z6n24nf
Nu cred ca am putea incepe expunerea de astazi consacrata legaturilor lui Eminescu cu teatrul, altminteri decat apeland la cateva din documentele sale mai emotionante ale biografiei poetului. Caci daca aceste legaturi sunt, cum se va vedea, si multe si variate — si daca ele ar putea constitui obiectul unui studiu metodic, ce ar infatisa feluritele aspecte ale pasiunii lui pentru teatru, fie pe categorii izolate, fie intretesute, dar subordonandu-le aceluias fir rosu al cronologiei — cetitorul de obste, interesat in tot ce se atinge de viata si opera acestui titan al literaturii noastre, nu ne-ar ierta daca intr-un mo ment ca acesta, oricum solemn, n-am intra prin poarta tot deauna ademenitoare a legendelor si amintirilor cate se tes si se destrama pe seama marilor personalitati.
Viata lui Eminescu, cu bucuriile si suferintele ei, ca si magnifica sa opera, s-au incetatenit prea mult in constiinta publica, pentru ca si insul cel mai putin in curent cu avataru rile acestei existente sa nu fi retinut un detaliu-doua din pitorescul aventuros al vietii lui. Copilul, si observatia e prea mult la indemana fiecaruia dintre noi pentru a mai apela la autoritatea pedagogilor, copilul este un animal, prin excelenta teatral, chiar spectaculos. (Formula in aparenta brutala, nu e, se intelege, decat varianta acelui zoon politicon cu care filozofia greceasca definea pe om drept un animal cu simtul politic innascut.) Nenumarati sunt scriitorii care (pentru a ne limita la ai nostri, de la Heliade Radulescu la Creanga si de la

Caragiale la Victor Eftimiu), ne-au lasat in pagini de auto biografie marturii despre, ca sa zicem asa, stagiunile teatrale ale copilariei lor. Asa cum a fost un pui al padurilor si al izvoarelor — Eminescu a cunoscut de timpuriu si feluritele intrupari ale demonului teatral. Jocurile lui se pot lesne ima gina in cadrul paradisiac al Ipotestilor, si despre ele se pastreaza oarecare reminiscente in stihurile sale.
Copii eram noi amandoi,
Frate-meu si cu mine.
Din coji de nuca car cu boi
Faceam si inhamam la el
Culbeci batrani cu coarne.
Si el citea pe Robinson,
Mi-l povestea si mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din carti de joc si mai spuneam
Si eu cate-o prostie.
Adesea la scaldat mergeam
In ochiul de padure,
La balta mare ajungeam
Si l-al ei mijloc inotam
La insula cea verde.
Asa incepe una din postumele schitate in ragazurile studiilor vieneze si compozitia, precum se vede, nu e lipsita de un autentic simt al regiei, prezentat atat in alternarea decoru rilor, cat si-n gradarea scenelor sau a efectelor. Expeditia copiilor continua dupa legile de veacuri cosacrate ale razboiului
— indiferent daca protagonistii sunt capetenii de neamuri, un Ahil sau un Hector din epopeea homerica, viteji ale medievalitatii noastre, precum un Dan capitan de plai din poema lui Alecsandri, sau tanci ai mahalalelor sau ulitelor

din oricare politie a pamantului. Dupa ce zidesc din lut si din stuf un turn, in insula intarita ca o cetate, fratele mai mare, in calitate de imparat, trimite pe cel mai mic cu solie de razboi la broaste. Imparatul broastelor primeste provocarea, balta se rascoala si victoria se decide de partea omului. Insusi regele broastelor e capturat. Cu seara care cade se pune pace, broastele prizoniere sunt repatriate si Praslea, drept rasplata pentru vitejia lui, primeste de la imparat titlul de rege, in miazanoapte, peste popoarele indiene. Intr-un astfel de regat, Marzac cel chior e vistiernic; cand regele-si cere leafa, el miauna sinistru, dar regele ii strange laba cu cordialitate. Imparatul da de sotie lui Praslea pe fiica-sa, pe Tlantaqu-caputli printesa cu nume de notorie rezonanta azteca dar, din nefericire, de vreme ce nu era decat o scandura: tapana, afona, reticenta, la capatul incercarilor si exasperat de tacerea sotiei, regele, cu toata durerea (“Si ah! Si draga-mi mai era!”), o arunca in foc.
Dar faptele de arme se urmeaza, fie si sub forma nevinovata a marsurilor. Urcati pe sura de paie, ca pe culmi de munte cu castile de hartie in cap si in loc de stindard o batista infipta intr-un bat, in cantece de batalie, marsaluiesc. Si peste micul spectacol al amintirilor, regizat in orele de singuratate ale strainatatii, poetul lasa sa cada, incet-incet, perdeaua de plus a ultimelor strofe, admirabil epilog, a carui rezonanta elegiaca e una din cele mai savant dozate:
Ah! v-ati dus, visuri, v-ati dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a inchis
In strainatate
Poate-s deschisi si-n groapa!
Dar ades intr-al meu vis
Ochii mari albastri
Lumineaza — un suras

Din doi vineti astri
Sufletu-mi trezeste.
Eu? Mai este inima-mi
Din copilarie?
. . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . .
Ah! imi umbla-ades prin gand
O cantare veche.
Parca-mi tiuie-aiurind
Dulce in ureche:
Lume, lume si iar lume!
Anii trec, scena e aceeasi, insa spectacolul se schimba.
Instinctelor razboinice ale copilariei li se substituie instinctul inca atipit, al speciei, sub forma lui cea mai suava, a iubirii adolescente. Ce a insemnat in istoria lirismului nostru poezia de dragoste a lui Eminescu, cat de adanca a fost revolutia pe care verbul sau de otel, incins in flacara celor mai intense simtaminte, a provocat-o in originea expresiei literare — tot insul o stie. Ceea ce se stie mai putin este actul de nastere al acestei poezii de iubire, radacina amara a dramei de adevarat, pe care poetul a trait-o si al carei erou a fost in adolescenta sa. Daca pana la ora aceasta misterul acesta biografic nu a fost in intregime descifrat, prezumtii sunt — si ele se datoresc istoriografului literar Bogdan-Duica dupa care, istorica medi tatie din 1871, Mortua est, cu care, pentru a treia oara in mai putin de un an, poetul violenteaza, aproape, admiratia
“Junimei” si a Convorbirilor literare, ar fi legata de existenta unei reale “iubite de la Ipotesti”. Viitorul va ratifica de buna seama intuitia ingeniosului istoriograf. Ceea ce se poate spune, de pe acum, este ca daca poezia de iubire a lui Eminescu, fie ea aceea a clipelor de comuniune si extaz, fie a celor depresio nare, trezeste acordurile dureros de dulci si de grave ale unui

violoncel, este numai pentru ca fantasma iubitei de la Ipotesti vegheaza neintrerupt din cripta in care a coborat-o indureratul adolescent. Imaginea acelei Ofelii, descinsa parca din raiul basmelor noastre, in tovarasia careia a cules atatea flori de camp si a impletit atatea cununi, printre care s-au ratacit atatea amare fire de pelin, revine la cateva din postume (Un roman, Codru si salon), asa cum e prezenta si in una din versiunile de atelier ale poeziei Din strinatate, subdatata 1865 si aparuta printre primele in Familia de la Budapesta, in
1866. La vremea aceasta, Eminescu se afla la Cernauti, dupa pierderea dascalului sau Aron Pumnul, cu studiile gimnaziale intrerupte, privatist in ajunul marelui sau drum prin Ardeal spre Blaj si spre tara, dar de pe acum cu o bogata experienta teatrala. De buna seama, suntem inca departe de ziua a ceea cand totul va putea fi cronometrat in biografia anilor acesto ra, 1864—1865, totusi paralelismul dintre turneele trupei
Fany Tardini-Vladicescu si prezenta lui Eminescu la Cernauti ramane un fapt constant de la care se cuvine pornit. Reconsti tuirea repertoriului jucat la Cernauti de trupa Fany Tardini, opera a istoriografilor avizati, va usura dezlegarea multor enigme. Pana atunci, singura certitudine ramane o insemnare din vremea studentiei berlineze, care spune: “Teatru l-am ju cat o data in odaia din pod, in care sedeam eu cu armanul; a doua oara in gradina“, dupa care urmeaza doua titluri iden tificate din teatrul lui Kotzebue si, cu tot laconismul ei, insem narea are meritul de a sugera una din experientele actoricesti ale lui Eminescu ce s-ar putea situa in anii de scolaritate cernauteana, pana spre 1863, cand nu mai figureaza in cata loage. In toamna anului 1866, Eminescu e in Bucuresti si anul urmator il aflam sufleur in trupa lui Iorgu Caragiale, unde, printre altele, copiaza, cu ingrijita lui caligrafie, trei piese din repertoriul acestuia: Smeul noptii, Margo Contesa si
O palma sau Voinicos, dar fricos, al caror manuscript se

pastreaza. Implinea el si alte oficii in trupa lui Iorgu Cara giale? S-ar parea ca da, daca ne raportam la admirabilul necrolog In Nirvana, pe care Ion Luca Caragiale il inchina, la
18 iunie 1889, lui Eminescu — si-n care se povesteste, cu lux de amanunte, intalnirea dintre viitorul poet si viitorul autor dramatic. Neconcordanta unora dintre detalii il facea totusi pe Bogdan-Duica sa puna sub semnul intrebarii informatii ca aceea dupa care directorul de teatru, in speta Iorgu Cara giale, sustinea a fi intalnit pe Eminescu la un hotel din
Giurgiu, impartindu-si timpul intre ieslea cailor si lecturi, in gura mare, din Schiller. “Este foarte invatat: stie nemteste si are mare talent: face poezii, ne-a facut cateva cuplete minu nate”, mai comunicase Iorgu Caragiale si afirmatia nu pare improbabila, coroborata fie cu predilectia de totdeauna a poe tului, ce, paralel cu opera sa trudnica nu nesocotea nici improvizatia instantanee, aruncata din fuga condeiului, epigra ma, cupletul, fie cu sugestiile unui text postum, de pe 1867—
1868, Intunericul si Poetul, dialog versificat, scris, de buna seama, sa serveasca de prolog reprezentantilor. Scepticismu lui cu care-l intampina Intunericul, Poetul ii raspunde cu un adevarat program de cultura nationala:
Voi sa ridic palatul la doua dulci sorori,
La Muzica si Drama... si mai departe:
Sa vad trecutu-n viata, sa vad romana drama,
Si muzica chemand din munti-n nouri s.a.m.d.
Anul 1868 este unul din cei mai generosi ai biografiei poetului. Eminescu e acum un sufleur in trupa lui Pascaly. O spune el insusi intr-un text inedit intitulat Contrapagina, cu osebire pretios pentru epoca aceasta, si-n care, sub forma unui dialog intre d-na Lume si d-l Destin, amintind oarecum

de galceava cantemireasca dintre Intelept si Lume sau din giudetul dintre trup si suflet, se afla consemnat, intre altele, si urmatorul horoscop. In prima coloana, d-na Lume dictea za: M. Eminescu (insemnat cu initiale) feuilletoniste ennuy ant (foiletonist plictisitor), iar in a doua coloana d-l Destin transcrie M. E., sufleur de teatru. Si adevarul este ca la ora aceasta Eminescu este si una si alta, si sufleur si foiletonist, desigur nu plictisitor, caci afara de cateva poezii, aparute in
Familia, nu mai tipareste nimic, insa foiletonist activ, deoarece din vremea aceasta dateaza si primele incercari ale romanului sau Geniu pustiu, in care atmosfera de teatru, si mai ales de culise, bate din plin in intaile pagini traduse din clasicul tratat al lui Rötscher, Arta reprezentarii dramatice, si, de buna seama, si primele schite ale poemului sau dramatic, Andrei
Muresanu, reluat, mai tarziu, in alte doua redactii. Tanarul sufleur de 18 ani era precum se vede un artist cu veleitati bine determinate in momentul in care trupa lui Mihail Pascaly se porneste in triumfalul sau turneu peste munti, la frati, turneu ce avea sa dureze mai bine de patru luni. Pentru
Eminescu, ale carui peregrinari transilvane incepusera cu doi ani mai-nainte prilejul era dintre cele mai binevenite sa-si largeasca viziunea geografica, sa-si imbogateasca cunostintele despre romanii din Ardeal la fata locului, sa-si intareasca constiinta unitatii nationale ca si nadejdile de viitor. Daca este in literatura noastra un scriitor la care patriotismul sa se fi manifestat mai de timpuriu si care sa-i fi dat expresie de la intaile compozitii, apoi acela este Eminescu. Intaiul popas al turneului este Brasovul, unde trupa lui Pascaly poposeste pe data de 16 mai 1868. Prestigiul trupei, pe de o parte, mandria de a putea saluta in actorii de dincolo de munti crainici de seama ai artei si ai verbului romanesc, smulge ziarului Gazeta
Transilvaniei incredintarea ca trupa Pascaly “va infatosa publi cului dramaturgia dupa toate regulile artei si mai mult din

punctul de vedere al omenimei intregi, decat din altele particu lari si provinciali...”, deoarece atat “morala, virtutea, adevarata nobilitate”, cat si “vitiul, crima si toate neajunsurile omenesti, pe care teatrul are chemarea de a le descoperi si corege, vor fi si vor ramanea tot acelea in toate timpurile si la toate popoarele”.
In ce masura repertoriul trupei Pascaly raspundea acestui ideal de etica universala, atat de ferm formulat, s-ar putea deduce din succesele ce trupa repurteaza timp de o luna, cat ramane la Brasov. Cele mai multe piese sunt traduceri si localizari din repertoriul francez (Orbul si nebuna, drama in
5 acte, Gargaunii sau necredinta barbatilor, comedie, Stren garul din Paris, comedie, Femeile care plang, comedie, Doi profesori procopsiti, comedie s. a.), adevarata inundatie franco galica, pe care abia de o putea stavili tabloul national in versuri Mihai Viteazul dupa lupta de la Calugareni, de Dimitrie
Bolintineanu. Insa castigul cel mai pretios, pe care stagiul acesta brasovean al trupei Pascaly il realizeaza, este valva pe care prezenta acestor actori o starneste in randurile populatiei romansti si, o data cu ea, regretul ca romanii din Transilvania si Bucovina sunt lipsiti de un astfel de teatru national. Marea dezbatere pentru infiintarea fondului pentru teatru romanesc, la care Eminescu insusi va participa peste doi ani, in coloanele
Familiei, acum incepe, si rezultatele ei, binefacatoare, sunt a se datora in buna parte si acestui turneu Pascaly, din 1868.
Al doilea popas al trupei e la Sibiu si ea e primita cu aceeasi dragoste si cu aceleasi elogioase aprecieri, strecurate chiar si-n presa germana. Pieselor ce cunoastem de la Brasov, li se mai adauga Voinicosul si fricosul (desigur cunoscuta comedie din repertoriul lui Iorgu Caragiale, transcrisa de Eminescu), Un poet romantic de Millo si drama Este nebuna, in care joaca si
Mari Vasilescu, una din presupusele artiste indragite de Emi nescu, despre care Hermannstadter Zeitung vorbeste ca de o preasimpatica aparitie (“eine sympatische Erscheinung”). Un

afis lipit pe zidurile Sibiului glasuia printre altele: “Artistu
Pascaly si societatea sa, contand pe concursu tutulor iubito rilor de arte frumoase, se adresa la tot publicul din acest oras, deoarece arta si frumosul sunt proprietatea inimilor culte si iubitoare de cultura!” si daca citam aceste fraze ste reotipe e mai putin pentru ele insesi, cat pentru comentariul cu care istoriograful, caruia-i datoram exhumarile si recon stituirile acestea valoroase (am numit pe Bogdan-Duica) le insoteste. “Ma intreb — scria Bogdan-Duica — ce va fi gandit
M. Eminescu cetind astfel de grandilocvente randuri batute in ziduri sibiene?!” N-as vrea sa tulbur tihna eliseana a bunului nostru dascal, insa teama mi-e ca Eminescu isusi, in colabo rare poate cu Pascaly, nu e strain de redactarea, anume voita, a unui astfel de text. Evident, e vorba de o prezumtie, dar o prezumtie ce s-ar putea sustine daca pornim de la un text cu osebire revelator, ca acela al Contrapaginei, in care tanarul foiletonist pastiseaza cu succes grandilocventa proprie unui anume stil scenic. In ajun de a parasi Sibiul, se ofera trupei un mare banchet la “Imparatul romanilor”. In loji asista tarani din Rasinari, Boita, Saliste, spre marea incantare a tanarului
Eminescu. Din Lugoj, unde se deplaseaza trupa lui Pascaly, un corespondent al Albinei de la Pesta trece in randul acto rilor si pe Eminescu, ceea ce, pare-se, concorda si cu alte referinte ce-si amintesc sa-l fi vazut pe tanarul poet figurand in Razvan si Vidra a lui Hasdeu. Acelasi corespondent elo giaza felul cum d-soara Mari Vasilescu, “pronunta limba cea dulce romaneasca, cu efect placut”, si-i confera titlul, in aparenta modest, de “margea pretiosa a societatii dramatice”.
La Arad, unde tarani din comitatul Zarandului vin doua mile pe jos ca sa auda teatrul romanesc si unde comunitatea romaneasca ofera lui Pascaly un pocal de argint, Eminescu intalneste pe Iosif Vulcan, directorul Familiei, la care debu tase cu doi ani mai inainte tanarul poet si care-i schimbase si

numele din Eminovici in Eminescu. Intalnirea are loc la 18 august si in aceeasi zi revista budapestana ii tipareste si poe zia La o artista. La Oravita entuziasmul nu cunoaste margini.
Douasprezece carete asteapta in gara trupa, ce va fi inundata sub florile multimii. Catre sfarsitul lui septembrie, trupa e din nou in Bucuresti, iar la 19 ale aceleiasi luni Familia ii tipareste poezia Amorul unei marmure, ce dimpreuna cu La o artista s-a presupus a fi rod al turneului si al simtamintelor ce tanarul poet nutrea pentru o artista sau alta, ceea ce daca nu poate fi determinat cu precizie, in lipsa documentelor, poate fi totusi circumscris, in vederea unei explorari ulterioa re. Anul urmator, 1869, il afla pe Eminescu sufleur la Teatrul
National; la 16 martie asista la reprezentarea Damei cu came lii, jucata de sotii Pascaly, cand amicul sau Ionita Badescu si
Vasile V. Dumitrescu, viitorul profesor V. D. Paun, ofera
Matildei Pascaly un sonet omagial, iar la 19 martie asista la concertul cantaretei Carlotta Patti, pentru care Eminescu schiteaza un sonet si o serie de distihuri, fara a putea spune daca le va tipari sau nu, dupa moda timpului, in vreo foaie volanta. Si aici si acum este locul a lega cateva din datele intalnite si de a spune un cuvant despre cele doua poezii de iubire inspirate din lumea teatrului: La o artista si Amorul unei marmure. In admirabilul sau necrolog In Nirvana Cara giale povestise, cu binecunoscuta sa ironie glaciala, variatiunile de umoare ale tanarului poet, care nu izbutise, cu tot patosul versurilor sale sa inmoaie inima de marmura a artistei oma giate. Pornind de la una din confidentele de miez de noapte, din vremea studiilor vieneze, Th. V. Stefanelli, fostul sau coleg de studii si viitorul memorialist, numea drept inspira toarea poemelor amintite pe actrita Eufrosina Popescu. Legenda era creata si cand, mai tarziu, o data cu cercetarea manuscrise lor, Bogdan-Duica descoperea o postuma (intitulata, ca si poezia din 1868, tot La o artista), in care era invocata Italia,

convingerea istoriografului era pe deplin consolidata: eroina poemelor nu putea fi decat Eufrosina Popescu-Marcolini, care cantase in Italia intre 1856 si 1858, la Paris intre 1862—
1863, si, intoarsa in tara, figurase in trupele lui Millo, Iorgu
Caragiale, Pascaly. Din nefericire, toate aceste ipoteze s-au dovedit iluzorii. Am reconstituit, cu aproape doua decenii in urma, diagrama acestui caz si socotesc inutil sa mai repet.
Concluzia se cuvine insa retinuta: artista italiana, la care se refera postuma La o artista si pe care istoriograful isi inteme ia toata argumentatia si identificarea, nu este Eufrosina Popes cu-Marcolini, ci Carlotta Patti, sora si mai celebrei Adelina
Patti, la al carei concert, cum am spus, Eminescu asista, de ale carei arii cristaline si indeosebi de virginala Ave Maria se patrunde, cum atesta insesi schitele manuscripte, si careia presa timpului ii inalta adevarate imnuri de slava. Cateva luni mai tarziu trupa Pascaly porneste din nou in turneu prin
Moldova si Bucovina si cu ea si Eminescu; in iulie vor fi in
Botosani, la doi pasi de Ipotesti, de unde caminarul Gheorghe
Eminovici isi va exercita autoritatea parinteasca si tanarul peregrinar va lua, in toamna anului 1869 drumul Vienei si al studiilor universitare. S-ar putea crede ca legaturile lui Emi nescu cu teatrul sfarsesc aici. In realitate, ele se continua si dincolo de pragul de rascruce al Vienei, asa cum valurile manate din urma se adaoga celor dinaintea lor, pana se sparg si se pierd in nisipul aurifer al plajelor. Puternicele impresii ale acestor ani de teatru se oglindesc neintrerupt fie in opera, fie in preocuparile constante ale studentului si ziaristului
Eminescu, cu aceeasi ardoare, desigur, dar potentate de tot ceea ce cultura, pe de o parte, si sugestiile vechilor experiente, pe de alta, au adaos. Caci, pentru a lua un exemplu, nu e defel intamplator faptul ca doua din lucrarile sale dinainte de
1870, romanul Geniu pustiu si talmacirea tratatului de arta dramatica al lui Rötscher, incepute la Bucuresti, sunt

desavarsite in timpul studiilor vieneze. Daca Geniu pustiu, prima naratiune originala de proportii a lui Eminescu, este, asa cum credea Ibraileanu, o lucrare avortata, numai pentru ca materialul dintr-insul a fost utilizat in nuvela filozofica
Sarmanul Dionis (contestata si ea, la randu-i, de e sa credem amintrilor lui George Panu, de catre majoritatea auditorilor de la “Junimea”), sau daca, dimpotriva, asa cum socotim si noi, este una din lucrarile cele mai semnificative, pentru ca anticipeaza toate virtualitatile embrionare ale poetului si ziaris tului, indiferent de tiparele, oarecum provizorii, ale expresiei
— iata o chestiune ce nu-si are locul aici. Ce se cuvine spus insa, in speta, ce ne intereseaza, este ca Geniu pustiu e puter nic imbibat de toate miresmele si senzatiile mediului teatral, in care tanarul poet a coabitat, si ca felul cum le transcrie vadesc mai mult decat un martor, chiar un actor ce nu si-a luat rolul in deradere. Oamenii de teatru se vor fi oprit, sunt incredintat, in cursurile lor de conservator, asupra acestor detalii de o incomparabila savoare concreta. Spicuiesc si trunchiez, din necesitate, lasand fiecaruia placerea de a conti nua analiza. “Va voi nara o istorie ciudata, in care am jucat si eu un rol, desi foarte secundar”, zice Eminescu, inca de la prima pagina a romanului, si cine i-ar putea refuza impresiei ca termenii acestia nu provin din chiar vocabularul teatrului si al impresiilor lui recente? In scena dintre povestitor si
Toma Nour, protagonistul romanului, ce are loc intr-una din pitorestile cafenele ale Bucurestilor, de la jumatatea veacului trecut, poetul face un sumbru tablou al culturii noastre si, in diatriba ce vitupereaza, teatrul isi are si el mica parcela de atentie: “Vezi la noi, spunea poetul, istorici ce nu cunosc istoria, literati si jurnalisti ce nu stiu a scrie, actori ce nu stiu a juca, ministri ce nu stiu a guverna, financiari ce nu stiu a calcula, si de aceea atata hartie mazgalita fara nici un folos, de-aceea atatea tipete teatrale care umplu atmosfera teatrului”

etc., etc. Iar cand, mai tarziu, din paginile de jurnal testate, parcurgem existenta dinaintea revolutiei din 1848 pe care
Toma Nour o duce la Cluj, in tovarasia companionului sau de studii, Ioan, ce puternic e contrastul dintre excesele roman tice ale povestirii si plasticitatea notelor realiste, pe care nu mai un om al teatrului le putea percepe si comunica cu atata acuitate. Poesis, iubita lui Toma Nour, e “o actrita de mana a doua, de la un teatru de mana a doua, care juca subrete, desi pasul si atitudinea aratau pe tragediana“. “Teatrul era intr un suburbiu al orasului, zidit din scanduri, in mijlocul unor grupe de arbori, care formau, in complex cu altii, mai departati, un fel de gradina sau mai bine zis, padurice”, si desenul reproduce, de buna seama, una din reminiscentele turneelor la care Eminescu a participat. Cat despre imaginea scenei si a culiselor, asa cum se infatiseaza in intimitatea lor dinaintea reprezentatiei, ele sunt surprinse si inregistrate nu numai de un familiar, dar chiar de ochiul indiscret al sufleurului, aceasta cartita providentiala a spectacolului. “Pe-o usa la capat — scria tanarul romancier — puteai privi pe scena, cu toata crasa ei dezordine inaintea reprezentarii, cu boschetele a caror verde e amestecat cu pete rosii, roze adica, cu banci ce stau inca trantite pe scena, cu fondaluri ce spanzura pe la jumatatea scenei, cu fundul in care vezi inca stand mobilele gramadite una peste alta, candelabre peste scaune, mese culcate cu picio arele-n sus pe canapele, oglinzi intoarse cu sticla la perete, scoarte invalatucite, recvisite aruncate una peste alta si-n stanga, si-n dreapta, cabinete de scanduri numite garderobe, in care se-mbraca si se spoiesc actorii si actritele” — si cine ar putea tagadui valoarea indoit istorica, teatrala si biografica, a acestui document de epoca?
Cat despre talmacirea tratatului lui Rötscher vom spune si mai putin, tocmai pentru ca s-ar cuveni spus mai mult si mai multe. Inceputa la Bucuresti si sfarsita la Viena, cum se vede

atat din treptata stapanire a originalului, cat si din aceea a echivalentelor — Arta reprezentarii dramatice a esteticianului german facea autoritate pe la jumatatea secolului trecut si e una din lucrarile fundamentale ale literaturii scenografice universale. Staruinta ce Eminescu pune in elaborarea acestei talmaciri si solicitudinea sa in asimilarea si incetatenirea atator notiuni dificile, privind toata tehnica si toate subtilitatile artei actoricesti, ni-l arata ca pe una din rarele competente ale timpului, preocupat, in ciuda fragedei lui varste, de marile probleme ale teatrului si de solida lui propasire. Jocul actoru lui, pronuntia, legile ritmului si intreg arsenalul acestei arte, ce tine putin si de magie, au interesat intotdeauna pe Emines cu si studiul lor cu unul din marii dascali ai vremii, cum era
Rötscher, ii va folosi, cum vom vedea, si-n viitoarea sa carie ra de cronicar dramatic. Una din impresiile ce se degaja din lectura acestui compact manuscris este ca toata truda acestei talmaciri, caci truda incununata de izbanzi si este, urmarea un scop practic si ca Eminescu intentiona sa tipareasca si sa puna acest uvragiu la indemana actorilor. O a doua consta tare — si lucrul a fost subliniat din timp — este aceea ca, in momentul cand Eminescu se porneste la studii in Viena, el stapaneste nu numai problemele teatrului, dar si o vasta initiere literara si umanista, captata, intre altele, si in tratatul intesat de stiinta a lui Rötscher. Cat de mult a folosit tanarul Emi nescu de la acesta se vede, intre altele, si din cultul ce pururi si-n varii forme a manifestat pentru Shakespeare, caci, in afara literaturii dramatice universale, tratatul lui Rötscher constituie una din cele mai temeinice apologii ale teatrului shakespearean. Cea ce, negresit, nu inseamna ca tanarul poet nu stapanea si prin sine nu numai pe Goethe si pe Schiller, pe care-i invoca in incercarile sale dramatice, juvenile, dar si opera integrala a “divinului brit Shakespeare” — cum se exprima intr-un loc al romanului Geniu pustiu. In Shakes

peare duce o imagina zguduitoare ca aceea din Imparat si proletar, cand, dupa infrangerea Comunei, Cezarul, adancit in ganduri si coplesit de remuscarea ororilor savarsite, are impresia ca vede prin nourii sfasiati giganta umbra a mosneagului rege Lear, fluturandu-si barba alba si cununa de paie uscate pe fruntea intunecata. La Shakespeare, de aseme nea, o imagina ca aceea a teatrului din Glossa (“Privitor ca la
Teatru / Tu in lume sa te-nchipui: / Joace unul si pe patru /
Totusi tu ghici-vei chipu-i...”) La Shakespeare iarasi unul din cele mai frumoase madrigaluri din poezia noastra, postuma
Cartile sau Cartile mele, din 1876, pe vremea Iasilor, caruia colegul si prietenul nostru Tudor Vianu i-a dedicat, in ulti mul sau volum de studii (Literatura universala si literatura nationala), o excelenta exegeza:
Shakespeare! adesea te gandesc cu jale,
Prieten bland al sufletului meu;
Izvorul plin al gandurilor tale
Imi sare-n gand si le repet mereu.
Atat de crud esti tu, s-atat de moale,
Furtuna-i azi si linu-i glasul tau;
Ca Dumnezeu te-arati in mii de fete
Si-nveti ce-un ev nu poate sa te-nvete.
Spuneam: madrigal, pentru ca, desi elogiul se continua si se amplifica in strofele urmatoare, poetul jertfeste si pe Shakes peare si pe Schopenhauer, ca o dovada a marilor sacrificii, culminand cu abjurarea pe care le implica iubirea, ii jertfeste, zic, celui de al treilea “maestru” (e termenul poetului!) al vietii sale:
Dar despre-acele, ah, nici vorba nu e.
El e modest si totusi foarte mare.
Sa taca el, sa doarma ori sa-mi spuie

La nebunii — tot intelept imi pare.
Si vezi, pe-acesta nu-l spun nimanuie.
Nici el nu vrea sa-l stie orisicare,
Caci el vrea numai sa-mi adoarma-n brata
Si decat tine mult mai mult ma-nvata!
Si tot la Shakespeare — si emotionantul necrolog pentru Gam betta, de la 22 decembrie 1882, cand citeaza: “Viata e o umbra calatoare numai, un comediant care un ceas striga si gesticuleaza pe scena si apoi nu se mai aude; e un basmu povestit de un nerod, plin de furtuna si de zbucium si totusi neinsemnand nimic”. Insa toate aceste referinte palesc fata cu pasagiul intr-adevar remarcabil, ca intreg articolul de alt minteri, pe care Eminescu l-a tiparit in Familia de la 30 ianuarie 1870, cu prilejul discutiunii ce se purta, ca o conse cinta, cum am vazut, a turneelor teatrale, cu actori in tara, pe tema infiintarii Societatii pentru fond de teatru a romanilor din Ardeal si Ungaria. Articolul vadeste o maturitate de gandire, o orientare si o problematica putin comune la vremea aceea la un tanar de 20 de ani. Rezervele ce Eminescu schiteaza in marginea teatrului comic al lui Alecsandri, si care au iscat oarecare senzatie, sunt intuite just, formulate cu toata reve renta, pe care admiratia constant marturisita a tanarului poet pentru seniorul sau avea sa o irumpa numai peste cateva luni in manifestul Epigonilor, cu cele trei strofe inchinate “regelui poeziei”, lui Alecsandri. Iar cand vorbeste de teatrul infinit mai artificios si mai vulnerabil, al lui Bolintineanu, scrie urmatoarele randuri despre idolul sau si despre esentele teatru lui shakespearean: “Cauza caderii celei adanci a d-lui Bolintinea nu in aceste creatiuni — spunea Eminescu — pare a fi impre jurarea cum ca a aruncat ochii pe geniala acvila a Nordului: pe
Shakespeare. Intr-adevar, cand iei in mana opurile sale, care se par asa de rupte, asa de fara legatura in sine, ti se pare ca nu e nimica mai usor decat a scrie ca el, ba poate a-l si intrece

chiar prin regularitate. Insa poate ca n-a existat autor tragic care sa fi domnit cu mai multa siguritate asupra materiei sale, care sa fi tesut cu mai multa constiinta toate operele sale, ca tocmai Shakespeare; caci ruptura sa e numai paruta, si unui ochi mai clar i se arata indata unitatea cea plina de simbolism si de profunditate, care domneste in toate creatiunile acestui geniu puternic. Goethe — un geniu — a declarat cum ca un dramaturg care ceteste pe an mai mult de una piesa a lui Shakespeare e un dramaturg, ruinat pentru eternitate.
Shakespeare nu trebuie cetit, ci studiat si inca astfel ca sa poti cunoaste ceea ce-ti permit puterile ca sa imiti dupa el, — caci dupa parerea mea terenul shakespearean pe care d. Bolinti neanu ar fi putut sa-l calce mai cu succes ar fi fost acela al abstractiunii absolute, cum sunt d. ex. Visul unei nopti de vara, Basmul de iarna, Ceea ce vreti etc., — iar nu terenul cel grav si teribil, cu materia lui cea esacta si cu pretentiunea cea mare de a fi inainte de toate adevarat”.
La Shakespeare, din nou, duce si cutare splendida caracteri zare a cantecelor poporale, din vremea acelorasi studii viene ze, dar, de buna seama, nu e vorba sa epuizam o astfel de tema, mai cu seama ca va trebui sa spunem cate ceva si despre celelalte doua aspecte ale comunicarii noastre: Eminescu-autorul de teatru si Eminescu-cronicarul dramatic.
Fost-a Eminescu un dramaturg sau cel putin ar fi putut, in anume conditii, sa devina? Iata o intrebare pe care admiratia pentru marele poet o legitimeaza. Incercarile sale dramatice incep de timpuriu, din vremea primului contact cu lumea teatru lui, si ele aborda subiectele istoriei, pentru cari avea o mare afinitate. Din nefericire, toate aceste lucrari sunt fragmen tare, cu exceptia celor trei versiuni ale poemului dramatic
Andrei Muresanu, gandit in trei stadii intelectuale, fiecare cu stilul sau particular. Cu mult mai mult promitea poemul dra matic Decebal, daca e sa judecam dupa splendoarea unor mono

loguri de larga inspiratie. Din aceeasi epoca a uceniciei, dateaza o piesa intr-un act Amor pierdut — viata pierduta, dramatizare de fapt a poeziei Emmi de Vasile Alecsandri, din care si face unul din personajele piesei. Epoca descalicatului Moldovei, cu izbutite scene din vremea domniilor maramuresene, formeaza subiectul dramei neterminate Bogdan Dragos, in ale carei episoa de idilice altoieste ceva din romanul dragostei sale iesene. Lui
Alexandru Lapusneanul, popularizat de nuvela istorica a lui
Costache Negruzzi, ii consacra multe scene in versuri, impeca bile si de o mare vigoare dramatica, ce augurau desigur o puternica drama, daca anii 1880—1882 nu i-ar fi fost asa de prinsi de truda ziaristica si de elaborarea, intre altele, a unui poem ca Luceafarul. Teatrul politic n-a ispitit pe Eminescu decat sub forma unor intermedii pamfletare, cum este si acela din Scrisoarea III-a, a unor cronici rimate de tipul Bismarque uri de falsa marca, sau a unei scene de parodie, destinata unui teatru de papusi, caci “saltimbancii si irozii” Bizantului nostru politic nu i se pareau demni de alta scena. Traditia teatrului de papusi era destul de consolidata la noi, si pentru un astfel de teatru scrisese si Costache Conachi la inceputul secolului al XIX-lea o excelenta sceneta, Judecata femeilor, si tot teatrului de papusi erau destinate, sunt din ce in ce mai incredintat, si piesele satirice ale marelui vornic Iordache Goles cu, a carui opera paremiologica era atat de familiara lui Emi nescu (fara a mai spune ca Goethe insusi era un pasionat al teatrului de papusi). O astfel de incercare, din pacate prea de timpuriu curmata, este textul atat de melodramatic intitulat de Eminescu: Infamia, cruzimea si desperarea sau pestera neagra si catuile proaste sau Elvira in desperarea amorului, titlu facut, sa zbarleasca parul, in timp ce textul e de o amuzanta bufonerie, in spirituale versuri intretesute cu proza, cum se si cade unui spectacol pentru homunculii teatrului de papusi. Personajele sunt Regele, Regina, Ministrii, fiecare

debitandu-si replica si apoi retragandu-se ca-ntr-un cascaval, fiecare in borta sa individuala din zid, nelipsitul Pepele, care joaca pe Intrigantul, si cate alte personagii ar mai fi scornit fantazia poetului, caci desi totul e un exercitiu de atelier printre picaturile preocuparilor universitare, o nota dintr-un caiet berlinez dezvaluie, s-ar zice, o intentie mai sustinuta, oricat tonul glumet ar lasa o alta impresie. Pentru cate suges tii se pot comunica, transcriu imaginarul dialog in propriii lui termeni:
Este inainte de toate trebuinta ca sa traducem clasicii straini.
Sa-ncepem dar cu Shakespeare
Primit — dar trebuieste naturalizat.
Bine — cu ce drama incepem?
Cu Richard al III-lea.
Bine. Sa nationalizam tipurile. Din rege facem o besleaga turceasca,
Din regina o virgina si din R. III un iezuit.
Cand sa fie gata traducerea?
Care dobitoc intreaba? In asta-sara, se-ntelege.
Cum asa... O tragedie pana sara?
Ah! esti prost. Esti tu geniu ca noi?
Pepelea, tu scrii pe besleaga si pe iezuitul.
Cum nu putem cita textul in intregime, trimitem la capitolul
Elvira in desperarea amorului sau Parodie si teatrul de papusi la Eminescu.
In ce masura, totusi, opera aceasta fragmentara justifica regretele dupa ceea ce poetul, in alte conditii de viata, ar fi putut realiza, de nicaieri nu se desprinde cu mai multa stralucire decat din considerarea uneia din lucrarile de adoles centa ale lui Eminescu. E vorba de drama Mira, in pregatirea careia Eminescu invoca autoritatea lui Corneille, a lui Schiller si Goethe si care pune fata-n fata pe portarul din Suceava,

Arbore, stalp glorios al domniei lui Stefan cel Mare si pe epigonul acestuia, pe Stefanita-Voda, nevolnicul sau urmas.
Suntem ca-ntr-o anticipare a Viforului lui Delavrancea, impresie pe care o sporeste perioada oratorica, mladioasa, caci daca versul eminescian de pe la 1868—1869 nu are gravitatea de peste un deceniu al alexandrinilor din Scrisori, proza sa, in schimb, vibreaza ca un arc bine intins. Fragmentul ce voi cita
— caci demonstratia se cade sa fie incercata — are pe deasupra meritul ca trimite in prima parte la marea poema postuma
Memento mori, dar, catre sfarsit, schiteaza razvratirea poporu lui, in accente cu adevarat profetice:
“O, voda, voda, incepe batranul Arbore, a intrat in inima voastra ne-ncrederea-n popor. Nu cer de la Dumnezeu decat ca sa pot c-un farmec adanc si nestiut sa-ti arat toata vicinicia sufletului meu. Adeseori m-adancesc in noaptea acestui suflet batran si rece, in marea lui cea adanca si intinsa... caci alta-i lumea ce-o vezi cu ochii... si-aceea-i trista, si alta-i lumea ce o vezi in oglinda sperantei si in visul cel frumos al trecutului si aceea-i frumoasa... alta-i fundul cel amar al marei — alta i fata apei cea lucie. Adeseori iau de la basm, de la pazitorul cel posomorat al trecutului, cheile lui de aur si deschid portile inimei mele si a nemarginitelor dome ale trecutului. Frumos lucesc deasupra-mi boltele de marmura alba, profund suna sub picioare-mi pietrele cele reci si negre, sub care zac beci urile tainelor nestiute de nimeni. Trec prin domele unde idol atrii se-nchina la focul palpaitor al lemnelor, goi si stupizi, trec prin mutimea de secoli si popoara ce-au trecut... si ma opresc inaintea gandirii mele. Adeseori, in sufletul meu, intorc inapoi roata cea uriasa a timpului cu codrii sai de secoli, popoarale sale... cu Crestinatatea si Paganatatea sa... Intr un loc imi place sa opresc roata... sa privesc cu tot estasul lumea ce se-ntinde inaintea ochilor. Lumea... Roma, Roma, coroana de marmura a pamantului cu imparatii sai mari, cu

Dumnezeii seninului! Pe tronuri cu trepte multe, imbracate in aur, fruntea lor incinsa cu luceferi priveste la lumea ingenun chiata la picioarele lor. Invingatori mandri, altadata, treceau pe stradele Romei turburi ca undele marei, trasi de capete incoronate, de regii pamantului injugati la carul aurit al imparatului. Mari in virtutea lor, mari in pacatele lor!... Caci intocmai ca pe acestia vad apoi peste talazurile de foc a Romei arzande, visand in fruntea palatului lui de aur pe Neron umbra-n toga de argint, cantand — molatec poet — caderea
Troadei! Si-apoi mi-aduc aminte ca acesti oameni au fost strabunii mei, ai vostri! Stranepotii palizi, uitati in Carpatii batrani, ne-am uitat pe noi insine. Au venit timpuri cand acesti stranepoti a imparatilor coronati cu aur, a caror senat era de regi, a caror imperiu era pamantul... au venit timpi ca nepotii lor sa nu-i aiba unde-ngropa oasele lor cele batrane, unde-nalta altar Dumnezeului lor. Au venit timpi unde zdrentuiti si saraci fura cununati cu fier ars in foc si intronati in tronuri de arama arse in foc... a venit timpul unde nu mai cunosteai inima regala sub zdreanta cersitorului, unde
Dumnezeu isi inchidea si-si intorcea fata, caci nepotii regilor flamanzi si criminali plateau pe rug mandria lor si rodeau de foame bratele lor proprii. O! ei purtau coarne de aur, noi juguri de lemn uscat, ei purpura, noi zdrente!... Si de ce?
Pentru ca fiecare din noi a zis ca Maria-Ta! Ce putem? Suntem slabi! Moldova mica! Poporu-i slab!
Stefanita: — Popor! popor!
Arbore: — Popor, da! O, cumplit e cand se framanta, infricosat cand se rascoala! Mare turbure si veninoasa! Fur tuna turbata si despletita! O! ati rausit a face din el numai niste umbre sclave si scunde, umbre a stalpilor palatelor voas tre!... Dar Dumnezeu va feriasca de mania lui! D-zeu va feriasca!
Stefanita: — Portare! Credeti-ma pe mine, vorbele voastre

suna a basme; voi insusi nu mai sunteti trecutul cel plin de fala si putere, ci numai ruina lui. Portare! esti batran... ca unui batran ti s-ar cuveni mai bine sa odihnesti oasele pe marirea trecuta — caci pentru fapte maduva-n ele nu mai este.”
Paralel cu opera aceasta originala, Eminescu a intreprins si un numar de talmaciri, din randul carora se ridica, drept cea mai izbutita, comedia antica intr-un act si in versuri Lais dupa Le Joueur de flûte a lui Emile Augier. Document gratios al unei epoci care trata sclavia in culori idilice, talmacirea aceasta magistrala e cu atat mai pretioasa, cu cat ilustreaza misterul creatiei eminesciene, intr-o vreme cand geniul poetu lui intra cu repeziciune in conul de umbra, ce avea sa-l eclipseze.
Daca opera de dramaturg a lui Eminescu este, prin forta imprejurarilor, fragmentara, aceea de critic teatral e una din cele mai inchegate si mai unitare si ea poate servi de model pentru alcatuirea unui cod al perfectului cronicar dramatic.
Atat de variate sunt problemele pe care le dezbate in cronicele sale, atat de intemeiate judecatile de valoare, atat de multiple sugestiile. Cronicile sale dramatice, sau, cu titlu de epoca,
“revistele teatrale” din Curierul de Iasi pe 1876 si 1877, se citesc si astazi cu un interes sporit de buna seama, pentru ca trecerea anilor a ratificat intrutotul justetea observatiunilor lui, asa cum a ratificat si opera celui dintai profesionist al criticii teatrale si muzicale, am numit pe Nicolae Filimon, celebrul autor al Ciocoilor vechi si noi si demnul inaintas al lui Eminescu in mestesugul acesta, al criticii teatrale. Fara sa ne gandim a ridica, necum a epuiza, lista tuturor problemelor atinse, o minimala enumeratie, totusi se impune. Repertoriul vremii aceleia se alimenta, de preferinta, din repertoriul modern al scenei franceze — melodrame, teatru bulevardier sau farse
— si, cu toate rezervele ce formuleaza, Eminescu vede in aceasta “un inceput de emancipare de nefasta influenta

franceza, cu toate ideile ei pe dos despre clasicism, cu miscarea ei pe cataligi, cu vorba afectata si pronuntia falsa“. Daca nu gusta si nu apreciaza “dramele lui Racine si Corneille si cum se mai numesc acei ilustri mergatori pe cataligi”, in care vede
“niste imitatii slabe si gresite ale tragediei antice”, Molière, in schimb, i se pare superior, pentru ca acesta “n-a avut alt profesor decat natura si de aceea e clasic in farsele sale chiar”.
In incheiere, cronicarul recomanda o intoarcere la vechile bune traduceri din Molière, Goldoni, Kotzebue chiar, “repertoriu cu limba sanatoasa si de atat efect”, gratie caruia scena ar putea fi curatata de “florile exotice si de senzatie ale teatrului francez modern”. Cu prilejul reprezentarii Revizorului lui
Gogol, in localizarea, atat de nefericita, a lui P. Gradisteanu,
Eminescu scrie unul din cele mai pertinente din studiile ce s-au inchinat la noi marelui umorist, si din nou comparatia cu teatrul modern francez i se impune cu necesitate: “Ca toti scriitorii — spunea Eminescu — care nu se silesc sa ne spuie ceva pentru a ne procura petrecere, ci care au de spus ceva adevarat, chiar un trist adevar, Gogol nu vaneaza nicaieri efectul, pentru ca el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru ca i-a placut lui sa scrie, cum simtea si vedea lucrurile, fara a se preocupa mult de regulile lui Aristotel. Si dupa a noastra parere, bine a facut. Interesul febril pe care ni-l insufla comediile frantuzesti moderne, in care planul piesei se-ntemeiaza sau pe adulteriu sau pe incercari de adulteriu, facand din pacatele femeilor si barbatilor picanterii dramati ce, piparate cu expresii lunecoase si situatii si mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaste.” Vorbind de repertoriu,
Eminescu semnala, pe de o parte, “esclusivismul catorva reputatii” care blocau reinnoirea repertoriului ca si pretentiile absurde ale publicului, nemultumit cand o piesa se repeta de doua-trei ori si asteptand tot piese noi ca si cum actorii ar fi
“cai de posta“ iar, pe de alta parte, necesitatea de a apela la

marile valori ale teatrului universal (inca din 1870 recoman da pe Hebel, pe Holberg, pe Björnson), pentru a se putea
“crea o atmosfera artistica, unde oamenii de orice opinie sa poata privi c-un egal interes zugravirea partii eterne din om”.
Pentru ca, adaoga cronicarul, in timp ce dramele lui Shakes peare si Molière “vor fi totdeauna ascultate cu acelasi viu interes, caci pasiunile omenesti vor ramanea intotdeauna aceleasi... a pune pe scena imprejurari si oameni care azi sunt pentru a nu mai fi maine, inseamna a da unui institut de cultura sufleteasca caracterul frivol al unui café-chantanat”.
Jocul actorilor, grima nenaturala, si mai ales modul defectuos de a vorbi, au preocupat intotdeauna pe Eminescu. Pronuntia actorului trebuie sa tie seama nu numai de regulile ortoepiei romanesti in genere, dar si de folosirea celor trei accente (si intru aceasta lectiile tratatului lui Rötscher au lasat urme): accentul gramatical, cel logic si mai ales cel etic, ce consta in cunoasterea nuantelor infinite ale tonului vocei. “Cand un actor cunoaste — scria Eminescu — insemnatatea fiecarui ton al glasului sau, precum si fiecarei incretituri ale fetei sale, abia atunci isi cunoaste averea si e artist. Atunci el manuieste persoana sa proprie ca pianistul un piano, ca violo nistul vioara.” Si cronicarul nu se mentine numai in teorie.
Exemplificarile lui sunt numeroase, pline de invataminte si dictate numai de simtul dreptatii. De aceea, acelasi actor, de pilda, Galino, poate fi si criticat cu asprime, dar si elogiat cu entuziasm. Stilul acestor cronici dramatice e cand grav, cand didactic si cand plin de verva satirica. Uneori satira e vehe menta, casanta, nimicitoare. In astfel de cazuri ziaristul, ce va deveni din toamna anului 1877 si pana in 1883 si care va da pamfletului romanesc un nou impuls, isi arata ghearele.
Asa e in cazul cronicii dramatice ce consacra piesei Moartea lui Constantin Brancoveanu de Antonin Roques, pe care o supune unui serios examen si in care se poate ceti o fraza ca

aceasta: “Piesa comisa de d. A. Roques ar fi putut avea cu toate acestea un merit mare — acela adica de a nu fi fost scrisa niciodata. Ce pacat ca autorul n-a avut fineta si tactul ca sa-si castige prin acest mic mijloc lesnicios multamirea publicului!” Asa e mai ales in cazul celor doua Reviste teatra le, pe care le publica in Timpul din 12 si 15 noiembrie 1877 si unde refera despre piesele lui Frédéric Damé: Visul Dochiei si Ostenii nostri, ce se reprezentau atunci pe scena Teatrului
National, in aplauzele delirante ale publicului. Am identificat se retiparit, cu ani in urma, sub titlul: Intaia cronica dramati ca si intaia polemica a lui Eminescu la “Timpul” aceste texte de mare complexitate psihologica, asupra carora nu voi mai starui. Ce se cuvine retinut insa, chiar sub beneficiu de inven tar, este indignarea poetului, cand, abia descins din Iasul recluziunii sale sentimentale, in Capitala prinsa in frigurile razboiului de independenta, asista la ceea ce el numeste panora ma lacrimogena de pe scena Teatrului National. Si figurile marilor domnitori ai trecutului, si faptele de arme, in curs de desfasurare, ale unei armate greu incercate, erau prea scumpe inimii poetului, ca sa se impace cu gandul ca ar putea fi bagatelizate si prefacute in marfa de vanzare. De aici, verva vituperanta, sarcasmul, verbul dur si ironia caustica, pe care numai o detaliata analiza ar izbuti sa le puna in justa lor lumina.
Concluzia acestor iesiri violente este una singura si ea poate sluji de concluzie intregii noastre expuneri. Ele dove desc, cu toatele, reactiuni ale indignarii sau pure fapte de teatru, sub intreita ipostaza a actorului, dramaturgului si criticului dramatic, marea pasiune cu care Eminescu a slujit scenei romanesti, pe care istoria teatrului nostru e datoare sa o aseze la locul cel mai inalt si careia festivitatea de astazi incearca sa-i restituie un prea modest omagiu.

Eminescu - https://www.autorii.com/scriitori/mihai-eminescu/index.php