r9o18or
M. Codreanu. Sonetele lui M. Codreanu (n. 1876) nu sunt de valoare egala; cele mai multe se multumesc cu fixarea unui peisagiu sau cu evocarea unui moment istoric fara cuprins emotional sau fara noutatea ideii poetice (Vedenii, Atila, Statuia lui V. Alecsandri etc.); desi tot descriptive, altele sunt fecundate de ideea ultimului tertet, ca Statuia lui Stefan:
... Si razele coroanei domnitoare
Iau tonuri de rubin, pe cand sub soare
S-aprinde-n zori o Rosie Dumbrava. sau Meloterapie biblica.
De aceeasi calitate sunt Moartea anahoretului, Sturzul si chiar
Gioconda etc. Numai cateva se cristalizeaza definitiv in jurul unei emotii sau idei poetice ca, de pilda, Cum doarme diamantul, So nata lunii, Sonet artezian, Calaretul, Plopul, Efect de luna, Prier,
Unei parasite, Testamentul unui poet necunoscut etc.
Instrument de preciziune, daca nu postuleaza totdeauna poe zia, sonetul presupune, totusi, perfectia formala. Transformat intr-o unealta cotidiana, materialul poetului devine inegal si adese im pur; limba comuna si rima prevazuta.
Cu toata atitudinea dezabuzata si filozofanta, sau tocmai din aceasta pricina, impresia de factura in serie se accentueaza si mai mult in Cantecul desertaciunii1.
1 M. Codreanu, Diafane, 1901; Din cand in cand, Biblioteca pentru toti,
„L. Alcalay“; Statui, sonete, 1914; ed. II, 1921; Cantecul desertaciunii, 1921.
Ion Pavelescu. Cu toata sfortarea si mestesugul real al conden sarii, Ion Pavelescu (1889—1924) s-a leganat numai in iluzia de a-si fi pus „sigiliul de aur“, intrucat n-a avut nici idei poetice orig inale si nici nu s-a realizat intr-un material dur. Influenta lui Héré dia se simte si in unele reminiscente (Pacatul domnitei) si in stiinta de a fereca sonetul intr-un tertet mai viguros1:
Iar tu, alaturi, nimfa mladioasa,
Te agatai de gatu-mi voluptoasa...

Si te purtam, superb ca un centaur.
(Primblare sentimentala)
Mateiu Ion Caragiale. Volumul postum al lui Mateiu Ion Cara giale (1885—1936)2 strange vechile lui sonete din Viata romaneas ca si Flacara. Iubitor de trecut, preocupat de heraldica si influentat de Hérédia, el ne-a dat cateva tablouri in ton arhaic ale vechii noastre vieti, pusa in valoare prin sugestia ultimului tertet:
In trantorul becisnic s-a desteptat boierul.
Alexandrina Scurtu. La Alexandrina Scurtu, dupa un debut de apriga lupta cu forma, dupa unele realizari partiale in sonete de ordin mai mult descriptiv, dintre care cateva fecundate chiar si de o idee poetica (Langa foc, Ce ar fi?), a urmat o posesiune a meste sugului, care, satisfacut in sine, continua sa lucreze fara scop. In ultimul volum — sonetele se desfac insa manufacturate, fara un principiu emotiv si chiar fara perfectia formala necesara genului3.
Alice Soare. Idei si chiar o sensibilitate determinata are poe ta, ii lipseste insa instrumentul de preciziune, fara care sonetul ramane dincoace de scopul sau formal. Sonetul nu admite aproxi matia si nici expresia comuna sau pletorica. Cu mult superioara
1 Ion Pavelescu, Sigilii de aur, 1910—1916; Sonete postume, 1925.
2 Matei Ion Caragiale, Pajere, Ed. Cultura nationala, 1936.
3 Alexandrina Scurtu, Sonete, Ed. Casa scoalelor, 1920; Sonete, Ed. Ramuri. sonetelor din Ferestre luminate e productia ultima a poetei — neadunata in volum — prin libertatea recastigata in pitoresc, ima gistica personala, sensibilitate, ce fac mai lesne uitata nesiguranta formala inca prezenta1.
G. Voevidca. Nimic nu indreptatea pe poetul bucovinean
George Voevidca de a-si alege ca forma de expresie sonetul, ce reclama perfectia, decat doar posibilitatile pe care le ofera si unei inutile mecanice verbale. Razboinice sau erotice, sonetele lui se desfasoara in material nediferentiat estetic2.
Em. Bucuta. Em. Bucuta (n. 1887) a debutat printr-o serie de
Cantece de leagan, mici poezii al caror unic obiect e copilul, descris, cantat, exaltat in toate actele lui mai mult de ordin fiziologic decat psihologic, cum e si natural la o varsta in care viata sufleteasca e cu desavarsire redusa. Mestesugar cu brate noduroase de ciclop, poetul se straduieste sa faureasca fragile jucarii, horbote de metal fin lucrat, spuma de piatra daltuita. Nu-i lipseste, desigur, sufletul, ci puterea de expresie — adica arta.
E un tragic spectacol truda zadarnica a acestui ciclop de a transforma in podoabe miniaturale materialul pretios al sensi bilitatii sale exaltate; sub presiunea degetelor batatorite, metalul plesneste in aspre diformatiuni lipsite de gratie si gingasie, ver sul se rasuceste in forme chinuite si greoaie, pe care, stangaci, mestesugarul le intunde copilasului adorat:
Carlionti sa-ti vad ma-ncerc
(Basm de rasarit)
. . . . . . . . . . . . .
Du-te iara-n curte in fund
(Flori si raze)
1 Alice Soare, Ferestre luminate.
2 George Voevidca, Sonete, Buc., 1920; Epigrame, 1924; Cantece pentru
Lu, 1936.
Facultatea de a idolatriza obiectul iubit pana in cele mai mici si mai prozaice gesturi, pana la ceea ce s-ar putea numi persecutia adoratiei, s-a indreptat fireste si asupra femeii, intr-o pulbere de sonete, amestec de pasional, de ingenios, de cotidian, sunet pro fund de violoncel, intretaiat de tipete de cobza sparta si de firul lamentatiei amoroase, in felul lui Conachi (Zdrobire, Ce vreau, Ceea ce pune intrebari). Lipseste doar artistul, care si de data asta voia sa fie miniaturist, pretios si „mièvre“, desi nedibacia lui il destina numai versurilor colturoase si nestrunjite; nearmonioase, mai toate
„miniaturile“ si „oglinzile“ lui par stridentele unui car mocanesc scapat la vale, pe un drum desfundat de munte.
Pusa in serviciul unei idei morale, aceasta expresie frusta si brutala — inrudita, dealtfel, cu una din manierele lui T. Arghezi
— cand nu voieste sa fie gratioasa, se realizeaza, totusi in bucati viguroase, ca, de pilda, In armura si alte cateva1.
Emil Dorian. Ceea ce defineste poezia Cantecelor pentru Lelioa ra este caracterul ei de stricta observatie. Indaratul curiozitatii incordate in jurul copilului, nu este, totusi, numai ochiul poetu lui ce prinde, elimina si transpune, ci si o inima pasionata; din mijlocul atator imagini noi si zambitoare, se inalta, astfel, deoda ta, si strigatul dezolat al tatalui de a nu fi participat cu nimic la durerea creatiei copilului sau — strigat exprimat intr-o forma simpla, directa si totusi patetica:
Amara fuse suferinta
Pe urma umilintei grele,
Dar azi iti nasc si eu fiinta
Prin toate cantecele mele2.
1 Em. Bucuta, Florile inimii, 1920.
2 Emil Dorian, Cantecele pentru Lelioara, Ancora, 1912; In pragul serii,
1922; De vorba cu Balanul meu, 1925.