t6x2xo
"MARTURISIRI DIN MLASTINA DISPERARII (cele vazute, traite si suferite la Pitesti si Gherla), volumul I: PITESTI, volumul II: GHERLA" aEditia a II-a ingrijita de prof. Marcel Petrisor; Bucuresti, Editura Gama, 1995i ocupa un loc aparte in cadrul memorialisticii reeducarilor, prin scopul lor ce le deosebeste de celelalte scrieri ale domeniului, scop nemarturisit direct, insa mereu readus in constiinta cititorului. Este vorba despre nevoia autorului de a explica limpede si cutremurator camarazilor din Legiune aflati in Occident cele prin care a trecut tineretul studentesc din randurile ei in cadrul reeducarilor indreptate in primul rand impotriva acestuia, in vederea intreruperii legaturilor dintre generatiile ce si-au inchinat vietile crezului de extrema dreapta. E o lamurire scrisa cu sufletul la gura si cu noduri in gat, cu sudori si sufocari, memorialistul gafaind si pierindu-i inca o data puterile fizice si sufletesti la aducerea aminte a ororilor prin care a trecut, ori in care i-a vazut pe altii cazand. Aceste dezvaluiri cu adresa concreta si limitativa au caracter disculpatoriu, datorat scazamintelor de la morala educatiei legionare si crestine ce au fost impuse victimelor, nu doar scazaminte, ci chiar comportari potrivnice acesteia, pe care autorul se straduieste sa le faca accesibile, prin minte si suflet, tuturor acelora ce au avut norocul sa nu treaca prin sorbul curatiei si distrugatorul ei bine chibzuit pentru ratarea definitiva a unor luptatori.
Revine ritmic apelul la intelegerea cititorului din Miscare pentru situatia imposibila prin care au trecut victimele, continand totdeauna argumentarea prin motivele de nemairabdat ale caderii, cum se petrece cu demonstrarea conditiilor abjurarii de la crezul legionar, cu care debuteaza capitolul LEPADAREA. Scriitorul este constient ca scrie o disculpare ce nu se adreseaza doar contemporanilor sai, ci si posteritatii legionare.

"Continutul acestei notiuni a fost si este foarte controversat chiar si de Sfintii Parinti, in timpul prigoanelor crestine. Lepadarea de la Pitesti a tinerilor legionari de Miscarea Legionara a imbracat forme mult mai complexe decat lepadarea facuta in conditii obisnuite de viata, de cine stie cine si ce.
Cu toata drama lor, demascarile eu mi le explic mistic. Noi cei ce am trecut prin Pitesti si Gherla am fost si vom fi acuzati de lasitate poate de catre camarazii nostri, iar dusmanii vor avea motive sa ne arate cu degetul pentru ce am facut. Noi vom raspunde in primul rand camarazilor nostri in viata inca, precum si celor ce vor veni dupa noi: Da! Noi am fost slabi si neputinciosi si o marturisim. Dar nu din frica de moarte, moarte pe care o doream in fiecare clipa, ci din groaza de a nu ne pierde mintile ca Pintilie, Nedelcu, Soltuz, Ionescu etc... Sa traiasca in aceleasi conditiii si cei care ne acuza aceasta teroare si groaza si atunci vom mai vorbi. Aceia dintre noi care au fost ucisi au rascumparat insa prin jertfa lor slabiciunile noastre. Legiunea va trai prin martirii, eroii si luptatorii ei. N-ar fi rau sa afle cei care continua sa ne acuze, ca noi doream moartea in orice clipa, fara a fi lasati insa sa murim sau sa ne sinucidem. Scopul torturii in esenta ei a fost sa nu ne ucida pe noi, pentru ca aceasta crima ar fi fost considerata genocid, ci sa faca din noi niste ucigasi si informatori notorii. Celor ucisi dintre noi, medicii inchisorilor le-au emis certificate de deces false, deces survenit nu in urma torturilor ci in urma unui atac de cord. Medicii din lagarele de concentrare naziste au fost intr-un fel mai umani, ingaduind moartea, pe cata vreme medicii comunisti de la cabinetele medicale din inchisori, agenti ai Securitatii si rivalizand in crime cu Turcanu, au impiedicat-o, ca sa faca chinul mai mare.
Dusmanilor nostri care ne-au prigonit cand ne vor aminti sarcastic ca "Moartea, numai moartea legionara ne este..." le vom raspunde printr-o intrebare: Ce au facut ei oare in regimul comunist din Romania? Noi stim foarte bine ce au facut si de aceea ii intrebam: Eroii si martirii lor unde sunt? in colaborare si complicitate la atatea crime? Daca ar fi fost si ei incercati cu sute de ciomege peste trupul lor ce ar fi devenit?
Nu cerem de la oameni nici iertare, nici intelegere, caci compatimirile nu mai incalzesc inimile. Este atat de usor sa acuzi atunci cand tu nu ai fost atins nici macar cu un deget!" (p. 175-176).
Poate aceasta sa fie ratiunea pentru care memorialistul se scutura de sarcina redactarii unor memorii complete asupra celor suferite in comun, el refuzand - teoretic - a discuta trecerea prin reeducari a celor care nu erau legionari. "Se vor intreba, cei ce vor avea rabdare sa citeasca aceste randuri, de ce nu marturisesc nimic despre alte categorii politice de tineret, care au trecut prin Pitesti - Gherla. Iata motivul. N-am autoritatea, calitatea si dreptul sa scriu si sa vorbesc despre altii, caci, daca as face-o (asa cum au facut-o altii, care nici macar n-au trecut prin Pitesti - Gherla etc...) ar trebui sa-i acuz pe unii, sa-i scuz sau sa-i partinesc pe altii, marturisirile atunci nemaifiind facute in frica lui Dumnezeu. Celelalte categorii politice de tineret, care au trecut si ele prin Pitesti - Gherla, au si ele in definitiv dreptul sa vorbeasca despre cele intamplate lor.
Eu nu vorbesc decat de camarazii mei si de mine si as dori ca fiecare sa vorbeasca despre ai lui" (p. 4-5). Ceea ce nu-l face sa abdice uneori de la programul sau (ce-l distinge intre ceilalti memorialisti, minus Octavian Voinea), atunci cand chinurile sau eroismul unui nelegionar ii starnesc mila sau admiratia. Aceasta discriminare a suferintei generale din incaperile de tortura ridica anumite intrebari legate de tonul crestin al povestirii si chiar in legatura cu corespunzatoarea traire a dragostei pentru semeni, vazuti global, asa cum a fost predicata de Hristos si este de asteptat in urma recunoasterii misticismului ca trasatura psihologica majora a naratorului.
Din datele autobiografice anterioare arestarii din 1948, risipite in " M arturisiri din mlaStina disperarii (C ele vazute, traite Si suferite la P iteSti Si G herla" ) , deducem ca autorul (n. 1921) provine din randurile unei familii cu destul de numerosi copii: Ion - student la Politehnica, legionar -, Vasile - jandarm -, Alexandru, Mihai si Constantin, brusc implicati in drama fratelui lor Dumitru, student la Medicina in acelasi oras. Cei trei din urma, aflati in gazda pe Str. Saulescu nr. 18, in Iasi, vizitati pe data de 12 iunie 1948 de comisarul sef Ciochina, un comisar ajutor si un sergent de strada, amenintati cu pistolul sa spuna unde putea fi gasit fratele lor Dumitru, legionar, cedara, mai bine spus cel mic, de 11 ani, Constantin, se sperie si vorbi. Fura luati ostatici cu anasana, ajunsera in str. Florilor nr. 2 (Dumitru, desi in plina sesiune de examene, se adapostea aici la niste prieteni), de unde, dupa arestarea lui, fura eliberati, mai putin Alexandru, cel mai in varsta, plauzibil a se fi preocupat si el de politica - banuiau oamenii legii nelegiuite.
Dumitru Gh. Bordeianu fusese admis la Facultatea de Medicina in toamna anului 1946 si de la inceputul anului universitar trecuse la desfasurarea si a unei activitati politice, in cadrul Corpului Studentesc Legionar al Universitatii iesene; la arestare, era sef de unitate al anilor I si II si se afla in subordinea lui Dumitru Moisiu. Politia Iasului nu-i cunostea activitatea clandestina, de aceea nu l-a cautat in noaptea de 14-15 mai 1948, cand fu ridicata majoritatea studentilor si elevilor cu inclinatii de dreapta. In schimb, Siguranta din Falticeni, pe listele careia se afla consemnat numele sau, a facut o descindere in casa lui parinteasca, unde nu fu gasit.
Limba memoriilor, in editia princeps, este aproape de neinteles; pentru aceasta ratiune a fost necesara 'stilizarea' textului de catre un scriitor, Marcel Petrisor (care a participat la limpezirea - neconsemnata in acel caz - si a textului prietenului sau Oct. Voinea, prezentat mai departe). Aceasta deficienta este compensata de aspiratia autorului stabilit in Australia la ordonarea materialului infatisat cititorului si cu acest prilej a intregii tragedii studentesti romane petrecuta in timpul reeducarilor, inainte si dupa ele. Cartea da seama de mai mult decat de o cumplita aventura personala; ea pretinde si izbuteste in oarecare masura sa lumineze intreg valul suferintelor ce a potopit studentimea legionara moldoveana aflata pe un teritoriu ce urca din judetele Vaslui si Bacau pana la frontiera de miaza-noapte moldoveana si bucovineana.
Daca exprimarea in romana a autorului este deficitara, din In loc de prefata ne intampina si o gandire neobisnuita cu filosofarea, a carei stradanie de a explica premizele metafizice ce stau la baza scrierii abia incepute este dezordonata si insuficient de adanca, de unde neconvingatoare. Citez din motivarea actului memorialistic al lui Dumitru Gh. Bordeianu.
" Deasemenea, le scriu (memoriile; n. n.) si pentru toti cei ce cred in Dumnezeu, si pentru toti cei cinstiti si de buna credinta, ca sa cunoasca si sa inteleaga si ei, de cata ura, minciuna si bestialitate, a fost si este in stare o ideologie - ideologia comunista - provenita nu de la oameni, ci de la diavol.
Ce se poate opune dragostei, adevarului, luminii si blandetii, decat ura, minciuna, intunericul si bestialitatea?
Comunismul nu este decat prezenta Satanei pe pamant, iar comunistii au facut din ideologia lor, o religie; aceasta religie, in opozitie cu cea crestina, nefiind decat religia urii, a minciunii si a crimei, ridicate la rangul de "virtute". Si nu se raspandeste decat prin minciuna, neincredere, teroare si frica.
Pe plan spiritual, este dezumanizarea omului, iar pe plan material. mizerie, foamete si lipsa.
Cum s-ar putea explica altfel atata ura, bestialitate si cinism, transformate in placerea sadica de a-ti chinui semenul si a-l ucide?
In comunism, vrei nu vrei, trebuie sa zici si sa faci numai ceea ce ti se ordona. Nu trebuie sa gandesti, nu trebuie sa judeci, vointa si libertatea nu mai exista. Iar, daca nu, pentru consolidarea puterii, inchisori, gulaguri, lagare, canale, deportari, domicilii obligatorii sau fortate si degradarea, siluirea constiintei, pierderea demnitatii umane, robotizarea si dirijarea tuturor actiunilor.
Asa s-a facut comunismul, Dumnezeu" (p. 3).
Regasim teoria 'insatanizarii' (cum am auzit spunand un batran taran) enuntata, de data aceea, cutremurator de Gh. Calciu, in prefata la cartea lui D. Bacu, si care va fi reluata de Oct. Voinea intr-a sa, ca explicatie a inacceptabilului de catre ratiune si de bunul simt.
Dumitru Gh. Bordeianu este unul dintre memorialistii detentiei sub comunism constienti de limitele lor estetice: " Marturisirile acestea nu au (...) pretentia unei scrieri literare" (p. 4). Cand insa incearca sa explice ce sunt de fapt, porneste cu avant si sensibilitate, pentru a se incurca imediat in fluxul unor idei neajunse in parg si, deci, ce nu transmit cate ar vrea s-o faca: " Ele sunt bucati rupte din sufletul si constiinta unor tineri luptatori, cinstiti inaintea lui Dumnezeu, si cinstiti cu ei insasi (sic!) ; tineri care si-au pus tot ce aveau mai bun in ei, in slujba ideii de dreptate, de libertate si de credinta" (idem). Sa intelegem de aici ca, asemenea lui Bacu, autorul a facut efortul de a aduna marturiirile celor trecuti prin reeducari, pentru a le lasa viitorimii? Pentru ca pasajul continua cu lauda luptei celor " constienti de menirea lor istorica , care si-au slujit Neamul si Biserica lui Hristos impotriva comunismului" (idem), ne intrebam daca nu cumva avem in fata o istorie a opozitiei armate la dictatura rosie si nu o sfasietoare prezentare (cum si este lucrarea) a torturilor suferite de acei tineri din partea reeducatorilor.
Mai tarziu, Dumitru Gh. Bordeianu regaseste tonul confesiv, interiorizat, necesar: "Sufletele celor plecati dintre noi m-au indemnat sa scriu, sa scriu tot asa cum a fost" (p. 5). Si, pornind de la aceasta tonalitate, firul amintirilor dezastruoase e pregatit sa se depene.
Hazardul cronologiei evenimentelor face ca Bordeianu sa fie aruncat de cum ajunge in cetatea penitenciar a Sucevei in aceeasi celula cu un student la Facultatea de Agronomie din Iasi, din anul III, pe nume Alexandru (Tanu) Popa. El este unul dintre personajele ce vor atinge culmea odiosului in constiinta victimelor din reeducari. Pentru moment, acest fost coleg de clasa cu Sura Bogdanovici, la Soroca, si bun prieten al lui, e doar un tovaras de celula enervant, sacaitor prin faptul ca preia totdeauna rolul aceluia care contrazice cand participa la o discutie, sau se inchide in sine cu incapatanare si vanitate, refuzand orice comert ideatic, ori de ajutorare la nevoie; iar nevoile nici nu se pot descrie, deoarece bataile din cursul anchetelor sunt dintre cele mai salbatice, codetinutii revenind cu trupul siroind de sange si incapabili sa se mai mentina in picioare macar.
Biciuit de aspiratia de a clarifica tot ce stie despre reeducari, sufocat de graba, Dumitru Gh. Bordeianu se pripeste sa puna in ordine toate informatiile pe care le are la indemana cu privire la Tanu, dupa ce schiteaza un portret al celui arestat in aceeasi zi cu el, portret suficient de apasat in negru incat sa ne ramana inscris pe filmul informatiilor.
" Ca om, era de un orgoliu si de un sadism feroce. Cei doi muncitori cu care mai eram in celula, legionari incercati, cu credinta in Dumnezeu si mult bun simt, ne-au spus cand Popa lipsea de acolo, ca acesta, nu numai ca nu era legionar, dar nici macar om nu era, ci dracul in persoana. In celula insa era tacut, foarte atent la ce discutau altii, si cand intervenea in discutii, avea o deosebita placere sa discute in contradictoriu. Nu s-a pronuntat niciodata clar, de crede sau nu in Dumnezeu. In discutii cu diaconul Eftimie, despre probleme teologice, sustinea intotdeauna contrariul. Era, dupa parerea tuturor, un ateu convins. Ancheta lui a durat cateva zile, si se vedea dupa fata lui, ca nu luase nici macar o palma. Nimeni nu i-a pus nici o intrebare si nici el n-a spus nimic.
Iata cateva observatii, in legatura cu acest individ:
- S-a atasat de Legiune, datorita marei personalitati a lui Bogdanovici.
- La ancheta n-a fost batut.
- Atitudinea lui din celula, fata de camarazi si Legiune, un mutism desavarsit, iti dadea imediat de gandit.
- A luat o condamnare mica, corectionala, de 7 ani.
- Cand a inceput reeducarea la Suceava, a fost printre protagonisti, alaturi de Bogdanovici.
- La Pitesti n-a luat nici o palma, dimpotriva, a fost alaturi de Turcanu, autorul fizic al mortii lui Bogdanovici.
- A plecat de la Pitesti la Gherla in iarna lui 1950, unde a devenit seful demascarii . Aici s-au comis fapte care au depasit Pitestiul.
- Cand am venit toti studentii cu condamnari mari, de la Pitesti la Gherla, el isi disputa cu Turcanu sefia demascarilor.
- A fost dus de la Gherla la Jilava, odata cu Turcanu.
- A facut parte din lotul lui Turcanu, dar el nu a fost executat. Tot el a fost acela care a dat declaratie ca reeducarea de la Pitesti si Gherla a fost facuta din ordinul pe care l-a dat Horia Sima legionarilor, prin Vica Negulescu.
- A fost martorul acuzarii in procesul lui Vica Negulescu, unde a sustinut cele declarate mai sus. (La acest proces, marele merit il are Gheorghe Calciu, care cere, in instanta, sa vina generalul Nicolski, seful Securitatii, cu care Calciu a stat de vorba la Pitesti, si care, bineinteles, n-a venit).
- Dupa acest proces, Popa Tanu a fost adus la Aiud si eliberat inainte de decretul din august 1964."
Aceasta stire despre transportarea lui Alexandru Popa imediat dupa proces la Aiud este eronata. Respectivul a fost internat in casimca Jilavei cu toti cei din procesul reeducarilor care n-au fost impuscati odata cu Turcanu.
" La plecarea mea din tara, in 1989, se gasea la Sibiu, facea pe contabilul si era mare informator" (p. 13-14).
As adauga la cele de mai sus si disciplina de temnita pe care si-o impunea Tanu Popa (sau ura sa impotriva celorlalti). Bordeianu a primit de la o tanara arestata o paine; degraba a rupt-o si a impartit-o intre colegii din camera. " Popa Tanu nu a vrut sa primeasca" (p. 35).
In mod vadit, lista anterioara constituie o fisa pregatitoare redactarii, introdusa aici pentru ca nu i se gasea un loc potrivit, iar autorului nu-i venea sa renunte la ea. Comparata cu Cazul Gioga, plasat la locul cuvenit - este vorba de ancheta extrem de dura suferita de acesta, culminand cu introducerea trupului sau, rana deschisa, in etuva -, sare in ochi lipsa de concordanta intre cele doua "cazuri" ce se urmeaza la distanta mica. Dar nu greselile de constructie a memoriilor au importanta, ci portretul autorului deductibil din cele prin care a trecut.
Ca multi detinuti obisnuiti, si Dumitru Gh. Bordeianu, in pofida pregatirii stiintifice, e remodelat de conditiile speciale psihice impuse de disperare. Am constatat din propria-mi experienta ca detinutul - abstras din lumea evenimentelor prin care trece natia sa si omenirea -, din nevoia de stiri, ajunge prada fenomenului oniric, confundat cu un sac de vesti ce se deschide cu zgarcenie in timpul somnului, de unde visatorul socoteste a extrage semnale asupra viitorului sau, ratiunea fiindu-i lipsita de datele realitatii ce ar putea fi legate cap la cap in cautarea unei concluzii.
" In noaptea dinaintea confruntarii cu Moisiu, am avut un vis urat. Il vedeam parca pe Moisiu, plin de sange, desfigurat si privindu-ma cu multa ura. Nu cred in vise, dar a doua zi dupa acest vis, inainte de pranz, s-a deschis usa celulei si un gardian (...) m-a invitat sa-l urmez. (...) Spre surprinderea mea, l-am vazut pe Moisiu, singur in birou. Era tuns si cu o fata care ma inspaimanta. S-a uitat la mine si eu la el, fara sa schitam nici un gest. Peste putin timp intra apoi si comisarul-sef, care coordona anchetele camarazilor arestati de la Facultatea de Medicina din Iasi. S-a uitat mirat la mine si m-a intrebat, daca eu sunt Bordeianu, student la Facultatea de Medicina din Iasi. La raspunsul meu afirmativ, ma intreaba daca-l cunosc pe Moisiu, aratand spre seful meu pe Facultate. I-am raspuns ca nu-l cunosc. A pus aceeasi intrebare si lui Moisiu. Acelasi raspuns negativ si din partea lui. In concluzie, comisarul-sef, ca un avertisment, ne zice: "Poate o sa va cunoasteti!". Cu aceasta am fost readus in celula, ingrozit de ceea ce vazusem pe chipul lui Moisiu" (p. 29). Povestitorul a luat haturile naratiunii in maini sigure si creaza un cosmar in alt cosmar; caci ce este, in prezentarea sa economicoasa si cu atat mai impresionanta, intalnirea intre patru ochi a celor doi luptatori daca nu o continuare a visului cel urat? Aparitia anchetatorului, care nu rosteste decat o propozitie repetata urmand unei intrebari de identificare, este si ea demna de un ulei de Dali, o aparitie amenintatoare ce s-ar putea topi in aer imediat dupa ultimile cuvinte; din pacate, intreaga realitate a temnitelor este cosmaresca, dar nu oricine istoriseste despre ea are harul de a-i scoate in evidenta aceasta tensiune nocturna si ireala, asa cum o face aici autorul citit.
Procesul avu loc pe 21 februarie 1949. In boxa se gaseau 123 de studenti (doar de la Medicina). Sentinta se pronunta pe 23 ale aceleiasi luni.
Condamnarea prilejuieste noi comentarii ce vadesc inclinarea detinutului catre superstitie, motivata in acelasi fel ca aplecarea sa de a acorda credit viselor.
" Sa fie oare, vreo semnificatie sau vreo legatura, intre destinul omului si anumite numere? In destinul meu, ziua de nastere era 15, numarul celulei 15, precum si cei 15 ani de munca silnica, pe care i-am executat pana la urma" (p. 48). Sau: " De la celula nr. 15, gardianul m-a dus la primul etaj, la celula 121 (...). Cand am ajuns in fata usii acestei celule, am retinut ultimele doua cifre ale numarului - 21 - care corespundeau, in mintea mea, cu ultimele cifre ale anului meu de nastere (1921). Un joc bizar de cifre, de date, atat de semnificative" (p. 50). Discutand despre penitenciarul Pitesti, mentioneaza ca a fost construit de " Armand Calinescu, sluga diavoleasca si el, marcat de la natura cu un singur ochi" (p. 62). Se intelege cat de aproape de clatinarea ratiunii esti impins de conditiile izolarii si ale torturii. Aceasta remarca va motiva, poate, cele ce vom afla ca s-au petrecut in reeducari.
Dumitru Gh. Bordeianu are un real talent de a profila caractere si suflete. Dovada, printre numeroase alte desene in tusul duios sau aspru al amintirii, este de gasit si in urmatoarele randuri.
" Atmosfera din celula se mai incalzise, si la propriu si la figurat. Eram toti legionari, si toate discutiile se purtau in buna intelegere. Chiar si frigul din celula se mai potolise, datorita faptului ca eram acum sase in celula, si dormeam pe prici, in loc sa dormim pe rogojina asezata pe podea.
Singurul care nu lua parte la discutii, multumindu-se doar sa asculte, era badia Ghita. Noi il respectam, pentru ca era in varsta si avea un mare trecut de lupta. Intr-o buna zi, cand discutiile noastre ajunsesera la un punct mort, badia Ghita, cu o voce calda, a inceput sa-si depene si el gandurile. Voi reda din memorie, cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a calauzit, tot timpul celor 15 ani de temnita. "Dragi flacai! Sunteti toti oameni cu carte, mai tineri decat mine, incercati si voi in lupta, dar va rog ca pe copiii mei, sa ascultati cu atentie si bunavointa, ceea ce vreau sa spun. Toti suntem condamnati la ani grei de inchisoare si fiecare am lasat afara o lume, care a fost lumea noastra si pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi, cei mai tineri, erati in curs s-o realizati. Toti ne-am angajat cinstit, slujind un ideal si o cauza, pe care noi am considerat-o dreapta. Nici eu, nici voi, cred ca nu ati facut rau nimanui. Am fost anchetati, torturati, judecati si condamnati dupa cum stiti, dar va rog, din toata inima, sa-mi dati ascultare. Pentru un detinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu sa se implineasca. Deci noi, s-ar putea sa executam toata condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav insa, e ca s-ar putea sa facem si ceva in plus, peste ceea ce am fost condamnati. Sa fim condamnati din nou si, poate, sa si murim in inchisoare. Timpul nostru in inchisoare nu este hotarat definitiv. Venim dintr-o lume, pe care ura omeneasca ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, si intram in alta, care e aceasta. Aceasta si numai aceasta este de acum inainte lumea noastra. Pentru noi nu exista alta lume, decat aceea in care suntem si traim aici. Or, pentru a putea trai si exista in aceasta lume, dragii mei, trebuie sa stiti ca numai cel ce va avea inima buna va putea rezista si intelege ceea ce ne va oferi necunoscutul in care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea intelege ce inseamna inima buna pentru om, nu va uita niciodata ceea ce am discutat noi, in aceasta zi. Ca incheiere, va spun: ca sa poti razbi si sa fii multumit si impacat in viata, cu tine si cu cei din jurul tau, trebuie sa ai inima buna. Voi faceti cum credeti si cum va este inima" (p. 50-51).
Surpriza este ca aceasta elementara lectie crestina, raportata ca din gura unui intelept mosneag din basme, nu ajunge la sufletele tuturora; cel putin nu la cele ale naratorului si prietenului sau Tudose, oricata pregatire crestineasca le impunea crezul lor politic (" n-a inteles-o si nu o va intelege niciodata (...); nici eu n-am inteles aceasta filosofie"; idem).
Este potrivit aici, cu scopul de a scoate la iveala gama larga portretistica ce sta la indemana autorului, sa citam si portretul reprezentantului unei specii opuse aceleia din care facea parte predicatorul iubirii, badia Ghita Barbieru. Desenul este mai curand banuit intre sofisticate aluzii, misterioase amenintari, si ...vorbe de claca, gluma si scrasnire de dinti.
" Cum am intrat in birou am vazut un civil asezat nu pe scaunul de la birou, ci chiar pe birou, stil american. Dupa fizionomia si culoarea fetei si a parului aducea a rus sadea, cum am crezut la prima vedere dar, vorba poetului: "urechea te minte si ochiul te inseala". In momentul cand a inceput sa vorbeasca m-a derutat total. Vorbea o limba romaneasca perfecta, limba literara a unui om cult din Bucuresti. Si eu care il crezusem basarabean. Ce era sigur insa la acest individ era parul blond spalacit, ochii albastri, fruntea potrivita, nasul borcanos si o statura mijlocie de atlet. Dupa infatisare parea deci rus, iar dupa limba, roman curat.
Primul cuvant ce mi l-a adresat a fost: "O, ce mustata rasucita ai, mosule, semeni cu Stefan cel Mare". Intr-adevar remarca era obiectiva, pentru ca si camarazii imi spuneau ca dupa mustata semanam cu Domnul Moldovei. M-a invitat apoi sa iau loc pe un scaun langa fereastra cu gratii. Mi-a pus cateva intrebari, daca am fost in Rusia ca luptator si daca am fost decorat. La raspunsul meu afirmativ am constatat ca-mi cunostea bine dosarul de la ancheta. Apoi m-a intrebat cum am trecut prin ancheta si de ce am luat o condamnare atat de mare, intrebare la care am ridicat doar din umeri. Mi-a intins o tigara pe care am refuzat-o nefiind fumator. Pe birou era un cosulet cu nuci, pe care le crapa cu un briceag, scotea miezul, il curata si-l manca. A facut aceasta operatie tot timpul cat am stat de vorba cu el. Mi-a oferit si mie dar l-am refuzat. La remarca lui ca nu vreau sa mananc de la comunisti si il refuz ca si cu tigara, i-am raspuns ca-i asa.
Ca urmare, atat atomosfera cat si vocabularul s-au schimbat pe loc. Dupa alte cateva intrebari banale: cu cine stau in celula, cum ma simt, cum este masa, m-a intrebat ce functie avea Oprisan, la care eu i-am raspuns ca el trebuie sa stie mai bine ca mine. A schimbat tonul: "He! he! stai cu sefi mari, "Mustata". Iar la intrebarea: "Ce discutati, "Mustata"? i-am raspuns ca despre femei.
- Discutati si voi legionarii despre femei?
- Da, cateodata!
- Altceva ce mai discutati?
- Da! Amintiri din facultate!
- Ah! Am uitat ca sunteti studenti!
La intrebarea daca stiam cati studenti erau in inchisoare, i- am raspuns ca eu nu sunt directorul inchisorii ca sa stiu. Dar pe sectia unde eram? a continuat el. A urmat acelasi raspuns negativ din partea mea, spre revolta lui oarecum retinuta.
- Dar nu v-a lasat gardianul sa va intalniti la WC? intrebare la care nu i-am mai raspuns. Mi-am dat seama ca stia ce se petrecea pe sectie. Presupunerea mea ca nu intamplator ne-au lasat sa ne intalnim la WC, era adevarata: facea parte din planul lor.
M-a intrebat apoi daca am scris acasa si, la raspunsul meu afirmativ, a facut o remarca insidioasa, ca ne-au facut inlesniri. I-am replicat: "Nu au fost inlesniri, domnule anchetator!"
- Nu sunt anchetator!
Aceasta afirmatie mi-a dat de gandit. Dupa modul cum punea intrebarile si cum imi urmarea mimica, am fost convins ca era un politist versat si cunoscator al psihologiei anchetator-anchetat. Vocabularul si intrebarile cumpanite tradau si faptul ca nu era un politist oarecare. Inclin sa cred si acum ca a fost unul din sefii mari, care cunostea planul si desfasurarea demascarilor, iar prezenta lui la Pitesti nu era intamplatoare. S-ar putea sa fi fost Nicolski. In nici un caz n-a fost Zeller, pentru ca pe el l-am cunoscut mai tarziu la Pitesti.
Dupa ce si-a dat seama ca discutia cu mine nu ducea la nici un rezultat, m-a atacat frontal:
- Mai, banditule! (cuvant care mi-a ramas si acum in urechi) tu ai impresia ca ma duci pe mine, de-mi raspunzi asa? Tu nu stii unde te afli? Tu stii cine sunt eu? Aceasta expresie i-a scapat si am mai intalnit-o la comunistii care voiau sa intimideze si sa-si dea importanta. I-am raspuns ca nici nu ma interesa, fapt care l-a enervat mult.
- Ba, banditule! Eu va cunosc pana in panzele albe si stiu ce este in capul vostru de banditi!
N-am raspuns. Eram convins ca era la curent cu doctrina legionara si cu modul nostru de a fi, al relatiilor dintre noi. Intr-un cuvant, individul ne cunostea pe noi, in timp ce noi nu-i cunosteam pe ei. Dupa cele afirmate insa in legatura cu noi, am inceput sa fiu mai retinut si mai atent la intrebari si raspunsuri. A vrut apoi sa ma provoace amintindu-mi de unele greseli din trecutul nostru, pentru ca astfel provocandu-ma sa ma determine sa vorbesc.
Vazand ca nu mai scoate nici un raspuns de la mine, a schimbat tonul:
- In inchisoarea aceasta, voi banditilor, sunteti la ora aceasta in jur de 80% si cautati sa-i convertiti si pe ceilalti, atragandu-i in tabara voastra ca sa-i faceti legionari.
I-am raspuns cu un "nu" categoric.
- Cum nu? mi-a raspuns el. Ce ai facut cu Petrovanu si Negrescu?
- Cu acesi tineri am discutat numai probleme de conceptie crestina, pentru ca eu sunt crestin.
La auzul afirmatiei mele, ca eu sunt crestin, revine cu intrebarea: - Esti medicinist, cum poti crede in lucruri care nu se vad?
- Sunt atatea care nu se vad, reiau eu, si totusi exista. De pilda, notiunea de minte, de gand, pe care dumneavoastra nu le puteti vedea si totusi vreti sa ni le cunoasteti.
- O sa va stiu si gandurile, replica el.
(...) Am reluat discutia spunandu-i ca notiunea de credinta este un concept care opereaza acolo unde cunoasterea fizica cu metodele ei nu poate patrunde. A abatut discutia de la aceasta tema.
La intrebarea lui daca mai sunt legionar, i-am raspuns printr-o alta intrebare:
- Pentru ce am fost condamnat, nu ca legionar? Dumneavoastra stiti acest lucru?
- Dar s-ar putea sa nu mai fii, accentueaza el.
- Nu se poate, i-am rapuns eu. La care el mi-a taiat-o net: "O sa traim si o sa vedem".
Deci iarasi afirmatii care ma indreptateau sa banuiesc ca ceva era pus la cale cu noi si ca ceva se va intampla neaparat. Continua dialogul.
- S-ar putea sa nu mai fii!
- Adica cum sa nu mai fiu, daca sunt. Raspunsul lui:
- Nu te grabi, s-ar putea sa vina timpul!
Deci, certitudinea ca acel ceva va veni sigur. Afirmatia "s-ar putea sa nu mai fii", m-a dus totusi cu gandul la reeducarea de la Suceava pe care trebuia s-o acceptam cu sila. Era insa o discutie cu totul straina de ceea ce voia el sa afle in fond de la mine.
- Ai sa poti rezista 15 ani de inchisoare? continua el, pentru ca regimul alimentar pe care-l aveti acum n-o sa va dea posibilitati sa terminati toata pedeapsa.
- Au fost sfinti care au trait 40 de ani in pustiu, mancand un posmag (paine uscata) pe zi si o cana cu apa, si nu au murit. Dimpotriva erau perfect sanatosi si la trup si la minte, dovada ca au scris ceea ce au scris. Asa o sa traim si noi.
- Sfintii erau in pustiu, dar voi sunteti in mana noastra.
Vazand ca discutia nu avea nici un sens, a atacat direct.
- Ma, banditilor! Tu uita-te aici la mine, de beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem.
Aceasta afirmatie a spus totul. Si azi imi suna in urechi si n-am s-o uit cat voi putea gandi. Ne astepta constrangerea prin violenta izvorata din cea mai diabolica ura. Nici azi nu stiu daca aceasta afirmatie a fost scapata sau spusa cu intentie ca sa ma faca pe mine sa inteleg ca soarta noastra era in mainile lor.
- Nu este metal, care sa nu se topeasca atunci cand il pui la temperatura lui de topire, a adaugat el.
Din cate am putut aprecia, individul avea in jurul a 45 ani. In semn de incheiere mi-a spus:
- Vezi, ca o sa-ti barbieresc mustata!
- Cand n-o sa mai fie voie, o voi barbieri singur!
- Avem metode sa facem din voi ceea ce vrem noi!
- In ceea ce priveste trupul; sufletul insa este inabordabil.
- Pentru noi ateii este abordabil, pentru ca tine de trup!
- Tine de trup dar este de esenta divina!
- Asta s-o crezi tu!
Discutia a luat apoi sfarsit cu afirmatia urmatoare:
- Banditule, in problema voastra noi ne tinem de cuvant.
Putin iritat, i-am raspuns pe un ton ofensator:
- Adica cum?
- Ai sa vezi cum! De beton armat sa fiti si tot o sa va muiem...
Cu aceasta amenintare discutia dintre mine si acest individ a luat sfarsit. Am plecat fara sa dau buna ziua, pentru ca individul a fost necivilizat" (p. 71-74).
Memorialistul priveste cu interes la orice om, dupa cum s-a si vazut, si are darul de a-l face vizibil cititorului, cu multe din cutele sufletului patruns. " Acest gardian, pe nume Dina, era un flacau rupt din mediul lui, indoctrinat si foarte descumpanit in actiunile sale. Cand se comporta ca omul de la tara, cand se manifesta ca insul patruns de ura de clasa. Era evident ca in interiorul lui se dadea o lupta intre cel ce fusese si cel ce devenise. Noi, cei de pe sectia pe care ma aflam, am considerat insa ca Dina era mai bun pentru ca fusese influentat de un gardian mai vechi, pe nume Florica, om calm, linistit, ce nu considera ca trebuia sa mai mareasca si el suferinta celor ce si asa sufereau" (p. 75).
Exista o versiune - poate cea mai raspandita in lumea acelora care au trecut prin reeducari - asupra determinarii lui Sura Bogdanovici de a accepta pornirea reeducarilor, ce se cuvine consemnata intr-o istorie de felul aceleia pe care o scriu, dupa cum voi retine orice alta informatie de acelasi fel din diversele carti luate in atentie in continuare.
" Acest inceput ramane cu totul necunoscut. Ce s-a auzit insa si ce se stie?" (Suntem recunoscatori memorialistului ca isi arata dubiile privitor la certitudinea informatiilor colportate.) "In vara sau in toamna lui 1948, s-a aflat in inchisoare ca Bogdanovici a avut un vorbitor, dupa spusele unora si ale lui Popa Tanu, care era in celula cu mine. Vorbitorul insa nu fusese solicitat de el, ci inlesnit de cabinetul de partid Suceava, si aprobat, bineinteles, si de Bucuresti. Un vorbitor cu tatal sau, care era prefect de Botosani in acea vreme. Se zvonea insa ca acest vorbitor a avut loc numai intre tata si fiu, fara ca alte persoane sa fie de fata. In urma acestei discutii, a luat nastere inceputul reeducarii de la Suceava. Cum, in comunism, nimic nu se face intamplator, ci regizat si bine pus la punct, in cele mai mici detalii, si acest vorbitor a fost aranjat din timp.
Tot din aceleasi zvonuri se mai spunea ca tatal lui Bogdanovici l-a implorat sa renunte la conceptia lui politica, si sa faca totul pentru a se salva fizic.
S-a aflat de la ajutoarele lui Bogdanovici, (intimii lui), ca pana la arestarea sa, el nu se intelegea cu tatal sau in materie de politica, deseori mama lui fiind aceea care intervenea sa-i impace.
Se pune insa intrebarea, de ce Bogdanovici a luat o condamnare atat de mare, daca acceptase sa inceapa reeducarea? Dupa cele descoperite in demascarile de la Pitesti si marturisite de cei ce fusesera acolo, Bogdanovici n-ar fi fost totusi initiatorul reeducarilor de la Suceava, pentru ca, potrivit conceptiei sale, reeducarea trebuia sa fie un act voit si liber consimtit, si nicidecum un act de constrangere si violenta. Daca ar fi admis violenta, s-ar fi reabilitat si nu ar fi fost ucis." (Autorul se incurca in idei: argumentul sau nu e valabil pentru Suceava, ci pentru Pitesti si Gherla, caci nu se mentioneaza ca la Suceava s-ar fi folosit violenta.) "Cititorii imi vor ierta faptul ca anticipez, dar ceea ce marturisesc este strans legat de inceputul reeducarii de la Suceava si, deci, de cazul Bogdanovici" (p. 53-54). Urmeaza o impresionanta intalnire a unui Bogdanovici secatuit fizic si devenit prea constient de ce anume savarsise cand facuse targul reeducarilor cu Securitatea.
" Sunt poate, spun poate, singurul dintre studenti care, inainte de moartea lui Bogdanovici, printr-o intamplare si neatentie a lui Turcanu, l-am intalnit pe Bogdanovici, in timp ce era dus de la camera 4 spital, unde se dadeau declaratiile, la o celula de la parter; eu fiind luat in acelasi timp, de la camera 3 subsol si dus spre camera 4 spital, la etaj. Asa s-a facut ca ne-am intalnit pe scari, la jumatatea drumului dintre parter si etaj. Cand am ajuns fata in fata, amandoi ne tineam de balustrada scarii inguste de un metru. Pe mine nu ma sprijinea gardianul, dar el nu putea merge fara sprijinul acestuia; de aceea, cand ne-am intalnit, a trebuit sa ne facem loc unul altuia, caci amandoi ne tineam de balustrada. Gardianul lui Bogdanovici il rezema pe acesta de perete, sustinandu-l sa nu cada, pentru a-mi face mie loc de trecere, pe langa balustrada. Gardienii erau in urma noastra si, cand am ajuns unul langa altul, ne-am putut privi in ochi.
Gardienii n-au intervenit, atat erau de ingroziti de ceea ce vedeau. Bogdanovici inca mai avea incredere in mine. La ora aceea nu cazusem din gratia divina, nu ma prabusisem inca si de aceea a si fost posibila comuniunea (splendida determinare a celor traite de cei doi!). Capul lui enorm, cu ochii adanc infundati in orbite - atat mai era viu in el - inspaimantau; se citea in ei suferinta pe care o pricinuise miilor de camarazi.
(...) Privirea aceea a unui mort cu ochii inca vii, m-a urmarit pana in clipa in care am scris aceste pagini si ma va urmari, pana voi muri. In momentul insa cand privirile noastre s-au intalnit, cu o voce muribunda dar destul de clara, Bogdanovici mi-a soptit: "Frate! Asa se platesc greselile!".
Privirile noastre nu se puteau desparti, dar gardienii ne-au indemnat intr-un glas: "Hai!"."
Ne aflam in fata unei maini sigure de portretist.
" Dupa doua zile, Bogdanovici a murit, ucis in mod sadic de Turcanu, Popa, Martinus si Livinschi. Nu vreau sa-l apar. Si nu cred ca a fost altul mai torturat in Pitesti, ca Bogdanovici." (A se vedea prezentarea cartii lui Justin Stefan Paven, martor al mortii lui Sura Bogdanovici.) " Cine a adunat in ochii lui atata suferinta? Ce am simtit si vazut, cu ochii mei, ma face sa cred ca Bogdanovici nu a fost un informator si nici un criminal. El nu era in stare sa omoare. In conceptia lui nu avea loc ideea de violenta" (p.54-55).
In chip firesc, dupa aceste aruncari de privire catre Sura Bogdanovici, se strecoara inspre noi umbra lui Eugen Turcanu, din porunca lui fiind ucis celalalt, desi, initial, au fost tovarasi in organizarea reeducarilor.
" Turcanu a facut parte din F.d.C. numai in 1940-1941, si dupa ianuarie 1941 nu a mai activat in Miscarea Legionara.
Stefan Caciuc a fost coleg de clasa cu Turcanu la liceul din Campulung Moldovenesc si, mai apoi, la Facultatea de Drept din Iasi. In 1940, Turcanu avea numai 14 ani. Bogdanovici nu a fost coleg cu Turcanu, el fiind din Soroca (Basarabia), nu din Campulung. Asa ca la Iasi, convorbirea cu Turcanu n-a avut-o Bogdanovici, ci Stefan Caciuc. Acesta l-a declarat, la ancheta, pe Turcanu, si nicidecum Bogdanovici" (p. 55). Probabil ca Bordeianu raspunde unei opinii circuland cu privire la arestarea lui Eugen Turcanu, de tipul: fiindca Sura l-a denuntat pe Turcanu, in cursul anchetei, cel din urma s-a razbunat pe el, poruncindu-i uciderea, cand i-a venit la indemana, opinie pe care o banuiesc doar si pe care n-am auzit-o pronuntata de nimeni; daca a existat, ea ar fi o incercare de umanizare a crimei lui Turcanu, conferindu-i acesteia o motivare ce poate cat de cat explica prin razbunare fapta sangeroasa, altfel ramasa sa intrige la nesfarsit. "Turcanu stia de activitatea legionara de la liceul din Campulung Moldovenesc, pana in 1944. Dupa 1944 Turcanu a terminat liceul si s-a inscris la Facultatea de Drept din Iasi, fiind acolo coleg cu Stefan Caciuc. Era casatorit si nu frecventa cursurile, prezenta fiind obligatorie doar la examene.
In 1946, cu ocazia unor examene, Caciuc s-a intalnit cu Turcanu si a avut o discutie cu acesta. Caciuc povesteste ca s-a intalnit cu Turcanu, vorbind ca prieteni si colegi. La intrebarea de ce nu vine la cursuri, Turcanu i-a raspuns ca era casatorit si ca se ocupa de alte treburi. Intrebat, din nou, care este atitudinea lui politica si daca mai avea vreo legatura cu legionarii, raspunsul lui Turcanu a fost limpede, ca nu vrea sa mai aiba nici un fel de relatie cu legionarii si ca nu-l mai intereseaza aceasta problema. "Ce faceti voi, va priveste, eu sunt comunist!"." Pana aici, nimic deosebit; dealtfel, memorialistul va relua aceste date si mai tarziu. Atari rasuciri pe loc cu 180° s-au mai vazut; ba chiar, Turcanu, prin prima parte a raspunsului sau, ar putea fi caracterizat ca 'nobil', nici contrazicandu-l pe Caciuc, nici amenintandu-l, nici mustrandu-l, de pe pozitia sa cea noua, opusa celei a conlocutorului sau. Insa urmeaza o completare neasteptata care, daca este adevarata asa cum i-a parvenit memorialistului, lamureste indarjirea lui Turcanu in a-si vadi apartenenta politica, dupa arestare, cu orice pret si prin jertfirea oricui. "Sunt prieten cu fratii lui Emil Bodnaras si acestia ma sustin si ma ajuta sa fac cariera in diplomatie." Va sa zica, trecerea sa prin Fratiile de Cruce fusese absolut lipsita de insemnatate afectiva; Eugen evoluase catre 'carierism', in cautarea avantajului personal, ceea ce este total opus spiritului educatiei F. d C. ""Asa ca" , isi incheie el vorba, "aceasta este ultima data cand mai vorbesc si ma intalnesc cu tine" a relatat Caciuc. N-a precizat insa, daca i-a spus sau nu lui Turcanu ca el a inceput activitatea legionara, in cadrul C.S.L. Iasi."
Ba, importanta pozitiei lui Turcanu e accentuata printr-o noua afirmatie: " si mai spune Caciuc, tot aflate de la Turcanu, ca, in toamna lui 1948 cand a fost arestat, el era pregatit de Ana Pauker, Ministrul de Externe de atunci, care voia sa-l trimita ambasador in Iugoslavia."
E momentul ca Dumitru Bordeianu sa treaca la explicarea denuntarii lui Turcanu de catre Caciuc; ea este una din domeniul geloziei, ce-l pune pe cel din urma intr-o lumina indoielnica, daca nu chiar si mai rea. El " a povestit la ancheta, fara a fi fost fortat sau intrebat, despre cele discutate cu Turcanu. L-a denuntat pe Turcanu, spune el, pur si simplu din necaz, la mijloc fiind insa si o intriga amoroasa, privind fata cu care se casatorise Turcanu."
Concluzia nu se leaga logic: " Asa se explica faptul ca Turcanu a aparut la inchisoarea din Suceava, doar toamna tarziu, cand anchetele erau pe terminate."
Istorisirea bate pasul pe loc, se incalceste. Memorialistul e tot mai putin sigur pe el, ajungand la formulari neargumentate si ce lasa la voia intamplarii evenimente dovedindu-se ulterior a fi fost planuite in cele mai mici amanunte, ma refer la reeducari.
" Odata Turcanu arestat, comunistii s-au gandit insa sa-l foloseasca, ca instrument pentru ceea ce avea sa se intample mai tarziu la Pitesti si Gherla." Raspunzand, poate, altei opinii circuland intre detinuti, Bordeianu afirma: "Caciuc nu poate fi acuzat ca ar fi facut jocul lui Turcanu". Cu alte cuvinte, s-a banuit si ca exista un aranjament anterior arestarii, conform caruia acest Caciuc ar fi primit ordinul lui Turcanu (ori al partidului) sa-l denunte in vederea creerii posibilitatii ca Turcanu, odata ajuns in temnita, sa treaca la reeducarile preconizate de comunisti, teorie complicata, neverosimila, stupida. Nu era cazul antrenarii unui legionar, pentru ca Turcanu sa fie introdus in puscarie. Spalarea lui Caciuc de aceasta banuiala subreda se face de memorialist cu o contrazicere a celor tocmai afirmate de el insusi (gelozia ce-l incrimineaza pe Caciuc): " deoarece era un camarad loial si cinstit in actiunile lui" . Si, fara nici o legatura cu precedentele, aflam: " Nu mai stiu insa daca a scapat cu viata din inchisoare."
Presupunerile se incurca si mai tare. " Iar vorbitorul lui Bogdanovici cu tatal sau a avut loc inainte de arestarea lui Turcanu. Asa ca s-ar putea ca delegatii comunisti de la Bucuresti, care coordonau si verificau anchetele si declaratiile din inchisoarea Suceava, dand de declaratia lui Caciuc in legatura cu Turcanu, sa fi anuntat ei partidul. Si in urma acestei sesizari, partidul ar fi dat dispozitie de la Bucuresti, prefectului Bogdanovici, sa aiba o discutie cu fiul sau, pentru ca actiunea lor sa fie dusa pe doua planuri. Unul pus in aplicare de Bogdanovici-fiul, cunoscandu-i-se pozitia la ancheta, ca fiind insul care rezistase, cu toata tortura la care fusese supus (avea responsabilitatea unei Universitati) - in timpul anchetei am avut si eu confruntari cu Bogdanovici, si am vazut cu ochii mei, pe fata si corpul lui, cu cata salbaticie fusese torturat, iar celalalt - actiunea directa a lui Turcanu."
Introducerea hazardului in aceasta afacere nu se potriveste activitatii comunistilor si nici unei actiuni atat de strans chibzuite cum se va dovedi reeducarea. Ideea de a fi contactat tatal lui Bogdanovici, provenind din descoperirea dosarului lui Turcanu, expedierea parintelui la fiul sau, cu certitudinea ca studentul atat de torturat va accepta colaborarea, iata tot atatea ipoteze fara cap nici coada.
Pe de alta parte, informatii dobandite de mine de la domnul Eugen Sahan, care a stat in celula cu Bogdanovici - cand inca acesta nu fusese torturat, arata ca Sura era framantat de posibilitatea propunerii - venita din partea lui insusi - a unei reeducari a studentilor, inainte de 'vorbitorul' cu tatal sau. La fel, domnul Mihai Timaru, dupa incheierea reeducarilor de la Gherla, avand prilejul sa stea de vorba cu Costache Oprisan, care avusese incredere in el inaintea dezlantuirii batailor asupra-i, intr-atata incat sa-l previna: Voi fi obligat sa te bat!, a aflat ca Sura Bogdanovici ii atrasese atentia lui Oprisan, intre patru ochi, ca nu va rezista torturilor si ca era preferabil sa nu patimeasca cele ce i se pregateau, rezultatul neputand fi decat cedarea, deoarece Turcanu fusese instruit la Moscova in ceea ce trebuia sa fie reeducarile (aceasta ar explica intarzierea arestarii lui cu cateva luni fata de arestarea tuturor legionarilor, data hotarata pentru toata tara, daca intarzierea este adevarata. Costache Oprisan, fara a-si fi dat seama ce facea, i-a aruncat in obraz lui Eugen Turcanu aceasta acuzatie. Cum Turcanu era constient ca nimeni in afara de Bogdanovici nu cunostea respectiva scolire a lui, a decis moartea lui Bogdanovici, ca pedeapsa pentru divulgarea celei mai adanc ingropate taine a reeducarilor: determinarea lor de catre sovietici.
Bordeianu mai adauga cateva date. " In 1946, la discutia lui avuta cu Caciuc, Turcanu facea parte din biroul politic de la Iasi, deci era comunist. Unii insa inclinau sa creada ca, avand legaturi cu fratii lui Bodnaras, acestia il puneau sa aiba legaturi si cu legionari, ca sa-i observe. (...) Dupa plecarea studentilor legionari cu mari condamnari de la Suceava la Pitesti, cei care au ramas inca acolo, au remarcat ca Turcanu a lipsit un anumit timp din inchisoarea Suceava. Se banuia ca a fost dus la Bucuresti sau chiar la Moscova, unde a semnat planul viitoarelor demascari" (pentru multiplele citate anterioare: p.55-57).
Deoarece nu ne-am departat mult de observarea artei de portretist a memorialistului, e potrivit sa semnalam un chip ce se distinge de precedentele prin tusa generoasa cu care debuteaza, ce s-ar spune ca-si flateaza subiectul. Curand ea degenereaza in descriptia unei bestii din lumea primitiva; autorul adopta pe urma tehnica alternarii contrastelor, ce face desenul foarte viu si credibil, cu toate ca el nu seamana intocmai cu celelalte amintiri despre infatisarea criminalului, lasate posteritatii de alte victime.
" Deodata s-a deschis usa si a intrat in camera o persoana cu infatisarea unui tanar din picturile lui Leonardo da Vinci. Inalt cam de 1,85 m., cu un fizic de atlet si care dintr-o singura lovitura te-ar fi putut culca la pamant. S-a uitat prin camera si s-a oprit in fata lui Oprisan (...). L-a prins apoi de barbie, indreptandu-i fata spre el si a inceput sa-l ameninte: "Tu, banditule, esti unul dintre ajutoarele lui Patrascu? Eu am sa te omor cu mainile mele!" " Si-a continuat inspectia infricosatoare cu gesturi si vorbe la fel de crude. " Era vestitul Turcanu. (...) Singur ar fi putut dobori o suta dintre noi. La acea intalnire cu Turcanu n-am putut sa-i vad fata decat un moment, dar am reusit sa o compar cu cea a unui om cuprins de o furie care nu avea margini. Era un barbat frumos, iesit din comun, cu capul mare insa cu trasaturi fine, fruntea lata, buze senzuale, parul castaniu spre blond, ondulat si nasul tipic clasic, grec. Ochii mari, exagerat de mari, albastri, erau foarte expresivi. Cand se incrunta, te inspaimanta. Barbia specifica tipului voluntar. Radea rareori si rasul lui era placut, atragator. Corpul bine proportionat parea corpul unui atlet de performanta. Cand iti da un pumn sau o palma, te dobora la pamant. Cand se enerva era atat de crud, ca distrugea totul in calea lui, ca un ucigas feroce. Mai era apoi si de o inteligenta iesita din comun si cu o memorie formidabila. Isi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student in Pitesti si Gherla. Era insa atat de satanizat ca nu mai stiai ce sa crezi despre el. L-am asemuit unui inger cazut. Vointa de putere cu orice chip il dusese la nebunie. Devenise o bruta degradata si satanizata. Pe unde trecea el, prin declaratiile obtinute prin chinuri, Turcanu raspandea in jurul lui o groaza si o frica incat tot ce era viu inmarmurea. (...) Inteligenta lui era orbita de betia puterii, provenind din dorinta de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Si din cauza acestei orbiri, sau poate pentru ca nu cunostea comunismul in esenta lui, Turcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comunistii. Iar rasplata i-au fost niste rafale de arma care i-au ciuruit atleticul corp. Sangele celor pe care el i-a ucis probabil a cerut dreapta judecata, de care sa nu poata scapa. Si omul ticalos a cazut victima propriei ticalosii.
S-a zvonit in Aiud si mai tarziu in libertate ca, inainte de a fi fost ciuruit de gloante, el ar fi strigat: "M-au inselat bolsevicii iar eu i-am crezut, si de tot ce s-a intamplat la Pitesti si la Gherla, numai eu am fost vinovat". Cat or fi de adevarate aceste declaratii, numai cei ce au asistat la executia lui ar putea-o spune" (p. 93-95).
Tardiv, dupa ce Popa Tanu a devenit noul diriguitor al demascarilor, mutate la Gherla, dupa ceea ce demascatii au resimtit a se fi desfasurat ca o lupta intestina pentru putere intre acesta si Turcanu, cel din urma " nu mai era cel de altadata. Era abatut, posomorat, vorbea putin si prezenta lui nu mai ingrozea pe nimeni" (vol. II - de aci inainte -, p. 37).
Trairea paradoxala a victimei este cunoscuta in psihologie. Ea este declansata de acelasi mecanism ce o produce pe cea cu acelasi nume care apare uneori la desteptarea din somn, cand un sunet insignifiant ni se pare cataclismic si ne face sa sarim ca arsi, de parca se prabuseste tavanul peste noi. Trairea paradoxala a victimei o pune in situatia nu numai de a-si iubi calaul, ci si de a-l admira, a-i gasi calitati care-i lipsesc cu desavarsire, a-l polei cu aur, inconstienta de ce se petrece in subconstientul ei, de inversarea reactiilor firesti, de rasturnarea intelesurilor cuprinse in mesajele transmise de simturi si ratiune. M-a uimit afirmatia lui Aurel Obreja (vezi discutarea cartii Casa lacrimilor neplanse ) ca Popa Tanu era "frumos ca un inger", pe care sunt sigur ca Obreja, victima aceluia, nu ar fi rostit-o cu privire la nimeni altul, comparatie, dealtfel, neconfirmata, la iscodirile mele, de nici unul dintre cei care l-au cunoscut pe Alexandru Popa (pentru Bordeianu, el este: acest ucigas de tip mongoloid ; vol. II, p. 12). Aceeasi inclinare catre simtirea paradoxala poate fi reintalnita in declaratia lui Magirescu, discutata mai departe, care face din Turcanu o fiinta omenoasa, opusa prin gesturi si atitudini tacite gardienilor bestiali. Si ne este dificil sa diagnosticam daca in descrierea unui Turcanu decazut din pozitia sa de sef al demascarilor avem de-a face cu o sesizare a realitatii exacte (i se confera in mai multe randuri comportari 'omenesti' fata de memorialist) sau cu o compatimire datorata unei trairi paradoxale.
Pentru a ramane in teritoriul trairilor paradoxale, voi face un excurs catre finele cartii. Ca urmare a preschimbarii reeducatilor in roboti, odata desemnati sa munceasca in fabrica penitenciarului Gherla - unde erau amestecati cu detinuti care nu trecusera prin demascari si chiar le ignorau existenta -, erau datori sa-i traga de limba si sa-i denunte. Orice tentativa de punere a lor in garda asupra a ce se petrecea cu studentii veniti de la Pitesti sau cu ei insisi - cei ce vorbeau inocentilor - aducea dupa sine pedepse barbare. Ajuns in situatia de a turna un legionar apropiat lui, Dumitru Gh. Bordeianu surprinde pentru intaia data ca are o traire ce-l intriga, de nedenumit, fara inteles, paradoxala. Este acea traire pe care in cercetarile mele de antropologie stilistica am botezat-o: dihotomica-antonimica; in baza ei te percepi ca simultan cu opusul tau si de nedespartit de el, tot astfel precum o moneda are doua fete opuse si de nedespartit. Cu o sensibilitate rara la adancurile constiintei, cele unde cea din urma se amesteca valurilor iesite la suprafata din subconstient, autorul se intreaba:
" Dumnezeu ne indeamna sa-i iubim pe vrajmasii nostri, dar cum se poate explica rational, ca-l iubesti si pe cel caruia constient ii faci rau? Cum se impaca dragostea cu raul? Cum poti face raul celui care nu ti l-a facut? Noi, tinerii legionari am fost invatati sa nu facem rau nimanui, sa nu uram pe nimeni, facand doar binele din toate puterile noastre.
Acesti semeni ai nostri, carora noi le faceam atata rau, ei fara voia si stirea lor luau parte la calvarul suferintei noastre. Si poate, in felul acesta, pentru suferinta pricinuita de noi, prin raul pe care li-l faceam, prin comuniunea aceasta de suferinta, Dumnezeu s-a milostivit si de noi si de ei. Nu se poate explica si nu se poate intelege rational aceasta dragoste care pornea din inima noastra, pentru cei pe care-i trageam de limba. Daca ar fi stiut, dragii de ei, cat rau le faceam noi si cu cata dragoste ii iubeam si-i imbratisam, pentru ca ei, fara sa vrea, luau parte la suferinta torturii noastre. Ciudat aspect al comuniunii dintre sufletele oamenilor. Noi, fara voia noastra le faceam rau si le provocam suferinta, imbratisandu-i in acelasi timp cu toata caldura dragostei.
Eu eram nebun. Suferinta, rabdarea si increderea mea, depasisera orice limita omeneasca de rezistenta. Tu, semenul meu, fara sa stii ca eu iti fac atata rau din care ti se poate trage chiar si moartea, iei direct parte la suferinta mea! In schimb eu, pentru sacrificiul tau, iti daruiesc dragostea, pe care n-am mai avut-o pentru nimeni. Sunt procese de constiinta si stari sufletesti pe care, in conditii normale, nu le-au trait poate decat sfintii. Ei au iubit pe cei care-i chinuiau, dar noi i-am iubit si-i iubim pana la sfarsitul vietii pe cei carora le faceam rau. Asa luau ei parte la alinarea suferintei noastre.
Nu cerem sa fim intelesi de oameni, nici sa fim compatimiti, ci le atragem atentia celor credinciosi si celor de buna credinta de complexitatea sufletului uman, de tainele lui si de ce este in stare acest suflet omenesc sa faca intre cer si iad. Aceste stari sufletesti si aceasta dragoste de semen neintelese, nu se pot explica decat traindu-le asa cum le-am trait noi" (p. 27-28).
Nu se poate sa nu completam uleiul anterior acestei paranteze cu o secventa scurta prezentandu-l pe acelasi Turcanu in actiune, personajul coborand din rama si, ca intr-un thriller fantastic, devenind o faptura imunda, din alta lume.
" Caziuc intrase printre primii in demascari si a fost mult torturat de Prisacaru si Cantemir. Asteptam insa in acel moment cu totii inmarmuriti, sa vedem ce va face Turcanu. Acesta a cerut de la Prisacaru sa-i dea un ciomag si sa-i ude un servet. S-a dezbracat pana in camasa, si-a suflecat manecile cerand si o funie. Dezbracat cum era mi-am dat seama cat era de voinic si atlet. I-a legat picioarele lui Caziuc ordonand celor din comitet sa se urce pe el si sa-l tina de maini si de cap. A inceput sa-l loveasca la talpi pana ce acestea s-au detasat de bocanci. In fine, i-a dat jos pantalonii, i-a pus servetul pe fese si a inceput sa-l bata cu aceeasi salbaticie cu care il mai batuse odata si Zaharia, in camera 3 subsol.
Cu toate ca-i curgea sangele siroaie din fese, n-am auzit nici macar un geamat de la Caziuc. Dupa ce l-a torturat, i-a dezlegat picioarele. Caziuc arata ca mort; isi pierduese cunostinta. Si atunci Turcanu l-a prins de gulerul camasii si l-a strans ca un nebun: "Banditule, acum te omor!" Dar cum sa-l mai omoare cand acesta era deja pe jumatate mort. A continuat sa-l stranga de gat sub privirile noastre ingrozite, lovindu-i fata cu pumnul pana a desfigurat-o. Toti credeam ca a murit Caziuc. Turcanu l-a luat insa de picior, tarandu-l dupa el, si l-a aruncat pe ciment in coltul nostru. L-am vazut atunci pe Turcanu dezlantuit si turbat ca cea mai cruda fiara si mi-am zis in sinea mea ca numai o fiinta umana in care salasluieste duhul Satanei putea face asa ceva. M-a cuprins o mila atat de puternica de Caziuc, incat imi venea sa ma duc si sa-i sarut picioarele si ranile de pe el" (p. 99).
Si din nou, aiurea, seful reeducarilor isi redobandeste trasaturile alternate, gigantice dar si demne de evlavie: " Cum mergeam spre camera deodata, ca un traznet, simt o mana ca de Goliat care-mi insfaca gatul, pe la ceafa. Mi s-a oprit respiratia de spaima. Simtind apoi slabirea stransorii m-am intors si ...ce-mi vad ochii! O namila de om, imbracat intr-un cojoc de santinela pana la pamant, avand un smoc de chei in mana dreapta. Era Turcanu in persoana. Astfel imbracat arata si mai voinic. Parca era Mihai Viteazul. (...) Cu o voce de tunet imi zice: "Vino incoace banditule, ca te omor". Cu o expresie a fetei pe care nu i-o mai vazusem niciodata, a unui diavol care te inspaimanta, te baga in pamant" (p. 150). La nici un alt autobiograf din cei cititi nu vom intalni atat de bogate reluari ale portretului lui Eugen Turcanu, variante pe aceeasi tema si in aceeasi tonalitate, totusi mereu proaspete.
A fi inclinat sa-ti portretizezi semenii presupune sa-i si iubesti, ori, macar, sa fii suficient de generos incat ...sa le recunosti existenta si ea sa te intereseze (se cade sa cadem de acord ca aceasta nu este nici comun, nici la indemana oricui). Dumitru Gh. Bordeianu, cu toate asprimile (si ce putin spus este!) vietii duse in acea perioada, rareori scapa din vedere persoanele din jur (si totusi pe cati nu-i pierde din atentie, ca existente fizice! Numai ca suntem datori sa tinem seama de conditiile cand ii observa, conditii, in cele mai ample perioade de timp, in care abia mai stia de sine insusi, datorita torturilor, a foamei endemice, a groazei. Dupa cum face acum, cand scrie, efortul de a si-i rememora pe Turcanu, pe Zaharia (intalnit mai jos) si pe ceilalti calai, pozitionare psihologica deosebit de costisitoare pentru echilibrul precar redobandit cu trude imense, cu zmulgerea din sine insusi, pentru a izbuti sa-si supravietuiasca in chip aproape firesc intre semeni ce nu pot pricepe nimic din trecutul lui, la fel este izbit - si vrea sa ne transmita descoperirea sa - si de cei curati (de cate ori nu-i citeaza pe eroi, pe cei opunandu-se cu toate fortele cerintelor reeducatorilor), cum este cazul portretului moral ce i-l zugraveste pe multe pagini si cu multiple mijloace lui Gheorghe (Gicu) Jimboiu, ceea ce-i prilejuieste (evenimentul fiind intim legat de cunoasterea acestuia) sa-si explice si restaurarea pacii de Sus in sine, irosin du- se - pana aici - amarnice luni si ani de pierdere a increderii in puterea proprie de a-l regasi pe Dumnezeu.
" Jimboiu nu trecuse prin demascari la Pitesti, deoarece, fiind crunt torturat in timpul anchetei la Brasov, ca student la Academia Comerciala din acest oras, a iesit din ancheta grav bolnav de tuberculoza si ficat. In aceasta stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculosi din Tg. Ocna, pe valea Trotusului in Moldova.
Ramas de mic orfan de tata, a fost crescut de mama lui care a renuntat sa se mai casatoreasca, traind in cea mai pura credinta ortodoxa. Pe aceasta zestre sufleteasca s-a mai adaugat si educatia lui legionara, in Fratiile de Cruce, fiind direct sub influenta celui ce a ramas un mit pentru toti cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat si pe timpul lui Antonescu" (p. 67).
Pentru mai buna dezlegare de catre cititor a caracterului lui Jimboiu, Bordeianu se opreste asupra lui V. Gafencu - figura aleasa a traitorilor crestini din lumea temnitelor. Sar peste acele randuri, socotind ca spusele privitoare la subiectul portretului sunt suficiente pentru caracterizarea lui.
" Un tanar curat trupeste si sufleteste, inzestrat cu o mare blandete si bunatate. Este singura fiinta pe care am intalnit-o care n-a spus niciodata ca sufera de foame. Avea o dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau dusmani, dusa pana la sacrificiul de sine. Fata de dusmani si fata de cei care l-au chinuit si continuau sa o faca, avea o intelegere care rational nu se putea explica. Era atat de convins de misiunea lui pamanteana, de a trai si de a face binele, incat parca venea din alta lume. Daca nu l-as fi cunoscut pe acest tanar m-as fi indoit de multe lucruri sau nu le-as fi crezut.(...)
Jimboiu, cum numai sfintii au inteles, s-a identificat cu chemarea pe care ne-o face Fiul lui Dumnezeu, noua oamenilor: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi da odihna."
Din momentul in care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectura oarecare. Cunoscandu-l pe el, orice indoiala, orice suspiciune ca au existat si mai exista sfinti pe pamant a fost spulberata pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfant bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie sa fie si sa faca omul pentru mantuirea lui si a neamului care l-a conceput.
(...) Nu gasesc cuvinte sa-mi exprime veneratia si admiratia pentru acest tanar martir legionar.(...)Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propozitie: un inger cu chip de om.
Din clipa cand l-am cunoscut pe Jimboiu traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu ingerii. A fost un tanar desavarsit din toate punctele de vedere conform imperativului: "Fiti desavarsiti precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este". Si am convingerea ferma ca existenta oamenilor pe pamant si relatiile dintre ei nu sunt intamplatoare. Se intalnesc si se cunosc pentru a se uri si a-si face rau unii altora, a face binele reciproc, a se mantui sau a-si pierde sufletele. In relatiile dintre oameni "valentele sufletesti" asemanatoare se atrag iar cele contrarii se resping" (vol. II, p. 68-69).
Trecand peste momentele biografice ce l-au mutat in camera unde se afla si Gheorghe Jimboiu, ajungem la interventia acestuia in existenta sa duhovniceasca, o interventie ca a unui mesager al Proniei, d