p2g12gu
Fiului generalului Davila, lui Al. Davila (1862—1929) i se datoreste una din cele mai bune drame romanesti. Vlaicu-voda analizeaza cu o maturitate tehnica desavarsita arta de guvernare a unui domn. Eroul nu este numai un om de vointa si un fin diplomat ci si un voievod roman, pus adica in niste conditiuni politice tragice, in care e nevoie de simulatie si mai ales de rabdare si de infranare a mandriei. Vlai cu-voda este, prin mama sa vitrega Clara, vasalul regelui Ludovic.
Domnul ar rupe jugul, dar sora si cumnatul sau sunt ostateci la crai.
Jucand umilinta, el izbuteste sa recapete rudele zalogite, cu riscul, inerent oricarei dibacii, de a fi suspect tuturor, boierilor, familiei,
Clarei. Cu mari suferinte morale, dupa ce jucase pe ascultatorul de
Doamna Clara, fata de boieri, spre a risipi banuielile, si pe conspira torul cu boierii impotriva Doamnei, sosind ceasul hotarat, cand ostatecii sunt in afara de orice primejdie, Vlaicu se da pe fata si-si exprima aprigul punct de vedere:

Ucigasa! Tu, cu junghiul incercasi a ma lovi,
Eu ma fac calau, de-i vorba neamul a mi-l izbavi!
Vlaicu e intruparea Principelui lui Machiavel pe pamant romanesc.
El nu e asa cum vad multi pe conducatorul machiavelic, aruncand asupra-i vestmantul Renasterii, cinic, mizantrop, ipocrit. Vlaicu e dimpotriva un voievod trist de mizeriile patriei, unit in conspiratie cu boierii, gata el insusi de orice jertfa. Nepotului sau Mircea, contrariat ca nu i se da in casatorie sora domnului, Anca, fagaduita din motive politice craiului sarbesc, ii face o lectie sublima de abnegatie, rezu mand destinul negru al tarii:

Chinuri? Tu vorbesti de chinuri? Chin, a inimii bataie?
Chin? o clipa de nadejde, o-mboldire, o vapaie
Ce s-aprinde c-o privire, ce cu-o lacrima s-a stins
Si din care numai robul fara vlaga iese-nvins!
Chinuri! Dar desteapta-ti mintea, dar te uita-n neagra zare!
De esti om, fa-ti ochii roata peste tara si hotare.
Chinuri!... Dar priveste sanul bietei noastre de mosii,
Numara, de poti, pe dansul urmele de vrajmasii...
Iata chinurile noastre, si cu ele, doruri, vise,
Pe mosia stramoseasca-n lung si-n lat cu sange scrise!
Iata chinurile mele, ale unui domn roman,
Basarab, de sine vrednic si de numele-i batran!