r6i4ix
Cu rabdare profesorala, cu fina patrundere si inteligenta cumpatare, defineste si explica dl Ibraileanu, in 32 de paragrafe substantiale, caracterul si procedarile literare a 22 de scriitori.
Pentru a da o idee despre varietatea exemplelor cercetate, aleg cateva nume: Gide, Ionel Teodoreanu, Dostoievski, Marcel
Prèvost, Bratescu-Voinesti, Proust, Spiridon Popescu, La
Rochefoucauld, Agarbiceanu, Tolstoi... In fata vietii literare, dl Ibraileanu a avut totdeauna o cumintenie senina de biolog.
De aceea, tot ce scrie el odihneste de impresionismul iritat care ne domina cu exces, si carul nimeni, cred, nu i-a rezistat atat de bine ca dansul. Odihna aceasta e salutara; ea da ocazie spiritului stiintific sa tempereze subiectivismul literar. Nu-i vorba sa reabilitam de mult trecuta critica stiintifica cu rigiditatile el naive, ci numai de obligatia neinlaturabila de a ne clarifica impresiile, si a ne completa intelegerea prin comunicare cu sensibilitatea si fantezia altora. Cultivarea impresiei in ea insasi, fara a cauta sa o determinam cu ajutorul unor elemente intelectuale, nu-i decat o treapta pregatitoare in teoria literara; iar negarea radicala a oricarei teorii este o atitudine de un impresionism astazi perimat. Poti sa nu cultivi teoria aceasta e o chestie cu totul particulara. Trebuie stiut insa ca teoretizarea este, in general, inevitabila spiritului uman.

Orice formulare implica, intr-un grad oarecare, teorie si formularea, adica expresia, e peste tot fatala spiritulul nostru.
Procedarea dlui Ibraileanu este rezultatul ultim la care tinde orice nevoie si orice incercare de clarificare in materie literara.
* * *
In prefata romanului Pierre et Jean, Maupassant descrie doua metode de povestire: accea prin analiza psihologica si aceea a expunerii dinafara si prezentarii dramatice a persoanelor si intamplarilor. Dl Ibraileanu deosebeste aceste metode sub numirile: analiza si creatie. Cuvantul creatie nu-l multumeste, dar se hotaraste pentru el fiindca e cunoscut si familiar. Analiza ajuta creatia, zice d-sa; cei doi termeni nu se opun radical unul altuia. Pe mine, cuvantul creatie ma multumeste cu deosebire, fiindca obisnuit analistii nu izbutesc sa justifice pretentia lor de a imagina figuri in stare sa concureze registrele starii civile . Dl
Ibraileanu insusi spune categoric acest adevar capital pentru interpretarea si clasarea operelor literare: creatia e superioara analizei. Arta literara fara analiza se poate. Fara creatie nu."
Cuvantul creatie precizeaza excelent aceasta superioritate.
Adeseori analistii sunt tipuri hibride: figurile pe care le incearca nu izbutesc, n-au justificare solida, fiindca nu figuri, ci stari sufletesti l-au obsedat pe autorul psihologizant. Analistul promite fanteziei cititorului realizari de care singur nu-i capabil, si aceste promisiuni, desarte si repetate, irita si plictisesc atentia, dandu-i necontenit orientari false. Analistii sunt oameni care sufera de dragoste nenorocita pentru creatie. Este de luat aminte ca fractiunile de artisti si diletantii sunt, de obicei, analisti. Taine e aici exemplu eminent: Graindorge, Etienne Mayran sunt incercari de inventie literara complet nereusite, scheme fara justificare interioara. Locul analistului este in aforism, in portret moral abstract, in eseu psihologic. Diletantul face, in mod firesc si fatal,

autobiografie, dezvolta mahalagisme avantajoase despre sufletul lui face adica, de bine de rau, analiza. Aici, cu deosebire, devine pretios cuvantul creatie, asa cum l-a itrebuintat dl Ibrai leanu: el arata in ce directie trebuie cautata una din deosebirile fundamentale dintre artist si diletantul literar. E de folos, cred, sa amintim ca psihologizarea are si o cota sociala interesanta: se considera semn de distinctie si de modernitate sa analizezi stari sufletesti si, mai cu seama, sa te analizezi. De aceea, in judecata vulgara, psihologia e socotita ca o superioritate literara absoluta. Din exemplele si discutiile dlui Ibraileanu reiese o critica solida si completa a acestei prejudecati comune si puternice.
* * *
Psihologismul literar poarta cu sine o puternica tentatie de a face stiinta; cateodata, se-ntelege, el e un simplu pretext pentru atitudini stiintifice.
Pentru studiul psihologiei literare, materialul cel mai complet si mai original il da astazi Proust. Dl Ibraileanu il caracterizeaza, dupa terminologia d-sale, scurt si exact: analiza lui Proust este creatie. In adevar, acest autor a obtinut un pitoresc psihologic nou, fixand amanunte sufletesti la care poate nici un literat, pana la dansul, n-a luat seama, detalii dintre acele peste care trecem iute, uneori numai cu o usoara mirare, socotindu-le puerile si bizare. Proust intrebuinteaza reminiscente si asociatii marunte si ciudate; omul comun, matur si practic, simte un fel de jena sa le tie minte, se fereste sa le formuleze, ii e frica sa nu-si compromita seriozitatea spiritului, dand atentie unor astfel de ciudate maruntimi. In lucrurile sufletesti, ca si in cele exterioare, atentia obisnuita a literatilor, cu atat mai mult a cititorilor, e atrasa numai de senzational. Proust creeaza tocmai cu ajutorul nimicurilor bizare; si fiindca, cel putin in partile de la inceputul operei, el nu sacrifica nicidecum detaliul exterior in favoarea

celui pur psihic, figurile lui sunt stralucit create. Mai pe urma, atitudinea stiintifica invadeaza; figurile se desfac in grupe de generalitati, detaliile nu mai apar localizate si concrete, ci devin exemple care, oricat ar fi de ingenios extrase, nu mai pot opera efect artistic.
Astfel, opera lui Proust indica prin excelenta descompunerea romanului: in locul acestei forme de arta, vom avea carnetul de note interesante si variate fara margine. Acum vreo saizeci de ani, Edmond de Goncourt, in prefata la Chérie, facea romanului ca gen obiectii, cerand inlocuirea lui cu informatia conforma lucrurilor intamplate adevarat, libera de orice preparatie artistica.
De acum incolo cartea va trebui deci sa fie pur autobiografica; de cerintele estetice pe care le satisfacea romanul va purta de grija, probabil, numai cinematograful.
* * *
Dl Ibraileanu crede ca rareori tipurile principale dintr-un roman raman in minte atat de conturate ca cele secundare , si explica aceasta prin insasi multimea imaginilor in care ni se prezinta figurile principale. Aceasta multime insasi impiedica, zice dl Ibraileanu, sa se formeze o imagine cuprinzatoare . La fel se intampla in viata: Aceasta infirmitate, crede dl Ibraileanu, e generala. Sunt tineri care, spre nenorocirea lor, tin mai bine minte figura barbierului decat pe a iubitei lor. Nu admite dl
Ibraileanu ca sunt oameni destui cu vizualitate intensa, care retin natural multe imagini ale aceleiasi figuri, foarte diverse si totusi energic conturate si colorate? Eu, cel putin, nu pot subscrie la generalizarea d-sale. Proust da un exemplu perfect, in sensul dlui Ibraileanu: spune ca i se intampla sa nu-si aduca aminte figura Gilbertei, cu toate ca o vedea zilnic si era indragostit de dansa. Aceasta inseamna, cred, ca Proust avea vizualitatea slaba; lucrurile vizibile il captivau numai ca semne de stari psihice, si

in acest caz, desigur, le vedea cu o rara inteligenta. De altfel, el marturiseste categoric ca nu era vizual. Despre Gilberta spune ca-i uita figura fiindca toata atentia lui era fixata lacom asupra vorbelor fetei. Si aici Proust se incumeta sa scrie on in loc de je: on attend la parole qui accordera ou refusera un rendez-vous.1
Atat de greu e, chiar pentru un observator mare, sa reziste ispitei de a imagina majoritatea oamenilor dupa tipul sau personal.
Proust era un groaznic tiran pentru sufletul amantelor si priete nilor sai, si, potrivit cu aceasta orientare a intereselor sale sentimentale, imaginile vizuale ramaneau palide si secundare.
Alti oameni insa, din contra, sunt fericiti sau sufera de imaginile vizuale multe si tari, care alterneaza in mintea lor fara a se concura si a se reduce una pe alta.
Imaginea cuprinzatoare de care vorbeste dl Ibraileanu nu poate fi, cred, decat o schema, clara, dar fara viata plastica, desi, probabil, cu multa viata sentimentala. Generalizarile in aceasta privinta sunt totdeauna riscate. Lucrul insusi are mare isemnatate pentru intelegerea metodelor de creare, ca si a felurilor de a primi arta literara.
Nu inteleg bine de ce crede dl Ibraileanu ca din voluntarism si din conceptia energetica actuala rezulta condamnarea doctrinei arta pentru arta , pe care d-sa o numeste un corolar al rea lismului .
Arta este expresie, si orice expresie e disciplinare. Faimoasa impasibilitate , de care s-a pomenit atat de mult si atat de confuz, nu inseamna nimic alta decat supunerea inevitabila a torentului sufletesc catre un sistem de expresie pe care l-ai ales. Torentul insusi e inexpresibil. Arta e, cum e si stiinta, un langage bien fait 2 ; si nici un limbaj nu poate rezulta direct din impulsuri subiective, ci numai printr-o intelectualizare a lor, in concepte sau imagini. Limbajul odata ales impune ascultare, si aceasta ascultare constituie ceea ce se poate numi obiectivitate.
Arta pentru arta, formula care, dupa cum cred, nu din vina ei a

produs multa iritatie, postuleaza tocmai acest fel de obiectivitate.
Energetismul modern poate el emancipa cu totul atitudinile intelectuale arta, si de ce nu si stiinta?...deoarece totul zace in unul si acelasi torent de energie de acest postulat care se intemeiaza pe anume legi ale vietii spiritului, astfel incat torentul sa se reverse in toata tumultuoasa si confuza lui splendoare?
Presupunerea imi pare exagerata, si justificarea ei nu imi e clara.
* * *
Cu nemarginita multumire am citit ce spune dl Ibraileanu despre Tolstoi Rusul genial . Rareori am simtit ca inteleg o impresie literara atat de complet, din adancul experientei proprii, ca acea cuprinsa in fraza d-sale: am luat, dupa Razboi si pace, pe Fort comme la mort al lui Maupassant, care-mi placuse la doua lecturi anterioare. Mi-a fost mila si scarba de Maupassant cu pictorul lui si cu doamna lui care nu vrea sa imbatraneasca.
Se poate altfel? Maupassant, in romane mai cu seama, lucreaza pentru chic. Adevarul artistic e inlocuit cu un ideal de distinctie si de eleganta combinat din estetica profana a oamenilor cu deosebire a femeilor de lume si din visele actorilor, regizorilor, sau poate chiar a cusatoreselor sentimentale... Nu supar prea mult, cred, pe dl Ibraileanu, daca spun ca, pentru mine, si
Turgheniev se afla uneori foarte aproape de aceasta estetica: si el confectioneaza, destul de des, modele chic.
Despre inferioritatea femeilor ca producatoare de arta si despre figurile de femei in romane, dl Ibraileanu dezvolta ingenios o suma de adevaruri pretioase. Cred numai ca acele deosebiri, indeosebi inferioritatea artistica a femeilor, sunt particularitati trecatoare. Femeile sunt silite sa fie mult prea practice; de aceea raman, obisnuit, secundare in activitatile de lux. Nu sunt diferente naturale in joc, ci istorice. Femeilor li s-a impus o estetica deosebita in orice manifestare a vietii, si aceasta

estetica este fundamental contrarie adevarului artistic. Dar in aceasta privinta, transformarea a inceput. Ar putea dl Ibraileanu spune hotarat ca Voica Henriettei Stahl e scrisa de o femeie, daca i s-ar prezenta cartea fara nume de autor?
* * *
Am adnotat o mica parte din cele scrise de dl Ibraileanu.
Articolul d-sale e neobisnuit de bogat in sugestii diverse si puternice. Trebuie citit indelung si recitit, in doze mici, cu indaratnica atentie. E prea serios lucrat pentru a fi tratat altfel.