i1y19yb
Epoca in care se dezvolta scoala critica de dinainte de
“Junimea” si care tine de la 1840 pana dupa 1860 se deosebeste cu totul de acea a “Junimii”.
Dupa 1821, desi continua stapanirea turceasca, tarile romane cad din ce in ce sub influenta ruseasca, care ince puse mai de demult. Apasarea a...i se accentueaza necon tenit si de la conventia de Akkerman, facand inca in pas, ajunge la impunerea Regulamentului organic, care, din punct de vedere politic, nu este decat organizarea tarilor romane in asa chip, incat sa fie scoase de sub stapanirea turceasca spre a trece sub cea ruseasca. Tarile romane devin miza in jocul dintre turci si rusi a...i 1
Din aceasta situatie rezulta mai intai o stare de umi lire nationala care devine sangeratoare pentru cei care cugeta si simt. Consulul rus e mai presus de domn. El ii porunceste si-i indica masuri in contra protestatarilor,

pentru care, adesea, in forul sau interior, domnul are toata simpatia. Cei care mai pastreaza o scanteie de senti ment national si de demnitate trebuie sa sufere in tacere.
Kogalniceanu1 ne spune ca a vazut in vremea ocupatiei rusesti pe redactorul Gazetei de Moldavia (Asachi) plan gand ca trebuia sa injure pe barbatii filoromani din Euro pa. Iar cei care aveau curajul sa-si manifeste iubirea de tara erau trimisi in surgun. Inutil sa mai aducem nume de scriitori si patrioti inchisi in manastiri. a...i
Despre gradul de umilire nationala ne putem face o idee, gandindu-ne la faptul relatat de Dionisie Eclesi arhul2, care spune ca un capitan-pasa, venind in Bucuresti cu oamenii lui, si-a permis sa porunceasca boierilor sa le aduca jupanesele la o orgie, rusine de care n-au scapat boierii — dar numai anatomiceste —, decat inseland pe turci, aducandu-le femei de pe “poduri” si crasmarese, si dandu-le drept sotiile lor... Iar A. Russo3 scrie ca haidu cul Grozea spunea la judecata: “Voi faceti temenele la muscali si le multumiti ca petrec cu fetele si nevestele voastre”.
Situatia cea grea a tarii o simteau mai ales taranii, care trebuiau sa indestuleze nevoile armatelor rusesti — si turcesti — ce se perindau pe aici.
Iar boierii, clasa conducatoare a natiei, careia ii reve nea rolul sa se opuna, pe cat se putea, acestei umiliri, nu-si faceau datoria, bineinteles ca clasa, caci au fost si exceptii fericite.

Acesti boieri, zice Kogalniceanu, se prapadeau dupa straini. Unul a declarat ca, “daca ar sti ca are vreo pica tura de sange de roman, si-ar taia bratul si ar scapa de ea...” 1 Iar C. Negruzzi ne spune ca damelor le era rusine sa stie bine romaneste si, ca sa dovedeasca nestiinta lim bii romane, pronuntau: “mozicule”, “nu stiu”, “zos”...2
A. Russo ne spune ca clasa inalta din Iasi ducea o viata turceasca, orientala, ura ce e romanesc si era ignoranta...3
Chiar C. Negruzzi, care a fost un conservator, primul junimist, cum vom vedea, si deci nu un antiboier “revo lutionar”, ne spune ca sub fanarioti boierii vorbeau gre ceste, n-aveau demnitate si erau unealta strainilor...4
Iar G. Sion ne arata cum, dupa 1800, boierii isi vindeau tara agentilor rusi5. Si iarasi, tot C. Negruzzi ne spune ca aristocratia veche a fost “o iarba, care musca cand poporul, cand pe ocarmuitori”6 — vorbe care se potrivesc inca si mai bine (cum se vede din istorie) pentru boierii de dupa 1821, care, cum arata pe larg si A. Russo7 , au cerut sa plece fanariotii, ca sa ia ei domnia, si care, la
1821, au fugit in Bucovina si au inceput sa atace pe
Ionita Sandu Sturdza ca s-a unit cu “carbunarii” (boierii mici) si sa-l parasca la turci, pentru ca acest domn nu voia sa-i scuteasca de toate darile, ramanand sa plateasca

numai taranii, nu voia sa le puna la discretie toate celelal te clase. a...i
Si in adevar, rusii, pentru a-si ajunge scopul a...i, castiga pe boieri in partea lor, lasandu-le in schimb tarile la discretie. Regulamentul organic este legiferarea exploa tarii claselor de jos de catre boieri, caci exploatarea secu lara ajunge acum aproape de culmea ei. Toata straduinta boierilor, inca de la inceputul veacului, se cheltuise in directia aceasta. Toate proiectele de constitutie pe care le ignoreaza dl Radulescu-Motru (vezi cartea d-sale: Cultu ra romana si politicianismul1), si acea de la 1802 si cele de la 1821, concepute in Bucovina de boierii fugari, toate sunt legiferarea exploatarii desavarsite a claselor de jos
— in ultima analiza, a taranimii. Constitutia de la 1834 e, in sfarsit, realizarea aproape completa a dorintelor boie rilor, care capata de la rusi ceea ce Ionita Sandu Sturdza, desi el insusi de neam mare, dar “boierinas”, nu voise sa le dea la inceput deloc, iar mai tarziu, silit de rusii intetiti de boieri, le daduse numai in parte.
Istoria ne arata chinurile la care erau supusi taranii si sub fanarioti si, dupa aceea, sub Regulamentul organic.
Dionisie Eclesiarhul ne arata caznele pe care le indurau taranii sub domnii greci2. Constantin Radovici din Golesti

ne zugraveste cu durere starea taranimii din vremea sa
(1826), exploatarea ei de catre boieri. Constantin Radovici din Golesti marturiseste ca si el a facut ca altii si spune ca, dupa ce si-a deschis ochii, in urma calatoriei in Apus, l-a apucat mustrarea de cuget, fericind pe cei care n-au facut ca dansul, care n-au stors poporul! V. Alecsandri, in articolul despre C. Negruzzi1, ne vorbeste de mizeria tara nimii, de deposedarea cu sila a razesilor, de umilirea bresla silor si de robia tiganilor din vremea domniei Regulamen tului organic, a acelei constitutii oligarhice, facuta de boieri si impusa tarii. a...i Adevaratele clase romanesti: taranimea, breslele si boierinasii sunt date in stapanirea si exploatarea boierilor instrainati si slugarnici fata de straini, in stapanirea acelei clase care, cum am vazut, se rusina sa fie romaneasca si care, cum ne spune si Alecsan dri, in articolul citat mai sus, si A. Russo, in Iasii si locuitorii sai in 1840, uitase si notiunea si cuvantul de onoare.
Ar fi usor sa dau toata culoarea neagra a tabloului, daca n-as cita decat faptele din volumele V si VI ale Isto riei romanilor a dlui Xenopol. Dar cred ca si le poate reaminti oricine le-a citit. Am tinut numai sa fac o schita, folosindu-ma de cateva citatii mai ales din scriitorii de spre care e vorba in acest articol, pentru a-i caracteriza si cu acest prilej.
Asadar, la vremea cand a aparut vechea scoala critica moldoveneasca, tara era umilita a...i; boierii, dispretuitori ai romanismului, apasau de moarte clasele de jos si mai ales pe tarani, dati plata lor de rusi, in schimbul inge-

nuncherii tarii. Am spus ca inca de la 1802 boierii proiec teaza o constitutie oligarhica. La 1821 boierii fugiti in
Bucovina proiecteaza constitutii peste constitutii, care de care mai oligarhice si mai apasatoare pentru tarani. Sco pul lor este sa reduca puterea domnilor, sa-i faca unelte in mana lor de exploatatori. Ionita Sandu Sturdza se opune: apoi, cum am spus, le cedeaza, silit de rusi, dupa conventia de la Akkerman. Iar Regulamentul organic este incorona rea succesului lor.
Dar la dorintele boierilor fugiti in 1821 se opune clasa boierinasilor, care, neglijata, departe de putere, devenise o clasa revolutionara. Aceasta clasa, din cauza interese lor sale, ia o atitudine democratica si devine, ca orice clasa revolutionara, reprezentanta tuturor claselor dezmos tenite. Ionica Tautu1 este reprezentantul teoretic al aces tei clase si al acestor tendinte. El opune proiectelor de constitutii oligarhice ale marilor boieri un proiect de con stitutie liberala, in care cere reforme dictate de interesele claselor apasate. Ionica Tautu, pe care A. Russo il com para cu P. L. Courier, era, ne spune A. Russo, versat in literatura politica europeana: boierinasii indurerati se de dau doctrinelor filozofice2 . Atat boierii mari, cat si boieri nasii (prin I. Tautu) isi teoretizeaza interesele cu ajutorul literaturii politice europene.
Asadar, in lupta sunt interese reale si “europenismul”
(“strainismul”) serveste numai spre a gasi formule pentru aceste interese. Intreb pe dl Radulescu-Motru: este acesta rationalism, slabiciune intelectuala, sarlatanism? La ast-

fel de invinuiri a raspuns de mult, cu anticipatie, unul din acei “rationalisti sarlatani”, A. Russo:
“Va veni vremea, daca n-au si sosit, in care si noi, tinerii de pe la 1835, tinerii si bonjuristii suri de astazi, vom fi chemati batrani; vom fi giudecati nu dupa ceea ce am facut, dar dupa ceea ce mintile strechiete or socoti ca au trebuit sa facem; vom fi osanditi nu dupa greutatea luptei si a vremei de atunce, ci dupa patima partizilor si dupa placul opiniei multimei...”1 .
Luptele din prima jumatate a veacului al XIX-lea sunt lupte intre categoriile sociale, lupte de interese sociale, din care, in vremea Regulamentului, ies invingatoare cele ale clasei boieresti, cum, dupa 1848, vor iesi invingatoare, cel putin in parte, interesele altor clase.
Pana la conventia de Akkermann, din 1826, ascenden tul il au, pana la un punct, dorintele boierinasilor. Dupa aceea, revendicarile de casta ale boierilor se realizeaza tot mai mult, pana ce capata realizarea aproape deplina sub
Regulamentul organic.
Dar boierinasii infranti nu se lasa si, reprezentand si pe celelalte clase, duc lupta impotriva constitutiei oligar hice impusa de rusi si in favoarea unei constitutii favora bile claselor de jos, in favoarea constitutiei liberale. Aceasta este, pana la un punct, lupta generatiei de la 18482 .

In Muntenia, pe langa boierinasi se alipeste, constient,

si clasa mijlocie, care in Moldova aproape nu exista, si de aceea “revolutia” munteana este mai serioasa si are alt caracter.
Asa stau faptele istoriceste. Acei care ataca pe cei de la 1848 ca pe niste sarlatani rationalisti ignoreaza istoria romanilor.
Criticii de care vorbim in acest studiu fac parte din clasa boierinasilor, sunt reprezentantii acestei clase si, prin simpatie, ai tuturor claselor apasate. A. Russo nu uita nici pe evrei, ca si Kogalniceanu, care, in cerintele sale de la 1848, reclama drepturi pentru acest neam: intot deauna o clasa apasata, cand isi revendica drepturile, se face, pana ce le castiga, aparatoarea tuturor celorlalte grupuri nemultumite.
Nazuintele acestor oameni au capatat formula teoreti ca de la ideologia Apusului.
In starea tarilor romane, asa cum am schitat-o, si ca reprezentanti ai clasei boierinasilor, care luptau de mult cu boierii, acesti critici1 n-au putut fi decat “revolutio nari”, urmasi ai lui Ionica Tautu de la 1821. Cauzele adanci sociale explica atitudinea lor politica, si nu simplul con tact cu Apusul. Contactul cu Apusul putea numai sa-i intareasca in atitudinea lor de nemultumiti, si prin puterea contrastului, si prin cunoasterea teoriilor, adica prin constientizarea instinctelor lor. Constantin Radovici din
Golesti, intors din strainatate, la 1828, cand plange, com parand cu Apusul inapoierea si nefericirea tarii sale, nu inventeaza inapoierea, nefericirile, jafurile si umilirea din tara.

Asadar, acesti critici sunt constitutionalisti liberali, din pricina imprejurarilor din tara si din epoca in care ei traiesc si lupta.
O alta cauza, care a contribuit la schimbarile sociale din veacul trecut, a fost si fatala presiune a Apusului asupra tarilor romane, care, cum s-a zis, sunt ca niste provincii ale Europei, in imposibilitate de a ramane in afara de miscarile sociale ale continentului.
Apoi, sa nu se uite ca in miscarile sociale joaca rol si idealismul, adica dorinta de a lucra pentru adevar, pentru bine si pentru frumos. In accentele lui Constantin Rado vici din Golesti nu e vorba, desigur, de interesul de clasa, ci de tristetea unui suflet care compara adevarul, binele si frumosul din Apus cu injosirea si mizeria din patria sa
— comparatie din care se naste dorinta dezinteresata de bine, ce da nastere sacrificiului pentru o cauza: idealismul.
Si — lucrurile omenesti sunt foarte complicate — desigur ca si la cei din clasele interesate a avut rol si idealismul, caci sufletul omenesc, spre onoarea lui, se revarsa intot deauna peste marginile interesului individual, dovada chiar imbratisarea sincera, de catre clasa care lupta pentru schimbare, a intereselor celorlalte clase apasate.
La Alecsandri mai surprindem o cauza de nemultumire, deci inca o cauza a atitudinii sale. Alecsandri, cum vom vedea aiurea, a fost un patruzecioptist junimistizant. (Am spus ca C. Negruzzi a fost un junimist, primul, mai bine, a fost un “junimist” care a luat parte la miscarea de la
1848.)
Intr-o scrisoare din 184...1 zice corespondentul sau:
“Crescuti amandoi in Franta din copilaria noastra, ne am despartit de un an, lung cat un secol; tu ai mai ramas

la Paris, o ! fericitule intre fericiti!, iar eu m-am intors la Iasi”... pe care (in Iasii in 18441 ) il descrie cu dispret ca pe un oras “semi-oriental”, fara arhitectura, fara splen doare, incult si plin de glod2, in care meritul bonjuristilor nu e recunoscut si unde, cum zice aiurea:
“Noi abonjuristiii nu mai avem lege, suntem eretici, provocam boierii la duel, mancam oamenii, criticam abu zurile” etc... si, ceva mai departe:
“Ce zici, amice, de elementul in care suntem chemati a trai noi, elevii academiilor din Franta si Germania? a...i noi, care avem aspirari catre orizonturi necunoscute sub cerul tarii?”3
— sentimente ce lipsesc la A. Russo si M. Kogalniceanu, care au fost adevarati liberali, sentimente care ni-l arata ca pe un “occidentalizat” fin, rau impresionat esteticeste de societatea ieseana, si din care vedem la Alecsandri, pe langa, desigur, o sincera nemultumire de mizeriile tarii, si ceva din ceea ce se cheama dandysm ori snobism. Dar vom vorbi pe larg despre Alecsandri aiurea.
Asadar, umilirea nationala, interesele de clasa ale boie rinasilor — si ale negustorilor in Muntenia —, presiunea europeana, idealismul, snobismul sunt cauzele miscarii liberale de la jumatatea veacului al XIX-lea.
Criticii de la mijlocul veacului al XIX-lea nu au putut fi, prin urmare, decat constitutionalisti liberali.
Dupa 18664 dorintele cele mari se indeplinisera si ferici-

rea nu venise nici atat de mare cat se sperase, nici egala pentru toti.
Numai un singur lucru era clar: umilirea nationala nu mai era asa de strigatoare.
Constitutia liberala nu putea fi privita cu ochi buni de boierii cei mari, caci prin constitutie ei trebuiau sa imparta puterea cu altii. Nu-i vorba, constitutia a fost asa alcatuita, incat sa nu-i loveasca mult in interesele economice. Iar egalitatea in fata legii, in fata autoritatilor, care i-ar fi putut jigni, desi inscrisa in Constitutie, n-a existat si nu exista inca. Dar, oricum, acest atentat — constitutia libe rala — la atotputernicia boierilor i-a facut sa nu aiba simpatie pentru dansa.
Pe boierinasi, aceasta constitutie, odata castigata, n-a putut sa-i mai entuziasmeze, pentru ca, legile economice lucrand, boierinasii au inceput — mai bine, au continuat
— sa decada, starnindu-li-se acum ca concurent o clasa noua, burghezia.
Numai burghezia, creata in parte de stat, ajutata de el a se intari, a fost multumita.
Profesiunile liberale si functionarii au fost si ei multu miti, caci erau o clasa creata de noua stare de lucruri, si cu atat mai multumiti, cu cat pe atunci, nefiind concurenta mare la locuri, erau pretuiti si bine platiti. Mai tarziu numai, de pe la 1880, o parte din aceasta clasa incepe sa fie nemultumita — unii suspinand dupa vremurile vechi
(Delavrancea in Odinioara si aiurea, si mai ales Emines cu), altii visand un viitor fericit (socialistii), toti insa plecand, constient sau inconstient, de la durerea simtita pentru disparitia vechilor clase, boierinasi, bresle, din care faceau parte si ei, si — un sentiment mai intelectual si mai altruist — de la durerea produsa in ei de mizeria

taranimii. Unii cautau refugiul in trecut, altii in viitor.
Toti erau nemultumiti de starea noua de lucruri; de aici, in mare parte, pesimismul generatiei eminesciene.
Negustorii mici si meseriasii romani au fost distrusi in noua organizare a tarii mai ales in Moldova. Ei tre buiau sa fie impotriva acestei stari noi, caci daca politiceste devenisera cetateni liberi, economiceste, cu introducerea vietii si nevoilor complicate apusene, ei erau meniti pieirii.

Taranimea..., dar taranimea a suferit de la sfarsitul epocii eroice pana azi. Este drept ca noua stare de lucruri i-ar fi ingaduit sa-si cucereasca o viata mai buna, daca ea ar fi stiut sa se foloseasca de legiuirile noi.
Asadar, mai toate cauzele, care facuse pe A. Russo si pe ceilalti sa fie constitutionalisti liberali, acum nu mai erau. Nu mai era nici umilirea nationala de altadata, nici interesul de clasa, nici idealismul. Nu mai era nici snobis mul, caci acum orasele noastre devenisera mai “civilizate” si tinerii nu mai au cuvant sa se simta ca in padure. Ba, inca, cei care incep sa devina mai reactionari, desi la 1840 nu puteau suferi “semibarbaria”, acum suspina dupa acea semibarbarie (Alecsandri, in unele piese si unele “scrisori”).
In “Junimea” au fost multe feluri de oameni. Ne marginim la dl Maiorescu. Asupra d-sale nelucrand acele cauze care au lucrat asupra lui A. Russo si, pe de alta parte, el netinand in seama fatalitatea faptelor istorice si scapandu-i consideratia ca binele ar putea veni tocmai prin ducerea cat mai departe a constitutionalismului libe ral, adica prin stoarcerea a tot ceea ce poate da el, dl
Maiorescu, a fost impotriva constitutionalismului liberal, cu toate ca nu tocmai consecvent, cum vom vedea, a fost, cu un cuvant, impotriva formelor noi — vestita sa lupta

impotriva formei goale, desi dl Philippide arata ca si ac tivitatea dlui Maiorescu a fost crearea si incurajarea formei goale, numai cat a formei copiate “intocmai” dupa forma stiintii moderne”1 .
Aceasta este deosebirea esentiala dintre vechea critica, reprezentata prin A. Russo, M. Kogalniceanu, V. Alec sandri pana la un punct (si nu si C. Negruzzi, care a fost exact ca dl Maiorescu) — si dl Maiorescu.
Acum sa vedem celelalte deosebiri.
In privinta limbii si a literaturii, deosebirea sta in faptul ca pe cand vechea scoala a luptat mai mult impotriva stricatorilor de limba si a influentelor straine in litera tura, dl Maiorescu a luptat mai mult impotriva prostului gust literar, sau in contra lui “Scrieti, baieti, numai scrieti!”...
Din cauza apasarii si umilirii romanilor de catre turci, rusi, unguri, fanarioti, se naste tendinta de a dovedi cu orice pret romanitatea poporului roman si latinitatea lim bii. Incepe curentul latinist — de necesitatea caruia isi da seama si un antilatinist din vremea aceea, V. Alecsandri2, dar acest curent, tot purificand limba, tindea la desfiin tarea ei. Pe de alta parte, contactul cu civilizatia franceza pricinuind o puternica invazie de elemente franceze, pe langa cele necesare — neologismele — se imbulzesc o multime de cuvinte de prisos, barbarismele. Primejdia desfiintarii limbii romanesti a fost mai ales in vremea vechii critici moldovenesti: pe vremea cand Laurian, Pum nul, Eliade si altii cautau ca schimbe limba. Acel care,

teoreticeste, a reprezentat spiritul de conservare a fost
A. Russo, care a adus toate argumentele cu putinta si care a scris, in scurta-i cariera, mai mult decat toti ceilalti teoreticieni din vremea lui si de dupa el la un loc, si care, ca intotdeauna, si-a dat seama de cele ce se petreceau in fata sa:
“Moderna ura politica a moscalilor, de care poate fratii de peste munti, ca mai departati, nu erau si nu sunt patrunsi ca noi, ne-au aruncat in italienism, in frantuzism si in alte isme, ce nu erau si nu sunt romanism, insa primejdiile politice, in cat priveste robirea sufletului roman, au trecut, adevaratul romanism trebuie a-si ridica capul”1.
A. Russo a scris mai mult, a adus mai multe argumente impotriva stricatorilor de limba decat Maiorescu.
In privinta literaturii, chestia trebuie privita din doua puncte de vedere: al caracterului specific romanesc — originalitatea; si al calitatilor artistice — valoarea estetica.
Din primul punct de vedere, scoala veche critica, iarasi, a luptat mai mult, aducand argumente mai numeroase si mai complete. La inceputul influentei franceze, romanii imiteaza servil pe straini; A. Russo zice ca, intr-o bucata romaneasca vezi imediat ca cutare pasaj e luat din Hugo, cutare din Lamartine, cutare din Byron etc. Ca si in privin ta limbii, cu care din acest punct de vedere are mare inru dire, literatura e in primejdie a nu mai fi romaneasca. Si, ca si in privinta limbii, primejdia cea mare e in vremea vechii scoli critice.
A. Russo a scris mai mult, a adus mai multe argumente impotriva imitatiei servile decat dl Maiorescu.
Din al doilea punct de vedere, al calitatilor artistice,

dl Maiorescu a luptat mai mult, a scris mai mult si a adus mai multe argumente. In adevar, acum primejdia “stricarii originalitatii”, cum ziceau cei vechi, in literatura, ca si in limba, era inca — este si azi —, dar nu mai era asa de mare. Prin lupta vechii scoli critice, prin influenta catorva opere bune (Alecsandri, Alexandrescu etc.), prin accentua rea, cu alte cuvinte, a procesului de asimilare a culturii straine, primejdia stricarii originalitatii limbii si a litera turii nu mai este mare: dl Maiorescu, deci, va lupta mai putin in directiile acestea, prea putin chiar. Dl Maiorescu a fost mai mult impotriva constitutiei, care era necesara, decat impotriva spiritului strain in literatura, care nu era necesar, caci un spirit si o literatura romaneasca exis tau — in popor. Acum insa, din cauza raspandirii cul turii, din cauza cresterii increderii in sine, dupa realiza rea atator visuri mari, tara toata incepe a scrie; macula tura literara ia proportii ingrijoratoare, bunul-gust e in primejdie, cum nu fusese mai inainte. De aceea, dl Maiores cu va lupta mai ales impotriva stricatorilor gustului este tic al publicului.
Trebuie sa mai adaugam aici o alta directie in care a luptat dl Maiorescu mult mai mult decat vechea critica, in vremea careia nu erau inca destule motive de lupta. E vorba de lupta impotriva falsificarii adevarului in stiinta, desi, cum arata dl Philippide1, dl Maiorescu a confundat stiinta cu perfectiunea formei stiintei. In procesul de adaptare a culturii straine, desigur ca slabiciunea trebuia sa se manifeste mai ales in domeniul stiintific; chiar azi, in aceasta privinta, suntem inca in perioada de tranzitie.
Am aratat aiurea ca Convorbirile literare au primit bine

revista Contemporanul, pentru ca aceasta din urma revis ta aducea in literatura, prin accentuarea necesitatii unei limbi curat romanesti, un sprijin tendintelor Convorbiri lor literare. Spuneam ca primirea buna se mai datoreste si altor motive. Cateva din acele altele sunt urmatoarele: doctrinele stiintifice, mai ales darwinismul: dl Maiorescu a fost intotdeauna darwinist; ateismul: dl Maiorescu, cum arata si dl Panu, a trecut intotdeauna drept ateu; trans plantarea, in general, a stiintei pozitive in tara noastra; introducerea si asimilarea ei; lupta impotriva pseudo stiintei; lupta impotriva plagiatului1 .

Si fiindca pe vremea dlui Maiorescu, ca si pe urma, primejdia cea mai mare era stricarea bunului-gust si lipsa

de seriozitate stiintifica, vadita dlui Maiorescu mai cu seama ca lipsa de seriozitate a formei stiintei, in mintea publicului s-a facut convingerea, alimentata si de “Juni mea” ca dl Maiorescu si “Junimea” au fost cea intai miscare critica in tara romaneasca. La aceasta convingere a contri buit si faptul ca cei vechi au fost uitati, mai ales pentru ca “Junimea” nu i-a amintit. A mai contribuit si atitudinea curat negativa a dlui Maiorescu, imbracata intr-o logica impecabila, precum si faptul foarte important ca dl Maio rescu n-a atacat numai curente si principii, ca cei vechi, ci si — si mai ales — persoane si reviste, ca a concretizat tinta atacului, a facut interesanta privelistea luptei, dan du-i acel element gladiatoric, care farmeca si atrage publi cul. Si, in sfarsit — cum se formeaza toate legendele —, faptul ca norodul pune intotdeauna pe socoteala celui mai cunoscut tot ce au facut altii: pentru moldoveni, toate bisericile vechi sunt facute de Stefan cel Mare...
Prevad o obiectiune, anume ca reprezentantii vechii scoli critice, chiar daca au spus ceea ce trebuia de spus si chiar daca au scris mult, au avut o activitate scurta si o raspandire restransa a scrierilor lor. Dar nu e asa: Romania literara — ca sa nu mai vorbesc de Dacia literara, de
Propasirea, de Steaua Dunarii si de alte publicatii — aparea in 500 exemplare, ceea ce e mult pentru acea vreme. Apoi, sa nu se uite, acesti oameni, in vreme de douazeci de ani, in Iasi, care era “Moldova”, au exercitat o mare inraurire prin personalitatea lor, inraurire careia se datoreste medi ul gasit de “Junimea”. Pun mai mult pret pe aceasta — intr-o tara ca Moldova, mica, cu un public intelectual restrans, cum era mai ales pe atunci si care traia aproape numai in Iasi —, decat pe articolele publicate. Am vazut cum vorbeste dl Maiorescu de “sfaturile” lui Alecsandri.

Si sunt convins — ceea ce reiese si din Amintirile dlui
Panu — ca si influenta dlui Maiorescu se datoreste mai mult personalitatii sale, influentei sale directe, decat arti colelor sale.
Din cele spuse, se mai explica si o alta deosebire dintre vechea scoala critica si dl Maiorescu: deosebirea in privinta curentului poporan si a celui istoric. Vechea scoala este poporanista si istorica, pentru ca criticii vechi au fost romantici si aparatori ai originalitatii limbii si spiritului romanesc. Fiind romantici s-au adresat la literatura popu lara, care contine elemente romantice, si la trecut, ca toti romanticii; de aceea si romanticul Eminescu, in aceasta privinta seamana cu vechea scoala critica. Fiind democrati, era natural sa se indrepteze catre “popor”. Iar ca aparatori ai originalitatii limbii si literaturii, tot la popor (la limba, spiritul si viata lui) si la istorie (la viata trecuta si la limba cronicarilor) trebuiau sa se adreseze. Eminescu sea mana si in aceasta privinta cu vechea scoala critica. Si, din “Junimea”, mai seamana si Lambrior, care, in deo sebire de dl Maiorescu si de toti ceilalti, voia o limba inca si mai romaneasca. Iar dl Maiorescu n-a fost nici roman tic, nici democrat, nici n-a luptat asa de mult, cum am vazut, pentru pastrarea originalitatii in limba si litera tura: dl Maiorescu n-a staruit, deci, asupra curentului poporan si a tratat cu oarecare dispret, in orice caz cu nepasare, curentul istoric.
Asadar — din cauza deosebirii de epoca —, pe cand vechea scoala critica, reprezentata mai ales de A. Russo, va fi cu precautiune, constitutionalista liberala, va lupta mai mult pentru pastrarea originalitatii limbii si spiritului romanesc, insistand asupra curentului poporan si istoric, si va lupta mai putin pentru triumful bunului-gust literar

si respectarea adevarului in stiinta sau formei stiintei —, dl Maiorescu va avea dispret si neincredere fata de constitutionalismul liberal, va lupta mai putin pentru pastrarea originalitatii limbii si a spiritului romanesc, va insista foarte putin asupra curentului poporan si aproape deloc asupra celui istoric, va lupta mai mult pentru trium ful bunului-gust in literatura si a respectarii adevarului in stiinta, sau a formei stiintei.
Aceste deosebiri se explica si prin mentalitatea acestor critici, prin deosebirea de temperamente si de cultura.
Analiza temperamentelor si a culturii lor ne va explica si ea ceea ce ne-a explicat analiza imprejurarilor istorice si sociale. Vom vedea ca criticii acestia au avut intocmai temperamentul si cultura necesara rolului lor. Aceasta
“coincidenta“ nu este una “stranie”. S-a zis de atatea ori ca fiecare epoca, fiecare miscare sociala, literara etc. isi gaseste omul sau. Aceasta inseamna ca un om devine repre zentativ numai cand are un temperament si o cultura potri vite cu epoca sa, cu miscarile sociale etc. ale epocii sale.
Fara Revolutia Franceza, Mirabeau ar fi ramas poate un necunoscut, si daca in vremea Revolutiei Franceze va fi fost un om de temperamentul lui Metternich acela a ramas in umbra.
In epoca dinainte de 1848, in Moldova critica, numai un om ca A. Russo, cu cultura lui franceza si liberala dinainte de 1848 si de dupa “1830, anul ce se numeste in istorie anul slavei”1, cu temperamentul lui entuziast, visa tor, generos, cu mintea lui larga si intelegatoare, cu firea lui blanda, unduioasa, dezmierdatoare, bogata, izvoratoare de gandiri si de simtiri, a putut deveni reprezentativ. In miscarea de la 1848 din Muntenia revolutionara numai

oameni ca I. C. Bratianu si C. A. Rosetti, cu cultura lor franceza din acea vreme, cu temperamentul lor de foc, au putut deveni reprezentativi. In miscarea politica cumpatata din Moldova, de la 1840 pana la 1860, numai un om ca
Kogalniceanu, cu cultura lui franceza si germana dinainte de 18481, cu caracterul lui energic, casant, cu mintea lui clara, cu vointa lui de fier, a putut deveni reprezentativ dandu-ne pe acel om de Stat care a pus bazele Romaniei moderne. In epoca de deceptie si reactie, numai un om ca dl Maiorescu cu cultura germana de dupa 1848 2 , cu tem peramentul sau rece, cu frica sa de entusiasm — parca sentimentul ar fi o slabiciune3 —, cu mintea sa cumpani toare, cu inteligenta sa remarcabila, cu cultura sa intinsa si variata, cu firea sa sterila de conceptii si de simtiri — de unde atitudinea sa dispretuitoare si negativa4 —, nu mai un astfel de om putea deveni reprezentativ.
N-am vorbit anume aci de C. Negruzzi si V. Alecsandri, pentru ca unul, C. Negruzzi, desi a trait in prima epoca, a fost junimist, iar celalalt, V. Alecsandri, n-a avut o atitudine bine hotarata, ceea ce, neputand fi aratat in treacat, necesita un studiu special.