent de \aran, fara frica insa de civiliza\ie. To\i sunt cumularzi, sinecuri=ti =i, ca personajele caragiale=ti, au, la alta treapta de instruc\ie, mistica schimbarilor.
Apropierea de miticism, in ordine morala, e sus\inuta =i de alte amanunte. Dan Bogdan =i Andrei Gulimanescu locuiesc pe aceea=i strada in doua imobile absolut identice a=ezate unul l`nga altul.
Ca Lache =i Mache, personajele lui G. Calinescu a=teapta totul de sus (condi\ia lor comuna e aceea de solicitan\i ve=nici!) =i invec tiveaza guvernul ca intransigentul Conu Leonida pentru cauze absurde. Izbitoare este apoi asemanarea in ceea ce prive=te struc tura morala a personajului. C`nd Dan Bogdan e asasinat, Sufle\el nu mai iese din casa sau doarme pe la rude, av`nd, noteaza ro mancierul, o „spaima funambulesca“, „delirul impacien\ei“. Mai t`rziu scrie articole favorabile mi=carii =i-=i plaseaza so\ia prin mijlocirea Hangerloaiei intr-un post bine remunerat. Gonzalv Io nescu sufera de catedromanie, cerceteaza zilnic rubrica de decese
=i face vizite profesorilor de specialitate interes`ndu-se, discret, de sanatatea lor. C`nd Ermil Con\escu da semne de boala, Gonzalv se instaleaza in casa geografului =i, intruc`t Con\escu nu se de cide sa moara, Gonzalv da semne de impacien\a =i moare de suparare. Solu\ia e de mare efect in roman, G. Calinescu recurge la deznodam`ntul tragic pentru a sublinia comicul unei ambi\ii paguboase. Ma=tile mor fara glorie sau traiesc inchise in automatis mul lor moral. Dan Bogdan moare cu fa\a spre canalul de scurge re al strazii. La ancheta i se descopera in buzunar o cutie cu peni\e noi, o guma =i 5 creioane primite in dar de la un comisionar, semn al unei avari\ii patologice. G. Calinescu nu-=i iarta personajele, moartea ca =i via\a lor stau sub semnul grotescului. Intelectualii din Bietul Ioanide au vicii ur`te, sunt frico=i =i oportuni=ti, cultu ra a agravat la ei, cum este cazul lui Dan Bogdan, anumite trasaturi ale spiritului rural. Despre ei romancierul spune (dar cine ar putea sa-l creada?) ca sunt ni=te personaje „=terse =i lipsite de drama tism, inapte parca a deveni vreodata eroi de roman“. Dimpotriva, condi\ia lor comuna le face apte pentru roman, ce este mai solid
=i original sub raport tipologic in Bietul Ioanide vine din studiul acestei categorii. Ma=tile nascute pentru a fi un termen de referin\a negativa pentru Creator (Ioanide) urca la suprafa\a epicii =i aca pareaza romanul. Privirea lor imobila =i absenta ca aceea a fi gurilor de ceara din muzeul Grévin ne urmare=te pe deasupra pagi nilor =i, in timp ce multe vorbe de spirit se uita, portretele lor, ie=ite dintr-o mare sensibilitate la grotesc, ram`n.
O situa\ie aparte ocupa, in strategia romanesca a lui G. Cali nescu, Pomponescu. Sn fi=a lui caracterologica citim: „discre\ie pompoasa“, „mizantropie afabila“, „melancolie sociabila“. Pom ponescu se trage din burghezia provinciala, e instruit =i perseve rent, evident ambi\ios, dar in respectul regulilor sociale, incapa bil de a trai succesul sau e=ecul in singuratate. Aspira\ia lui e de a avea un cerc =i, c`ta vreme, ministru sau ministeriabil, anticame ra lui e plina de lume, se simte bine. Nu adera la via\a grupului, dar ii place s-o simta in preajma lui. Pomponescu ar ilustra, a=adar, un caz de oscila\ie intre spiritul abstras al Creatorului =i acela, comun, lumesc al intelectualilor programatici de tipul Sufle\el =i
Gulimanescu. Sau, cum noteaza prozatorul: „aspira la abstrac\ie
=i nu se poate smulge din efemer“. Eminent specialist in beton armat, Pomponescu nu e creator =i ura lui (manifestata in forme urbane) fa\a de Ioanide vine din aceasta imposibilitate de a-=i depa=i condi\ia. Lucreaza toata via\a la o catedrala a neamului, dar catedrala ram`ne pe h`rtie. Momentul in care proiectele ii sunt restituite de catre versatilul Gaittany este esen\ial pentru destinul lui. Masca se desprinde din cerc, se izoleaza in suferin\a
=i, prin aceasta, el devine un personaj tragic. Parasit de prieteni
(de grup), are sentimentul inutilita\ii, incepe sa traiasca in trecut
=i-=i pune in cele din urma capat zilelor inghi\ind cianura. Nimic nu prevestea in echilibratul, solemnul Pomponescu acest sf`r=it.
Sn concep\ia lui G. Calinescu el ilustreaza, negre=it, o alta fa\a a spiritului academic. Sufle\el, Gaittany, Hagienu= sunt balcanici, bizantini, sterilitatea se asociaza la ei cu o mare pofta de a trai agitat pe dimensiuni mici. Bovarismul lor e strict social, in timp ce Pomponescu aspira la crea\ie =i vrea puterea pentru a domina
in cercul de amici. A fi in centrul interesului general e marea lui ambi\ie. Femeile Pomponescu, mama =i so\ia, ii cultiva acest or goliu. C`nd Ioanide cucere=te pe Indolenta, Pomponescu e sincer ranit. Biserica pe care o construie=te acela=i Ioanide pune in pri mejdie proiectul catedralei neamului, =i profesorul de beton ar mat cauta s-o impiedice pun`nd pe al\ii s-o conteste public, apoi, c`nd tentativa e=ueaza, o ignora cu obstina\ie. Personajul e, in ciuda inten\iei prozatorului de a-l caricaturiza, complex =i auten tic in ezitarea lui intre cele doua planuri de existen\a. A acumula putere in sfera sociala =i a trai, in acela=i timp, neputin\a de a te realiza in alt plan nu e un semn de simplitate. Ferit de anumite laturi ridicole, Pomponescu ar fi putut deveni simbolul unui bo varism spiritual tragic. G. Calinescu ingroa=a insa nota grotesca voind sa faca din Pomponescu imaginea intoarsa, negativa a Crea torului. Inten\ia polemica nu distinge, totu=i, fondul inefabil al personajului, ceva misterios, tulburator ram`ne. Neput`nd atinge prin crea\ie metafizicul, Pomponescu se ridica p`na aproape de el prin con=tiin\a ad`nca a ratarii.
Dintr-un roman al ma=tilor, Bietul Ioanide e pe punctul de a deveni un studiu al psihologiei e=ecului, caci, daca privim bine, observam ca majoritatea personajelor nu izbutesc in ambi\iile lor.
Pomponescu se sinucide, Gonzalv Ionescu are un atac de cord,
Tudorel, Pica, Hangerliu sunt impu=ca\i, Hagienu= e spoliat de copii =i-=i pierde colec\ia, Dan Bogdan e asasinat ca sa se dea un preaviz adversarilor politici ai mi=carii, M-me Farfara e=ueaza, in fine, prin v`rsta, iar Sultana intr-o casatorie burgheza. Sufle\el,
Gulimanescu, Gaittany sta\ioneaza, eroismul lor este sa se adap teze tuturor circumstan\elor. Ioanide rateaza =i el intr-un plan pentru a se realiza in altul. Spiritele academice suporta greu eve nimentele, nesiguran\a de ordin social ii face anxio=i =i conformi=ti pe unii, victime pe al\ii. Creatorul singur trece neatins, senin prin circumstan\e a=ez`nd tragicul existen\ei lui la temelia Operei. O convertire care in alte cazuri, neexist`nd opera, nu se realizeaza.
Drama dinafara accentueaza comicul interior =i, privind lucrurile din aceasta perspectiva, romancierul incheie cartea cum o ince puse, cu sugestia ca spectacolul ma=tilor continua. Pendula lui
Saferian se strica, dar aceasta oprire a timpului nu este un sim bol dec`t pentru Ioanide. Un cerc al existen\ei lui se inchide odata cu moartea lui Tudorel =i Pica pentru a se deschide altul in eter nitatea crea\iei.
Cu aceste r`nduri de simboluri =i o tipologie nascuta dintr-o fantezie ironica, Bietul Ioanide e un roman singular in proza noas tra in primul r`nd prin extraordinara lui vivacitate intelectuala.
* * *
Sn Scrinul negru (1960) stilul epic ram`ne acela=i, cu observa\ia ca, av`nd o deschidere sociala mai larga, romanul recurge =i la alte formule narative, unele potrivite, altele nu. S-a vorbit =i in acest caz de baroc =i, de consideram barocul o adi\iune de stiluri, termenul este potrivit. G. Calinescu tinde totu=i spre o structura unitara, realizata din fuziunea mai multor tehnici epice racordate la un „tablou“ general pe care il supravegheaza, pe r`nd, proza torul sau dublul sau, Ioanide. Ioanide e „creierul“ =i, in continuare, vedeta acestui spectacol epic de marimi pu\in obi=nuite in lite ratura noastra. Scrinul negru are aproape 1000 de pagini =i ambi \ioneaza sa dea in spiritul epocii (romanul a aparut in 1960) psi hologia claselor sociale inainte =i dupa cel de al doilea razboi mondial. Sntr-un interviu din Contemporanul (1l nov. 1960), G.
Calinescu dadea ca esen\iale pentru definirea temei aceste r`nduri din carte: „Probabil ca pierderea celor doi copii ai sai, Tudorel =i
Pica, cu zece ani in urma, rede=teptase in arhitect instinctul paternita\ii. Insa, fara sa-=i dea seama clar, dorea sa aiba =i al\i copii. De aici reveriile sale sublim erotice =i matrimoniale.“
Sn realitate Scrinul negru inainteaza pe mai multe direc\ii epice
=i, grup`nd faptele, putem delimita trei romane posibile, nu cu totul independente, dar coerente, unitare prin tema =i obiect.
Aceste micro-structuri intr-o structura mai larga pot fi gasite =i in alte romane moderne =i nu indica, principial, lipsa unei capacita\i de sinteza epica. Un numar de pagini reconstituie romanul unei femei de lume, Caty Zanoaga-Cioc`rlan-Gavrilcea, altele studiaza mai sistematic dec`t in Bietul Ioanide psihologia =i destinul aristocra\iei rom`ne=ti =i, in fine, Scrinul negru e in buna parte jurnalul lui Ioanide =i, prin el, al realita\ilor postbelice. Metoda difera de la un capitol la altul. Pornita in stil balzacian, prin acumulari succesive de descrip\ii =i portrete morale, pagina calinesciana sf`r=e=te adesea printr-un poem sau o suita de reflec\ii morale. Proba de virtuozitate sau, deliberat, o tehnica polifonica
in scopul epuizarii obiectului? Romanul le justifica pe am`ndoua.
Scrinul negru e o succesiune uneori ingenioasa, alteori obositoare de formule, de la reportaj la eseu. Robert Brasillach considera ca exista =apte forme romane=ti (povestirea la persoana a treia, jur nalul, dialogul, reflec\iile, romanul prin scrisori, monologul interior
=i documentele) =i scrie o carte (Les sept couleurs) in care le folose=te pe toate. O tema unica e tratata de la un capitol la altul dupa alta tehnica epica. E vorba de un exerci\iu pe care l-au preluat mai t`rziu =i al\ii, fac`nd din roman o experien\a a formelor =i, prin ea, o identificare, o descoperire de sine.
G. Calinescu are un scop mai precis, romanul sau i=i propune c`teva teme pe care le urmare=te pe spa\ii intinse =i in epoci dife rite. Cartea debuteaza, ca =i cele precedente, cu o scena expozi tiva, prezentarea, in spe\a, a unei cete de aristocra\i scapata\i care participa la o inmorm`ntare. S-a observat preferin\a lui G. Cali nescu pentru astfel de deschideri epice: ceaiul de la ora cinci, re uniunea de familie (Enigma Otiliei), aici inmorm`ntarea, in alta parte nunta, voiajul colectiv, ospa\ul etc. S. Damian nume=te aceas ta „structura explicativa“ (G. Calinescu romancier). Ea permite, oricum am numi-o, trecerea in revista a pieselor care vor evolua pe tabla de =ah a romanului. Este, in afara unei necesita\i epice,
=i placerea lui G. Calinescu pentru marile aglomerari de obiecte, gustul lui, comparabil cu acela al lui Fellini in cinematografie, pentru grotescul fastuos. Scena inmorm`ntarii Catyei Zanoaga, urmata de alta, memorabila =i aceasta, a Talciocului arata o sen sibilitate ie=ita din comun pentru universurile derizorii =i pitores cul terifiant: „Intr`nd pe o uli\a de mahala din dreapta =oselei, te aflai deodata in fa\a unei bolgii dante=ti pe fundul careia forfotea un b`lci. Pe pov`rni=urile groapei erau desfa=urate chilimuri rom`ne=ti, scoar\e, imita\ii de covoare persane. Sn general uzate
=i stridente. Cobor`rea se facea pe o r`pa repede, clisoasa pe vreme de ploaie =i care, in duminica urmatoare inmorm`ntarii din cimi tirul Herastrau, era alunecoasa din cauza zapezii cazute in ajun
=i inghe\ate peste noapte. Fundul groapei era impar\it in carari inextricabile, formate, in chip spontan, prin a=ezarea v`nzatorilor.
Ace=tia intinsesera marfa pe zapada batatorita sau pe un \ol, st`nd sau in picioare sau pe c`te un geamantan. Curiozitatea era ca ne gustorii n-aveau infa\i=area obi=nuita a comercian\ilor ambulan\i
=i erau in mod zdrobitor mai distin=i dec`t cumparatorii, de obi cei laptari =i \arani din jurul Bucure=tilor. Ei erau imbraca\i cu haine uzate =i cam impestri\ate, insa de croiala excelenta =i de o moda perimata. Un barbat, spre exemplu, care sta pe muchea unui geamantan de piele citind Huit jours chez M. Renan de Maurice
Barrès, avea pe cap o caciula de astrahan fin, pu\in roasa, trasa pe urechi, =i in loc de palton o haina de piele imblanita. Sn pi cioare purta galo=i =i ghetre pe deasupra pantofilor. Era ras proaspat, privea prin pince-nez =i avea aerul unui intelectual, mai degraba al unui medic. Pe o foaie de mu=ama ro=ie intinsese marfa de v`nzare: seringi Record de dimensiuni mari, doua cutii cu canale pentru injec\ii, un binoclu militar in toc de piele, un termometru de baie
in rama de lemn, c`teva pneuri de bicicleta =i cronicile in edi\ia
Kog