m7t13tp
Dimitrie Cantemir (1673—1723) e un erudit de faima europeana, voievod moldovean, academician berlinez, print moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru. Autor intre altele al unei Istorii a imperiului otoman scrisa latineste, care i-a facut renumele in Occident, intrucat ne priveste, intereseaza prin Divanul seau galceava inteleptului cu lumea sau judetul sufletului cu trupul, compunere scolareasca, si prin mai matura Istorie ieroglifica. Divanul, cu pesimismul lui biblic, e de o uimitoare asemanare cu dialogurile de mai tarziu ale lui Leopardi.
Omul cu aspiratiile lui morale e pus in fata implacabilei Firi, care se aseaza in pozitia ispititoare a lui Mefistofeles. “Vad — obiecteaza
Inteleptul in frumoase imagini de risipire — frumusetile si podoaba ta ca iarba si ca floarea ierbei, bunurile tale — pulbere si fum, carile cu mare grosime in aer se inalta si, indata raschirandu-se, ca cand n-ar fi fost, se fac”. Dar Lumea ii pune inainte avutia, izbanzile, gloria, si
Inteleptul insusi, devenit Faust, marturiseste sincer dorintele: “Eu poftesc avutia... O, lume! Eu poftesc mai mult: ca vestit si cu nume mare sa ma fac... O, lume! Eu poftesc targuri si cetati... O, lume! Eu, dupa acestea dupa toate, si cinste politiceasca cer si poftesc... O, lume!
Eu decat aceasta si mai mare cinste imi poftesc: si intre stapaniri sa ma invrednicesc. “Lumea il sfatuieste sa ucida, sa jefuiasca. Inteleptul ar voi si imparatia cerului, gloria pamanteasca parandu-i-se subreda.
Acum scriitorul izbucneste intr-o invocatie furtunoasa a gloriilor apuse:
“Unde este Kyros si Cresos? Unde este Xerxes si Artaxerxes?” Iar Lumea ii raspunde cu bland sarcasm: “Sa stii, ca numai cu o feleaga de panze invaliti, ca cum ar fi in cameasa cea de matasa invascuti; si intr-un sicriu asezati, ca in haina cea de purpura mohorata imbracati; si in gropnita aruncati, ca in saraiurile si palaturile cele mari si desfatate asezati, s-au dusu-se; iara alta nemica nici in sin, nici in spate n-au radicat, cu sine sa duca”. Mai tarziu disputa devine arida si de un ascetism pedant, dar trebuie sa se recunoasca lui Cantemir meritul de a cauta intaiul termeni filozofici (substari, asuprastari, impregiur-stari, macrocosmos, microcosmos), in slujba unui spiritualism naturalist de speta paracelsiana. Vanhelmontian in Sacrosanctae scientiae indepingi bilis imago, cu toate elementele de rigoare ale teosofiei (archei, fermenti, blas), Cantemir dizerteaza cu mult umor dialectic despre intolerabila conditie a omului (“tragicul” existentei am zice azi), pus sa dibuiasca in noaptea neagra a stiintei umane. Filozoful propune
“trasnetul fulgerator inelectual”. Un interesant capitol despre “timp” ajunge la incheierea ca timpul nu e categorie ci o esenta in Dumnezeu, locul de explicatie a Spiritului. Un punct atrage chiar atentia asupra conversiunii universului istoric spre spiritul absolut: “Timpul trebuie sa fie calauza creaturii catre supraintelectualul, unicul etern si indefinit
Dumnezeu”. Opera literara viabila a lui Cantemir este Istoria ieroglifica, adevarat Roman de Renard romanesc, asupra talcului politic al caruia, destul de straveziu, s-a insistat cu exces. Corbul (Brancoveanu), epitropul pasarilor, a dat porunca sa se inlature Vidra (Const. Duca) de la epitropia dobitoacelor si sa se inscauneze Strutocamila (Mihai
Racovita). Vidra se apara tinand un discurs dupa toate regulile retoricii
(“Vestita axioma intre cei fizicesti filosofi este ca cel deasemenea iubeste pre cel sie deasemenea...”), Batlanul denunta caracterul amfibiu al Vidrei, care la randu-i ironizeaza dubla infatisare a Batla nului, “pasare de apa sau peste de aer”. Un proces identic se isca cu privire la Strutocamila (vazuta ca animal himeric), care dupa “socoteala loghiceasca” “dobitoc cu patru picioare nu este, pasare zburatoare nu este, camila nu este, Strut aplos nu este, de aer nu este, de apa nu este”, ci “traghelaful firii” din ambele monarhii. O calatorie fabuloasa pe apa Nilului in sus, facuta de Camila, e prilej de uimitoare descriptii in caligrafie persana:

“...Asa dara despre rasarit baltile, muntii si locul se avea; iara despre apus, adeca din cotro Nilul venea si anapetele baltilor ingemanandu-se se despartea, intr-alt chip era; ca pre cat muntii acei din stanga si din dreapta se inalta (ca si a muntilor inaltime, ca la cinci mile se socotea), pre atat locul din dos se ridica, si cu varfurile muntilor de tocma campul despre apus in lat si in lung se intindea; prin mijlocul a caruia, apa
Nilului din izvoarele de unde iesia, spre baltile ce-l sprijinea, lin si frumos cura. Iara pre sesurile campului aceluia, si pre o parte si pre alta parte, de apa atata campul cu otava inverzea, cat ochilor, preste tot, tot o tabla de zmaragd meree a fi se parea, in carile tot chipul de flori, din fire rasarite, ca cum cu mana in gradina, pre rand si pre socoteala ar fi sadite, cuvios se imprastia, si cand zepfirul, vantul despre apus, aburea, tot feliu de buna si dulce mirosala de pre flori scornea...
Miraculosul oriental din capistea zeitei Pleonexia facuta din cristal da pagini vrednice de Ariosto. De o mare fineta de tonuri este desenul de atentii miniaturale al Cameleonului. Romanul colcaie de astfel de maiestrii caligrafice, precum este exuberant in expresii plastice. Vidra e “jigania cu talpa de gasca, cu coltii de stiuca”, “vulpea pestelui si pestele vulpii”. Dulful (balena) e “porc pestit” si “peste porcit”. In cursul operei sunt si numeroase “eleghii” in aceeasi cadenta populara si cu o nespus de inteligenta tratare culta a metaforei taranesti:
“Eu m-am vechit, m-am vestejit si ca florile de bruma m-am ofilit, soarele m-au lovit, caldura m-au palit, vanturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, zilele m-au vechit, anii m-au imbatranit, noptile m-au schimosit si, decat toate mai cumplit, norocul m-au urgisit si din dragostele tale m-au izgonit; iara acesta nou, vios, ghizdav si frumos, ca soarele de luminos, ca luna de aratos si ca omatul de albicios este; ochii soimului, pieptul leului, fata trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dintii lacramioarelor, grumazii paunului, sprancenele corbului, parul sobolului, mainile ca aripile, degetele ca razele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, pelita cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului si vartutea colunului are.”