Mateiu Caragiale e2c7cu

Am asistat, cu ani ? urma, involuntar, la un mic dialog
?tre Ion Barbu =i +erban Cioculescu. Cei doi eminen\i profesori, poetul matematician =i criticul, prieteni vechi, nu se vazusera de o buna bucata de vreme. ?i +erbane, zise Barbu, ce mai faci, cum o mai duci, tot mai crezi ca Eminescu este cel mai mare artist al cuv?tului la rom?i? ?ubite maestre =i prieten, am reflectat la lucrul acesta de o via\a =i nu-mi pot schimba parerile cu una, cu doua. Pentru mine, ca pentru to\i cei din tagma noastra, Eminescu este =i va ram?e ne?trecut. ?\\!“
— clatina din cap Dan Barbilian, a nega\ie, ridic?d aratatorul spre tavan, odata cu bastonul de care se slujea ? anii din urma,
=i exclama solemn: ?’a que Mateiu!“
Ram?e hotar? lucru ca pentru unul dintre cei mai mari poe\i rom?i din epoca interbelica, Ion Barbu, Mateiu Caragiale, nu at? poetul =i nuvelistul c? mai cu seama autorul Crailor..., era tot ce avea mai stralucit literatura rom?easca. In ce ar putea consta valoarea romanului Craii de Curtea Veche?
In nuvela Remember, publicata ? , ni se poveste=te ?n fapt divers atroce , sf?=itul tragic, ?valuit ? mister — cu ceva din atmosfera istoriilor extraordinare ale lui Edgar Allan Poe — al lordului Aubrey de Vere, scobor?or dintr-o veche casa nobiliara normanda din care ?su=i Carol I, regele Angliei, cel decapitat la , s-ar fi tras. Tehnica ·isterului va mai fi aplicata de Mateiu
Caragiale tot at? de insistent ? fragmentul Sub pecetea tainei, ce ar fi trebuit sa vina ca o continuare a Crailor de Curtea Veche.
Interesant ram?e, ? Remember, portretul idealizat al personajului
(idealizat ? sensul lui Mateiu Caragiale), ·atit , ?ulemenit , cum ·ici o muiere nu mi-a fost dat sa vad , cu degetele de la m?ni lungi, osoase, ?podobite cu safire de Ceylon. Atitudinea naratorului este ?sa pur estetica. P?zele lui Van Dyck, Van-der Faes, Ruysdael, Van Brower, ca =i frecventarea raschieriilor neerlandeze din Berlinul tinere\ii sale, cu poli\e ?e care stateau

?=irate nastrape =i urcioare de Delft (patria lui Vermeer), ? faceau at? de frumos =i misterios pe t?arul sau prieten, un fel de relicva vie, incredibila, a trecutului:
?asisem frumoasa nu at? faptura lui sir Aubrey, c? asemanarea lui cu unii din aceia de mult pieri\i ? spulberea veacurilor, ? gasisem frumos pentru ca ? el vedeam retraind o icoana din trecut, vedeam re?viat scumpul trecut ?su=i. Trecutul apus pentru totdeauna...“
Frumos, inspir?d · evlavie nemarginita , este Pa=adia, din
Craii de Curtea Veche, ?n luceafar , pe care ?n joc al
?t?plarii ? ?zestrase cu una din alcatuirile cele mai desav?=ite ce poate avea creierul omenesc , de o frumuse\e fizica tipic decadenta, de sf?=it de veac XIX:
?e frumos cap avea totu=i! Intr-?sul a\ipea ceva nelini=titor, at?a patima ?fr?ata, at?a trufie apriga =i haina ?vrajbire se destainuiau
? trasaturile fe\ei sale ve=tede, ? cuta sastisita a buzelor, ? puterea narilor, ? acea privire tulbure ?tre pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu glas taraganat =i surd, se desprindea, cu amaraciune, o ad?ca sila .
Tot a=a, portretul lui Pantazi:
?a fi fost pentru ca omul era a=a de fermecator de trist? Cu putin\a, la d?sul numai ochii spun?d at?ea. Cam afunda\i sub bolta spr?cenelor =i de sub albastrul rar, privirea lor, nespus de dulce, parea a urmari, ?zabranita de nostalgie, amintirea unui vis. Ei
?tinereau straniu aceasta faptura care nici altminteri nu-=i trada v?sta, luminau fruntea senina, desav?=eau ?fa\i=area nobila ce-i
?tiparea mata paloare a fe\ei smede, trase, prelungita de o \acalie moale ca matasea porumbului, a carui culoare o avea chiar. Cam aceea=i era =i culoarea ?bracamintei ce purta de obicei, la d?sul moi, molatece, mladioase fiind toate, =i port, =i mi=cari, =i grai. Era un obosit, un sfios sau un mare m?dru.“
In ce consta noble\ea ·railor , a lui Pa=adia =i a lui Pantazi, mai ?t?? (Aceea a naratorului se ghice=te a fi identica, am zice, conform teoriei =i ?eoremei ca, atunci c?d doi se aseamana
?tre ei, obligatoriu trebuie sa se asemene =i cu cel de al treilea, de vreme ce acesta din urma ? prezinta ca pe propriul sau portret ideal.) Lucrul este interesant de discutat pentru ca aici sta concep\ia despre ·ristocra\ie a lui Mateiu Caragiale, odata cu concep\ia lui despre frumos, cheia ?sa=i a ?\elegerii romanului, mai bine zis a uneia (a celei mai potrivite, dupa parerea noastra) dintre posibilele lui lecturi. Vechii boieri, chiar autentici,
Vacare=tii =i Gole=tii, ? Muntenia, Conachi, Bal=e=tii sau
Sturdze=tii, ? Moldova, de exemplu, \ineau, nici vorba, la ighemonicon, dar erau mai degraba ni=te patrio\i cumin\i, constructori ? cultura =i gospodari plini de bun-sim\ ? politica, c?d aceasta se potrivea intereselor lor mai cur?d conservatoare, cu toate ca manifestau nu o data deschideri catre ideile liberale venite din Occident. Cu at? mai mult, n-au facut caz de noble\ea de na=tere revolu\ionarii patruzeciopti=ti, mai to\i boieri sade =i ace=tia. Procesul sincronizarii cu Apusul, unde =i facusera studiile,
? Fran\a de dupa marea revolu\ie, li s-a impus ca o necesitate indiscutabila. Kogalniceanu, Cuza, Alecsandri, Balcescu, Gole=tii din cea de a doua genera\ie, Bratienii, C. A. Rosetti au ?clinat spre burghezia ?noitoare, progresista =i democratica. Cel mai aristocrat dintre ei, Ion Ghica, era prieten cu Nicolae Filimon =i
Anton Pann, =i vorbea (? Dascali greci =i dascali rom?i) numai cu o bl?da, abia ?gaduitoare ironie despre matu=a sa dinspre bunica, Elenca Dudescu, vaduva poetului Alecu Vacarescu, c?d o punea sa i se adreseze a=a: ?ino sa te sarut, evghenistul mamei, ca eu c?d ma g?desc la evghenia familiei noastre, uite, ?i vine ame\eala. Noi cu to\i boierii cei mari suntem rude, =i cu
C?de=tii, =i cu Barcane=tii, =i cu C?pinenii, =i cu Filipe=tii, =i cu Cantemire=tii, =i chiar cu Maria Tereza .
Ceea ce cu un cuv?t nepreten\ios am putea numi \?na aris tocratica a aparut la noi, trec?d peste prezum\io=ii Macedonski
=i Duiliu Zamfirescu, mai cu seama dupa primul razboi, c?d burghezia, devenita conservatoare ea ?sa=i — nu fara a imita moda apuseana din epoca lui Proust — =i cauta blazoane, lucru semnificativ, indiferent de ce na\ionalitate ar fi fost ele.
Burghezii =i burghezele lui Caragiale-tatal nu le r?neau, consider?du-le, poate, ca =i genialul lor creator, drept ni=te mofturi. Deocamdata Mandica =i Tincu\a =i disputau numai pe bravul locotenent Gica Elefterescu. Abia madame Esmeralde
Piscupesco, ca un prim semn de aristocratism, dadea c?e un five o’clock tea tous les jeudi, iar Claymoor-Vacarescu, ce ar fi putut invoca o noble\e de s?ge, se mul\umea doar sa le consemneze subaltern ? carnetul sau monden de la
L’Independence roumaine, ba mai ?cas?d — din pricina unei nenorocite gre=eli de tipar — =i o pereche umila de palme din partea maiorului cu numele plebeu de Buzdrugovici. Blazoanele, aproape toate dubioase, =i fac ?sa numaidec? apari\ia ? romanele Hortensiei Papadat-Bengescu =i, ceva mai t?ziu, ? acelea ale lui G. Calinescu, vazute ca ni=te caricaturi.
Mateiu Caragiale ?sa pare a lua chestiunea ? serios.
Pa=adia, numit =i Pa=adia Magureanu, dupa o mo=ie a unui strabun fost ?alt dregator, ie=ise din oameni ·u vaza =i cu stare — genealogia nu este limpede ?fa\i=ata de prozator — ,
=i facuse studiile ? strainatate, trecuse, ? tinere\e, prin cele mai grele ?cercari, din pricina marii lui m?drii, =i numai cu propriile-i for\e ??dise norocul la rasp?tie, ? ?=facase =i-l siluise ca sa-i poata smulge ceea ce, ? chip firesc, i s-ar fi cuvenit fara cazna =i zbucium . La vremea lui, stramo=ul sau, arma=ul, faptuise un omor, dar lucrul pare obi=nuit la
·ristocra\ii din evul de mijloc, carora li se ?t?pla ?neori sa fie chiar =i t?hari de drumul mare. A=a st?d lucrurile, noble\ea lui Pa=adia a devenit — lasa naratorul sa se ?\eleaga
— suprem dispre\ =i cinism amar, ?pins at? de departe, ?c? insul i=i ura=te propria-i stirpe, propria-i na\ie, a carei istorie o cunoa=te ? toate amanuntele. Intr-una din izbucnirile lui, era de parere ca ?sa=i Curtea Veche, ? jurul careia, simbolic, au loc tribula\iile personajelor, trebuie sa fi fost un edificiu meschin:
?e fusese Curtea era lesne de ?chipuit, seman?d ? mare cu m?astirile, cu trupuri de cladiri multe, pentru a putea sala=lui toata liota \iganeasca, fara ?tocmire, fara stil, cu nade, umpluturi =i c?peli, vrednica sa slujeasca, ? ura\enia ei, de decor unei tagme stap?itoare plamadita din toate lepadaturile venetice =i din bel=ug altoita cu s?ge \iganesc .
Lui Pa=adia ·i ca=una chiar =i pe marele Br?coveanu pe care, la un moment de furie, ? ?ugravi ca pe un buliba=a mehenghi, v?zator =i slugarnic, ?n suflet de rob : ?e lasa dupa el: st?pii de la Hurez, pridvorul de la Mogo=oaia, Potlogii, ce? Cinicul, ·arele meu prieten , cum ? nume=te naratorul, nutrea · ura bolnava... ?potriva \arii rom?e=ti =i ·urase ca se va ?straina pentru totdeauna, ?data ce mijloace c? de slabe ? vor ?gadui-o . Dar, lucru interesant — =i aici intervine marea arta a lui Mateiu Caragiale, fascina\ia pentru personajele lui problematice —, Pa=adia nu se putea dezlipi de Bucure=ti
(cum nu se putuse deslipi de \ara nici ·xilatul de bunavoie,
Caragiale-tatal, cu toate ca domiciliase la Berlin ? ultima parte a vie\ii), ·ra=ul blestemat, plin de at?ea amintiri amare .
Meremetisise vechile case cumparate la mezat de la Zinca
Mamonoaia (ecou, =i acesta, din via\a lui Caragiale, batr?ul, care v?duse partea sa de mo=tenire de la matu=a cea bogata,
Momuloaia, cu banii respectivi permi\?du-=i plecarea la Ber lin) =i le transformase ?tr-o ?omptuoasa sihastrie unde traia
?e picior mare, boiere=te .
Genealogia lui Pantazi e ceva mai clara, cu toate ca ramuroasa. Grec de origine, se tragea dintr-o familie de ??hari de apa , ?temeiata de un Zuani, zis ·el Ro=u , acela cobor?d la r?du-i din ·arbari normanzi, ca =i Aubrey de Vere, emigra\i
? Mediterana. Lucrul s-ar putea deduce din ?prejurarea ca stema veche a casei e comentata de ·apul ramurii siciliene ? chipul urmator: ?e scut, sprijinit de monoceri ?lan\ui\i, ? c?p albastru, lebada de argint, lu?du-=i zborul cu g?ul strapuns de o sageata purpurie, a adaogat, ? cinstea unei ?rudiri ilustre, ? c?p de aur cu chenar de s?geap un pardos negru“
— adevarat tur de for\a =i imagina\ie a heraldistului Mateiu
Caragiale, at? de bine =tiut. Grecul care se respecta, Pantazi, se considera ·eta\ean al universului =i ca atare poarta ? el demonul calatoriilor. Se m?drea a fi calatorit pe marile =i oceanele lumii mai mult dec? to\i stramo=ii sai la un loc. De o mare frumuse\e este, ? roman, ceea ce am putea numi proza caden\ata, de mare rafinament, cu ceva din arta lui Odobescu
=i cu o certa ascenden\a ? arta lui Dimitrie Cantemir, cel din
Istoria ieroglifica (chiar daca ignorata de Mateiu), cu care sunt povestite calatoriile lui Pantazi, de fapt o calatorie poetica, ? vis, sinteza a tuturor celorlalte posibile. C?d vorbea de mare, eroul parea transfigurat:
?ucie ca o balta, oglindind, la adapostul toartelor coastei, pirozeaua tariei =i margaritarul norilor, florile ca o paji=te sau sc?tei?d ca o mi=una de licurici, searbada =i domoala sau vie, verde =i vajnica, av?t?du-se spumeg?d spre cerul caruia ? era fiica, de ea vorbea cu o pag?easca evlavie, pomenindu-i doar numele, glasul i se pogora tremurator ca =i cum ar fi marturisit o taina sau ?g?at o ruga .
La poeticul geografic se adauga acela al cunoa=terii, de catre Pantazi, a zeci =i zeci de categorii de oameni, =eici =i pa=ale, emiri =i hani, rajahi =i mandarini, preo\i =i calugari de toate legile =i tagmele, zodia=i =i pustnici, vrajitori, vraci, capetenii de semin\ii salbatece carora le fusese oaspe sau tovara= de petrecere =i v?atoare... etc. Ciudatul aventurier vorbea toate limbile, putea citi ? original pe Cervantes =i pe Camoens, vorbea
·u cer=etorii \igane=te . Ascult?du-l povestind, autorul marturise=te a se fi sim\it el ?su=i de dorul calatoriilor:
?u ?cetul, la evocarea lor se de=teptase ? mine un suflet nou, un suflet de nomad cu nostalgii sf =ietoare, ma ?cindea dorul de duca, ma ?frigura ispita plecarilor spre necunoscut, farmecul
?departatelor pribegiri =i, la g?dul ca a= ram?e p?a la capat robul unui petec de pam?t, os?dit a ma fram?ta =i istovi fara mul\umire
?tr-un ocol restr?s, sufeream cumplit, ma sim\eam abatut p?a la deznadejde. Asemenea acelei suli\i maiestre ce singura avea darul sa tamaduiasca ranile ce facuse, numai istorisirile ciudatului prieten ?i mai puteau alina raul, mul\umita lor ma pierdeam ? lumea visarilor ca ?tr-o be\ie, be\ie de felul celor de mac sau de c?epa, a\a\?d
?chipuirea deopotriva =i urmate de treziri nu mai pu\in amare .
Frumoasa, atractiva prin chiar ·ovarismul ei este =i cea de a doua calatorie, ? timp de asta data, a celor trei crai, de predilec\ie ? ·alantul veac al XVIII-lea (veacul nostru fanariot!), ?eacul binecuv?tat, veacul cel din urma al bunului plac =i al bunului gust . Pa=adia, Pantazi =i naratorul ?su=i sunt imagina\i ca ?rei odrasle de dina=ti cu nume slavite , cavaleri calugari de Malta, lupi de mare =i viteji spadasini de uscat, la Kehl, cu generalul Jacques de Berwick, la Gustalla, cu mare=alul Franquetot de Coigny, oaspe\i apoi ai tuturor Cur\ilor,
Mariilor, Sfin\iilor =i Lumina\iilor Europei, ·a Blem =i la Granja, la Favorita =i la Caserta, la Versailles, la Chantilly =i la Sceaux, la Windsor, la Amalienborg la Nymphenburg =i la Herrenhausen, la Sch?brunn =i la Saint-Souci, la Haga-pe-Maeler, la Ermitage
=i la Peterhof . Peste tot — exoticele toponime sunt ?=irate cu vadita placere =i ?tr-o ordine anume studiata spre a fi placuta la auz — craii se bucura de ·ulcea\a traiului , sunt amesteca\i totodata ? fel de fel de urzeli =i uneltiri, lucreaza la ?al\area sau la caderea capetelor ?coronate, sunt ·oinarii nepocai\i ve=nic pe drumuri, patima=i de curiozitate =i din ce ? ce mai ahtia\i dupa placeri , sunt ·ebuni , ? acela=i timp, de muzica lui Gluck =i Mozart, admira mai ales pe marii aventurieri ai vremii: Neuhof, Boneval, Cantacuzen, Tarakanova, ducesa de
Kingston, cavalerul d’Eon =i fire=te, pe Casanova. Insa era scris
·a cel mai frumos dintre veacuri sa asfin\easca ? s?ge . +i c?d, printre cu=mele frigiene, putea fi vazut capul doamnei de
Lamballe — prietena Mariei Antoaneta — ?al\at ? par, craii
=i acoperira fe\ele =i pierira pentru totdeauna.
Cel de al treilea ·agial? — adevarata trezire din visare a crailor — are loc ? cruda realitate a Bucure=tiului balcanic contemporan cu ei. Valul reveriilor este rupt de obicei de catre
Pirgu (s-a facut caz, ? unele comentarii ale romanului, de... enigmistica ezoterica a ?prejurarii ca toate numele personajelor
?cep cu litera P), cel de al patrulea ·rai (de obicei se spune ca cei trei sunt patru; sau invers, ca cei patru sunt... trei), cu c?e un vulgar ?a mai lasa\i, nene, ciubucile astea, sa mai vorbim =i de muieri . Feciorul lui Sumbasacu Pirgu, ciceronele crailor, ? nop\ile lor de dezma\ =i orgii prin speluncile Bucure=tilor, este tot ceea ce capitala rom?easca produce mai abject =i mai sc?nav cu putin\a. Specialitatea lui erau ?amsarl?urile , ?ezevengl?urile“
=i ·iumbu=lucurile sc?boase =i scabroase, gre\oase la culme, de fiin\a umana balacita ? mocirla cea mai infecta. Pirgu pune la cale chefuri monstre, ?t?niri dintre cele mai suspecte, t?guri amoroase de cea mai joasa spe\a, conduce pe crai ? casele de joc =i de toleran\a cele mai mizere, mai umbl?d ?so\it =i de
Poponel, un icioglan de meserie, pe care ? prezinta amicilor ca pe o raritate ? materie. Ca la romantici, dar fara profunzimea fabula\iei lor — data fiind situarea de dincoace de zolism —, arta lui Mateiu Caragiale se bizuie pe contrastele cele mai stridente ce s-ar putea imagina, concur?d ?tr-asta pe Arghezi cel din
Flori de mucigai. Din frumoasele, stralucitoarele visuri — mirifice incursiuni ? spa\iu =i ? timp, zugravite ? cele mai splendide culori, ? fraze muzicale, unduitoare, caden\ate, grele de arabescuri ? aur, argint =i purpura ale cuvintelor — suntem dintr-o data cobora\i ?tr-un fel de bolgie a perdi\iei =i a viciului.
Nu exista, ? ?treaga proza rom?easca, pagini ca acelea ? care, cum singur spune, Mateiu Caragiale a izbutit ? chip mag istral sa faca sa se perinde prin fa\a ochilor cititorului ?ot ce
Bucure=tiul avea mai nabadaios, mai zanatec, mai te=menit =i defaimat — jegul, lepra =i tr?jii societa\ii . Acum scriitorul are senza\ia a-=i fi muiat pana ? mocirla =i ? puroi, =i chiar mai rau, c?d, bunaoara, face portretul numitului Poponel:
·n faptura sa, care de altminteri ? ceea ce prive=te dragala=enia nu lasa dec? de dorit, sala=luia, mistuit de flacarile Sodomei, un suflet de femeie, sufletul uneia din acele slujnici ?pu\ite ce dau t?coale seara cazarmilor. Mai mult nu voi starui asupra-i; ca sa-l descriu ar trebui sa-mi ?ting pana ? puroi =i ? mocirla, =i la aceasta ?deletnicire nu mi-a= p?gari numai pana, dar a= spurca mocirla =i chiar puroiul.“
Ca ?tr-un blestem, craii urmeaza pe Pirgu la Arnoteni,
·devara\ii Arnoteni , cobor?ori dintr-un mare vornic Barbu
Arnoteanu, de=i familia, ne ?credin\eaza autorul, era ·alpa“ dincolo de Constantin Br?coveanu. Acum pana romancierului este impulsionata de cel mai cr?cen realism.Casa din strada
Mihai Voda, o darapanatura ·e=uchiata , este o adevarata cloaca, loc de ?t?nire a tuturor lepadaturilor. Maiorica, tatal,
=eful familiei, are o mutra de ·aimu\oi , cu ?caf?lia scof?cita =i smochinita de \igan batr? . Smpreuna cu consoarta sa, Elvira, ?n maldar de carne fle=caita , legan?du-=i ??ii cazu\i =i coapsele at?n?de da t?coale meselor de joc, chibi\eaza, se bucura de aten\iile musafirilor. ?arfa lor prin cipala erau cele doua fete, Mima =i Tita, ·rmasaroaicele , pe jumatate t?pite din na=tere, pe cealalta jumatate vi\ioase din pricina mediului ? care crescusera. Cea dint?, ?ea de gura, rea de musca, rea de plata, palavatica =i haihuie , avea totu=i hazul ei, ·ra simpatica , =i popii, venit cu botezul, ? vine ?
?t?pinare ? pielea goala. A doua ?embela =i toanta , ur`t mirositoare, atragea totu=i uneori prin ?cheieturile ·inga= strunguite , la m?ni =i la picioare, =i avea ?n cap de ctitoreasa din veacul fanariot, cu ochi caprii =i coda\i, cu nas coroiat =i lung, cu buze sub\iri =i tivite . In mod vadit, prozatorul studiaza, dupa legile =tiute, degenerescen\a =i =i manifesta nemul\umirea ca vechile neamuri, cazute, nu au inteligen\a de a se st?pi ?e cale malthusiana , cum va proceda Pa=adia. In casa Arnotenilor mai viaza =i o copila firava, muta, abia observata de musafiri, un fel de monstru, =i acesta, al lipsei de eugenie, rezultat din
?perecherea infamului Maiorica cu una din fiicele sale.
Ereditatea este verificata prin Sultana Negoianu, mama sceleratului, hetaira a Bucure=tilor de pe vremuri, acum o batr?a cazuta ? demen\a senila, \inuta de familie ?tr-un fel de magazie, t??du-se ? patru labe =i url?d c?ne=te ? nop\ile cu luna. Zile fara p?ne se ?t?pla ? casa Arnotenilor, dar fara certuri =i batai, paruieli cr?cene de cele mai multe ori, nu, mai ales ?tre cele doua fete mai mari. Uneori Maiorica, vaz?d ca se ?groa=a prea mult gluma, era nevoit sa cheme
·poli\ia , cum zicea-el cu glasu-i fonf, c?u=i de pu\in sinchisit de ochii =i urechile mahalalei.
Cea de a treia fiica a Arnotenilor, muta Ilinca, fusese \inuta p?a la =aisprezece ani la o ruda de la Piatra Neam\. Nespus de frumoasa, crescuta oarecum cuviincios, ea devine marfa cea noua a lui Maiorica =i a Elvirei, samsarul care trebuia sa ?cheie m?=avul t?g cu Pa=adia nefiind un alt cineva dec? Gorica
Pirgu. Mai t?arul =i mai romanticul Pantazi se ?dragosti de fata =i, voind s-o smulga din ghearele prietenului, ?tre cei doi crai se ?cinge o bataie ? lege, chiar ? casa ·devara\ilor
Arnoteni . Paruiala este descrisa fara nici o grija, de asta data, la noble\ea prietenilor, cu o pana deosebit de incisiva:
?a Arnoteni, ?ainte de masa de pr?z, la care Pa=adia fusese poftit de Pantazi, din salon, unde ace=tia ramasera singuri la aperitiv, se auzira deodata racnete, bu=eli, bufneli, zgomot de lucruri rasturnate =i de sticla ce se sparge, =i cred ca se poate ?chipui fara cazna mutrele facute de aceia ce alerg?d acolo vazura pe Pa=adia =i pe Pantazi ?gaibara\i ? chelfaneala cea mai deznadajduita, trag?du-=i palme, pumni, picioare, rostogolindu-se pe jos, c?d unul deasupra, c?d celalalt .
Romanul se sf?=e=te oarecum brusc, cu senza\ia — din partea cititorilor mai aviza\i — ca totu=i Mateiu Caragiale nu a tras toate consecin\ele ce s-ar fi putut exploata ? plan estetic. Cortina cade cam pe nea=teptate peste acest infern moral. Pa=adia moare de dambla ? bra\ele Ra=elichii Nahmansohn, o curtezana cu porniri vampirice. Pantazi va pleca — dupa moartea Ilincai, rapusa de scarlatina — ?tr-o lunga, definitiva =i misterioasa calatorie fara ?toarcere. Numai Gorica Pirgu, specie cu mult mai abjecta dec? Dinu Paturica, Tanase Scatiu, Lica Trubadurul ori Stanica Ra\iu, se va ajunge: ·e mai multe zeci de ori milionar, ?surat cu zestre =i, despar\it cu filodorma ?...? pre fect, deputat, senator, ministru plenipoten\iar, prezid?d o subcomisie de cooperare intelectuala la Liga Na\iunilor =i oferind colegilor sai straini veni\i ? Rom?ia, cu pantahuza sau ?
·ncheta , o somptuoasa =i sibarita ospitalitate ? castelul sau istoric din Ardeal .
Citatul din Raymond Poincar : ?ue voulez vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, o tout est pris la l??e... , pus ca motto la Craii de Curtea Veche, ar putea foarte bine figura =i pe frontispiciul operei lui Ion Luca, tatal lui Mateiu ca de altminteri pe mai toata literatura autohtona pe teme... balcanice, de la epoca fanariota ?coace. +i nu numai literatura se poate a=eza sub aceasta eticheta, ci aproape tot ce s-a facut
? domeniul politic, economic =cl. In acest prea blamat ?til , p?a ? zilele noastre, ·alcanismul (? accep\ia cea rea a termenului, caci exista =i una buna) fiind piedica principala a
·ntrarii noastre ? Europa. De altfel, cum arata istoricii literari, nucleul, ori macar punctul de plecare, accep\ia data cuv?tului
·rai , se afla ? cronicile ·nt?ziate din vremea fanariota =i, mai ? special, se poate citi ?tr-o anecdota publicata chiar de
Ion Luca Caragiale ? revista Vatra din . Se povestesc acolo ispravile unui ·lvanit ori grec, pe nume Melanos sau Malamos
(dupa Istoria generala a Daciei de Dionisie Fotino; tradusa ? rom?e=te de George Sion, socrul lui Mateiu), care, la ?ceputul secolului al XIX-lea, c?d cu fuga guvernului lui Mihai +u\u, se puse ? fruntea unor zurbagii, prada curtea domneasca =i se
?podobi cu cuca voievodala, ded?du-se, el =i ai lui, la fel de fel de blestema\ii =i orgii, =i fiind numi\i de catre norod ·rai .
Talentul, mare de tot, ceea ce am numi ·biectivarea ? fic\iune, la care l-au constr?s legile artei, tot at? de tari ca =i cele ale naturii, au facut ca Mateiu Caragiale sa se comporte nemilos cu personajele sale, exact cum facuse =i Caragiale-tatal,
?tr-alt chip ?sa, acolo registrul comic =i satira domin?d totul,
? timp ce dincoace relatarea este ?valuita, adesea, ?tr-un lin\oliu de melancolie =i nostalgic lirism. Indraznelile de limbaj
? zugravirea obscenita\ilor =i turpitudinilor capata ? anumite momente ?fa\i=ari aproape fantastice, menite a contrasta puternic cu cele de o poezie cu totul inedita, ie=ita din comun.
De unde marea originalitate a operei, caracterul ei absolut de unicat, ? contextul interbelic, neegalat de nimeni p?a astazi.
Gre=it ar fi sa privim acest roman numai prin par\ile lui
·rumoase (? ?\eles... calofil), fragmentar. (De aceea am =i adoptat aici un comentariu global, viz?d c? de c? completitudinea.) Casa Arnotenilor, bunaoara, nu e descrisa dupa metoda balzaciana, ·nalitica , ci neaparat ?intetic , poematic am spune. Ochiul, urechea, sim\urile toate, inteligen\a ne sunt solicitate simultan. Fraza, de obicei aluvionara, bine caden\ata, fluida ca un r? de matase, ?=iruirea calificativelor ? grupuri ternare, pauzele dupa cuvintele sf?=ite ? vocale lungi sau ? consoane dure, dupa caz, ca pentru tragerea respira\iei, mai ales vocabularul, gras =i gros, ?pestri\at anume spre a sugera acea colcaiala impura, de promiscuitate =i larvara tr?davie, punctua\ia supravegheata riguros, ca pe un portativ ce trebuie sa c?te de la sine, zguduie =i vraje=te ? acela=i timp:
?eschisa vrai=te oric?d, oricui, casa lor, contopire de ospatarie
=i de han, de tripou, de bordel =i de balamuc, era locul de ?t?nire al lumii deochia\ilor timpului: jucatorii =i chefliii de meserie, dezma\a\ii, dezdruma\ii, poticni\ii =i cazu\ii, cura\a\ii rama=i ? v?t, chinui\ii de pofta traiului fara munca =i mai presus de putere, gata de orice ca sa
=i-o satisfaca, cei cu mijloace nemarturisite sau necurate, cei far-de capat? =i cei afara din r?dul oamenilor, unii fo=ti ? pu=carie, al\ii pe cale sa intre; =i apoi femeile, mai respingatoare ?ca: batr?e mucegaite la masa verde, somnoroase =i ar\agoase, cu m?nile tremur?d pe bani =i pe car\i, tinere dezmaritate cel pu\in o data =i de timpuriu bor=ite de avorturi =i boale, la p?da dupa v?at =i ferindu-se de chiul
=i ?tre ei =i ele, de tot felul =i schimbatoare ?tovara=iri =i nade, dezbinari =i du=manii...“
Devine astfel limpede ca ? descrierea ur`tului Mateiu
Caragiale nu are rival, dec? poate ?tr-unele buca\i din pamfletele lui Arghezi, =i aici trebuie cautata originalitatea lui.
Parcurg?d pagina de mai sus, ? g?d i\i navale=te figura lui
Vlad Tepe= — cel invocat de Eminescu ? finalul Scrisorii III — singurul care ar putea sa puna foc adunarii mi=eilor =i nebunilor din casa Arnotenilor. Insa, ca =i la Eminescu, arta subtila a lui
Mateiu Caragiale se constituie din contraste care duc la simboluri, involuntar s-ar parea, foarte ingenios calculate la o privire mai atenta. A=a, spre exemplu, introducerea unui episod ca acela al
Penei Corcodu=a — fosta, pe vremuri, amanta frumosului prin\
Serghie Leuchtenberg-Beauharnais, Fat-Frumosul ofi\erimii ruse de la — contrast de ?al\are =i cadere, de stralucire =i mizerie omeneasca — e facuta cu o rara ?dem?are poetica. Nu e de mirare deci ca tocmai un poet mare, Ion Barbu, admiratorul superlativ al lui Mateiu Caragiale, ?china compunerea
Domni=oara Hus (din balcanicul sau ciclu Isarl?) ?urorii noastre mai mari,/ Roabe acelora=i zodii,/ Preaturbatei Pena Corcodu=a .
Ea este o ·loare de maidan — ·loarea de mucigai argheziana
— prin gura careia Pa=adia =i Pantazi au revela\ia formulei ?raii de Curtea Veche , venita parca dintr-un afund de istorie. O medita\ie a lui Pantazi, povestindu-=i via\a, contrapuncteaza evenimentul, ? alt loc al car\ii, =i vorbele lui rasuna prelung, prevestitor: ?u c? ?ainte de a-l citi pe Lucre\iu ?i dasem seama ca din izvor?ea volupta\ii razbate ceva amar care se ascunde
?abu=itor ? mireasma florilor . In sf?=it, Mateiu Caragiale poseda =tiin\a rara a utilizarii cuvintelor =i expresiilor argotice,
? contextele cele mai nea=teptate — las?d la o parte, deocamdata, vorbirea imunda a lui Pirgu, ca fac?d obiectul caracterizarii personajului — cu o elegan\a desav?=ita,
?nobil?du-le, poetiz?du-le: belea, c?ie, terchea-berchea, r?e ciocoiasca, \ingau, caiafa, bald?a, balc`za, ciac?a, matofit, aciolat, otravuri, rable, trezitura, rasuflatura, te=menit, \?nos, dat ? Pa=te, teleleici, t?fe, \a\e, codo=i, ciocoi, bor?ura, coco=ne\e u=arnice pu\ind a saracie, handralau, sc?na, \uicareala, barosan, gagiu, tembela, toanta, latarea\a, cu cotoare, coto=mane, armasaroaice, gugu=tiuc, palavatica, haihuie, paduchios, bor=it,
?caibara\i etc. Sunt cuvinte pe care le ?\elegem foarte bine cu to\ii. Extrem de pu\ini suntem ?sa aceia care =tim me=te=ugul extraordinar al lui Mateiu Caragiale de a le cobor ? pagina cu non=alan\a =i degajarea boierului care a descins ? birtul cel mai de periferie cu putin\a, comand?d chelnerului, foarte deferent, o pereche de mititei, o data cu o cana de ravac acru =i convers?d apoi dezinvolt, \igane=te, cu lautarii. Telul urmarit de prozator
=i atins cu prisosin\a — de unde imposibilitatea imitarii fara pericolul caderii ? epigonismul de spe\a joasa — este acela al realizarii contrastului dintre sublim =i grotesc, a=a cum e g?dit
=i visul ? care ni se ?fa\i=eaza asfin\itul crailor:
? lina c?tare de clopo\ei ne vestea ca harul dumnezeiesc se pogor?e asupra-ne; rascumparati prin trufie, aveam sa redob?dim ?altele locuri.
Deasupra stranelor, scutarii nevazu\i cobor?era prapurele ?stemate, =i una c?e una se stinsera cele =apte candele de la altar. +i plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bol\i din ce ? ce mai uria=e ? gol. Inaintea noastra, ? port bal\at de mascarici, scalambaindu-se =i schimosindu-se, \opaia de-a-ndaratelea, flutur?d o naframa neagra,
Pirgu. +i ne topeam ? purpura asfin\itului...“