l2y14yi
Titlul acestui capitol spune mai mult decat e realitatea; nu-l intrebuintam decat in lipsa altuia, care sa defineasca o tendinta de refulare a lirismului, fie prin abstractia fondului, fie prin sim ple mijloace de expresie retinuta, discreta sau, de-a dreptul si vo luntar, torturata, eliptica, cu asociatii de idei strict personale, ce transforma poezia intr-un joc de cuvinte incrucisate. Facilitatea relativa a genului, dealtfel cu pretentii de adancime insondabila, a dat acum cativa ani o mare dezvoltare acestei poezii „esente“; bunul-simt insa a invins si asistam azi la o tendinta spre normali zare a raportului intre fond si expresie.
Ion Barbu. Prima faza a activitatii lui Ion Barbu (n. 1895) e reprezentata prin ciclul versurilor publicate in Sburatorul, versuri de forma parnasiana, de factura larga, cu strofe ca arcuri puter nice de granit, cu un vocabular dur, nou insa, cu ton grav de gong masiv, intr-un cuvant, o muzica impietrita, a carei nota distincta a fost indata inregistrata. Materialul intrebuintat era mai mult cosmic: lava, muntii, copacii, banchizele, bazaltul, granitul, silexul; dar sub aceasta carapace de crustaceu se zbatea, totusi, un suflet frenetic. Daca in forma parnasiana a versurilor se resimtea influenta lui Hérédia si Leconte de Lisle, cu un adaos de masivi tate si in cadrele literaturii romane, de incontestabila noutate ver bala, — in continut, diferentierea ei se arata totala; poezia lui I.
Barbu nu era nici pur formala, ca cea a lui Hérédia, nici imbibata de recele pesimism al poeziei lui Leconte de Lisle; sub forma ei, geologica aproape, se framanta un suflet inflacarat, lava incan descenta, care din nostalgia sferelor senine isi arunca prin spatii tentaculele lichide.
In creatia acestei poezii dionisiace, din care Panteismul era cea mai caracteristica, influenta lui Nietzsche era neindoioasa, iar comparatia cu Dehmel posibila. Aceasta faza a activitatii poetului se prezenta, asadar, sub forma paradoxala a unei intense vieti as cunse intr-un invelis dur: lava, prin provenienta ei minerala si totodata si prin incandescenta si nelinistea vietii tumultuoase; fuzi une de elemente contrarii, a carei originalitate era crescuta de originalitatea vocabularului pietros, a unei anumite taieturi a ver sului, a unei respiratii largi si virile, umbrita doar prin oarecare retorism.

Plecat de la Sburatorul, I. Barbu a evadat din aceasta poezie cosmica, frenetica, cu largi volute de piatra aruncate peste ape spumegande, saturata de reminiscente clasice; a judecat-o, proba bil, retorica si factice. Filonul noii sale inspiratii n-a mai pornit nici din roca, nici din mitologia clasica (Pentru marile Eleusine,
Ixion, Dionisiaca, Pitagora etc.), nici din Hérédia, nici din Nietz sche, ci din stratul unui anumit folclor, a carui expresie caracteris tica a fost Anton Pann. Acestei inspiratii ii raspunde, desigur, o noua ideologie si chiar atitudine: Orientul invinge Occidentul; inspiratia trebuie sa izvorasca din realitati nationale si nu din influente ideologice indepartate, din Platon sau din legende mi tologice, din dionisiacul lui Nietzsche sau din parnasianismul francez. Poetul nu se intoarce la poezia populara (sau intr-o slaba masura), ci la stratul balcanic al campiei dunarene, la muza de mahala bucuresteana si de folclor urban a lui Anton Pann. De aici, acea curioasa serie intitulata Isarlak — „Gloriei lui Anton Pann“
— cu Isarlak, Nastratin Hogea la Isarlak, Selim, in care maniera e cu totul schimbata, desi virtuozitatea ramane aceeasi. Materialul verbal cosmic si hieratic este inlocuit prin material pitoresc; cu loarea locala e obtinuta prin turcisme incrustate si armonizate in descriptii si notatii de o rara originalitate.
Dintr-o inspiratie inrudita vine si strania Domnisoara Hus, cu fantasticul ei descantec de nebuna, de o originalitate de expresie, de o vigoare de notatie si putere coloristica indiscutabile.
Dar nici la aceasta „maniera“ pitoreasca si orientala, plina de seva folcloristica, poetul nu s-a oprit mult, ci a ancorat in formu la ermetica a Jocului secund, al doilea promontoriu al modernis mului liric romanesc, cel dintai fiind poezia lui Tudor Arghezi, ce nu-si raspund numai prin valoare si putere de contagiune litera ra, ci si prin tendintele lor contrare. Pe cand originalitatea poeziei argheziene sta intr-o viziune esential plastica, poezia lui Ion Barbu, dupa cum si titlul volumului o arata, e poezia Jocului secund, adica a unui joc neizvorat din realitati, ci din reflexul lor in oglinda, adica in spirit. Poezia de esente si de abstractii, in creatia careia cultura si spiritul matematic al scriitorului au contribuit puter nic. In expresia ei coeficientul personal joaca un rol principal; un cuvant, o imagine ii sugereaza alta imagine, dupa o asociatie une ori strict personala si deci necontrolabila; intre poet si cititor se rup, astfel, multe din treptele ce ar trebui sa-i uneasca; si, desi ceea ce pare arbitrar are o lege launtrica, totul ramane intr-un ermetism voit si cu atat mai admirat cu cat e mai greu de patruns.
Desi e in scadere, printr-o astfel de particularitate, influenta lui Ion Barbu asupra poetilor tineri in ultimul deceniu a egalat aproape influenta lui Tudor Arghezi...1
Vladimir Streinu. Dintr-o economie artistica impinsa pana la avaritie, Vladimir Streinu (n. 1902) nu si-a adunat inca poeziile in volum. Intr-o literatura de expansiune cordiala, poezia sa e plina de rezerva retractila, de condensare laborioasa; desi pasionala, ea nu se revarsa direct, ci se distileaza, nu atat in simboluri, cat in substante concentrate, de care ne desparte sticla rece a fiolei.
1 Ion Barbu, Joc secund, Ed. Cultura nationala, a1930i.
Poezie distanta, lapidara, enigmatica, a carei tehnica e inrudita cu cea a lui T. Arghezi.
Simion Stolnicu. Debutand in Sburatorul (1926) cu Funeralii de toamna:
Oare cine e in trasura mortii,
Carui faceti pe fagasuri
Mic cortegiu catre stalpul sortii
Tu si Toamna...
Simion Stolnicu (n. 1905) a pornit de la un punct de plecare po etic la care n-a mai ajuns... Desfasurate in cadrul toamnei, primele lui poezii aduceau o somptuozitate grava si funerara, o originali tate de expresie, o bogatie de culoare, un romantism de contraste si o (curioasa pentru un muzicant) lipsa de fluenta verbala si de sonoritate exterioara. Formal, evolutia ulterioara a poetului, in
Punct vernal si mai ales in Pod eleat, s-a inscris in sensul stridentei, a imperecherii de cuvinte disparate, dislocate, rare, adesea ines tetice, de imagini smulse din diverse domenii ale cunostintelor omenesti, fara aderenta, intr-o versificatie lipsita de fluiditate, dura, de car neuns; ca fond, din inlocuirea emotivitatii prin con cepte intelectuale, redate intr-un ermetism cautat si neindreptatit.
Faptul ca aceste poezii au totusi un sens ascuns in cremenea lor inlatura ideea absurditatii. Nu o inlocuieste insa cu cea a poeziei
— mai vecina de fantana Castaliei1 .
Eugen Jebeleanu. In volumul de tot tineresc, publicat la
Brasov, Schituri cu soare, se putea presimti un poet, nu si o origina litate. Venit la Bucuresti si intrat in ritmul miscarii lirice contem porane si ultracontemporane, si sub influenta tehnicii barbiene,
Eugen Jebeleanu (n. 1911) a optat mai mult pentru originalitate.
In Inimi sub sabii si in poeziile ce i-au urmat s-a inarmat cu o carapace de ermetism formal: expresie abrupta, colturos lapidara,
1 Simion Stolnicu, Punct vernal, 1933; Pod eleat, 1935. de zid ciclopic fara mortar, stilizare de vitraliu primitiv sau de piatra necioplita; lipsa de fluenta si de muzicalitate, adica fara de curea de transmisiune intre cuvinte si idei; stil eliptic, rostogoliri de bolovani, car salmoneic izbit de grinzi de arama. E neindoios ca printr-o astfel de tehnica, din care banalul e izgonit si origi nalitatea e obtinuta prin salturi vertiginoase si asociatii neastep tate, poetul a reusit admirabile peisagii sau descriptii stilizate dur
(Senior de ceasca, 1186, Ciuma, Mulatra etc.); nu e mai putin adevarat ca sub atatea invelisuri calcarice, savant elaborate, viul emotiei poetice e primejduit1.
Mihai Mosandrei. Din samanatorismul inceputului, Mihai
Mosandrei (n. 1896) s-a desfacut, in cele trei volume, intr-o poezie tot de origine campestra, legata de flori si de arbori, de oratanii si de peisagii idilice; poezie intimista, in ton resemnat si elegiac, miniaturista uneori, de interioare provinciale, in linia primei maniere a lui D. Anghel si a simbolistilor academici din Franta si, mai ales, a lui Francis Jammes. Grija formei — gratioasa si mai mult ornamentala — sub influenta tehnicii barbiene, s-a indepartat tot mai mult spre obscuritate, intru nimic potrivita unui poet de esenta sentimentala si idilica2.
Dan Botta. Eulaliile lui Dan Botta (n. 1907) — cu o simtitoare influenta doctrinara a lui Paul Valéry si alta numai de ordin verbal si topic a lui Ion Barbu — reprezinta o poezie apolonica, statica sau extatica, incremenita in limpiditati obscure, in volute gratioase si filigrane. Arta sonora si aristocratica, de o excesiva cautare a cuvantului distins, neologism rar si savant, de teme abstracte sau mitologice, de muzicalitati impinse pana la incantatie (Cantile na); intr-un cuvant, o mare virtuozitate polara.
1 Eugen Jebeleanu, Schituri cu soare, a1929i, Brasov; Poeme din Rainer
Maria Rilke, 1932; Inimi sub sabii, Ed. Fund. reg., 1934.
2 Mihai Mosandrei, Pauni, 1930; Gateala ploilor, 1932; Singuratati, Ed.
Fund. reg., 1936.
Toata aceasta perfectiune verbala, marmoreana, elaborata trud nic, nu poate inlocui lipsa emotivitatii, ridicata, cum era de asteptat, la prestigiul unei arte poetice1 .
Virgil Gheorghiu. Virgil Gheorghiu (n. 1905) e unul din cei mai talentati poeti ai generatiei noi si, cred, o mare speranta a poeziei noastre viitoare. Punct de intersectie intre toate elementele moderniste, expresie cautata, imagistica rara, procedee aluzive si eliptice, intelectualism, dar si simtire profund elegiaca, uneori aproape directa, comunicativa, emotiva, ca un plans de violoncel.
Cu inceputuri de acorduri rurale, intru nimic insa asemanatoare poeziei samanatoriste (in poeziile din Bilete de papagal, 1928), implantata apoi frenetic in febra urbana, cu toate morbiditatile convenite si pretiozitatile formale (mai ales in placheta Febre), poezia lui se purifica si se clarifica, in Marea vanatoare, in ac cente de elegie pura, de profunda rezonanta (de pilda, Mama), fara necesitati de evocari baudelairiene2.
Cicerone Theodorescu. Cum si-a facut o arta poetica din insasi rezistenta materialului intrebuintat, e suparator sa-i caracterizam talentul prin chiar titlul cartii: Clestar. Luciditatea lui Cicerone Theo dorescu (n. 1908) nu trebuie insa sa ne rusineze de a-l constata ca exact: poezia lui trezeste, in adevar, impresia unei arborescente ac vatice, izolata prin geamul rece al globului de sticla. Arta de ma turitate si nu de elan. Poetul apartine categoriei scriitorilor ce fac din tr-ansa o rezistenta invinsa. Aproape nu e poezie, cu inspiratie, dealt fel, certa (Ruga pentru cantec intarziat, Punct transcendental, Glas din urma al mamei, Portret etc.), in care sa nu simti intentia de a impiedica materia lirica venita in fuziune, fie chiar si prin obstaco lul unei topice verbale neobisnuite, ce stanjeneste o clipa adeziu nea totala pe care o merita acest artist dificil cu el insusi si cu noi3 .
1 Dan Botta, Eulalii, 1931.
2 Virgil Gheorghiu, Febre, 1933; Marea vanatoare, Ed. Fund. reg., 1935.
3 Cicerone Theodorescu, Clestar, 1936.
Al. Robot. Cel mai tanar dintre poetii nostri la aparitia primu lui sau volumas, Apocalips terestru (1932), Al. Robot (n. 1916) nu e cel mai tanar si la aparitia celui de al doilea, Somnul singuratatii (1936), intru nimic mai prejos. Tanarul poet, copil aproape, a sosit in literatura cu un mesagiu personal: un simt in sistent al ruralului, al bucolicului, al idilicului vazut decorativ, ale goric sau simbolic, strerilizare lirica aproape totala si, oricum, curioasa la o varsta de obicei lirica, un simt real al anticului, al mitologicului evocat nostalgic, dar tot decorativ; si — ceea ce e mai important — o expresie originala, cu material lexical strict personal si limitat, cu imagini tot personale, cu o topica curioasa, cu elipse, cu asociatii ce dau o aparenta ermetica micilor lui poe me. In ultimul volum evolutia s-a facut in sensul clarificarii, clasicizarii si a unei oarecare emotivitati1 .
Emil Gulian. In Duh de basm, Emil Gulian (n. 1907) publica o serie de poeme destul de aspre ca factura, de un lirism retinut si supravegheat, in care si intimismul se abureste si pune distanta intre dansul si cititor.
Horia Stamatu. In Memnon (1934) si Horia Stamatu (n. 1912) tine sa-si ascunda afectivitatea prin retinere si sa-si insemne origi nalitatea prin curiozitati formale si influente exotice (Jean Coc teau). Strabate totusi un simt de nimicnicie si sfredelul mortii in drama existentei3.
Mai citam pe Barbu Brezeanu (n. 1908), atat de influentat de tehnica lui Barbu in Nod ars (1928); pe Virgil Huzum, pornit de la parodie si ajuns la rebusuri poetice si schematisme in Zenit (1935) etc.; Ion Pogan (Zogar, 1936), cu aceeasi evolutie spre ermetism etc.
1 Al. Robot, Apocalips terestru, 1932; Somnul singuratatii, 1936.
2 Emil Gulian, Duh de basm, 1934.
3 Horia Stamatu, Memnon, 1934.