l6t16ty
Tarile romane n-au fost niciodata in afara Europei si inceputurile lor dezvaluie o puternica tinuta feudala. Cand vorbim de “occidenta lizare”, intelegem adaptarea la notiunea de “literatura” a Occidentului.
Cu toate ca semne de schimbare se vad inca din jurul anului 1700, cultura ramanea orientala, adica exclusiv religioasa. Dimitrie Cantemir, pe care noi il cunoastem cu vesmintele europenesti, imbraca totusi ca domn straiele tarii si nu se gandi deloc sa cultive poezia, teatrul, sa faca scoli cu preocupari literare. Alunecarea inceata a moravurilor s-a facut nu atat prin mergerea romanilor in Apus, cat prin coborarea acestui Apus asupra noastra in chipul presiunii politice. Austria, Rusia
(la inceputul occidentalizarii ei) se amesteca din ce in ce mai mult in treburile tarilor dunarene, si “nemtii cu coada” sunt tot mai des vazuti pe aceste meleaguri. Epoca fanariota a contribuit si ea la dezorientali zare. Grecii aveau puternice legaturi cu Apusul, indeosebi cu Italia, si de foarte multe ori autorii francezi si italieni ne-au sosit prin Arhipelag.
Vreme de un secol pregatirea pentru intrarea in alta lume se face in limba. Graiul bisericesc nu mai este indestulator spre a exprima notiuni mai tehnice si limba se neologizeaza. La Miron si Nicolae Costin,
Niculce, Axinte Uricarul, D. Cantemir, Radu Popescu, Greceanu,
Stolnicul Cantacuzino intalnim numeroase elemente noi, printre care sunt de notat acelea din ramura literara: eleghie, comedie, melanholie, simfonie, fantasie.
In Ardeal, agentul occidentalizarii fu catolicismul. La 5 septemvrie
1700 se semna definitiv in Alba-Iulia actul de unire, in urma caruia romanii aderenti ai noii biserici capatau in Blaj un seminar, afara de un numar de burse (prilejuri de a veni in contact cu Apusul) la
“Colegiul Pazmanyan” si “Colegiul Sfanta Barbara” din Viena si la “De

Propaganda Fide” din Roma. Asa se ivi scoala blajeana, ai carei ilustri exponenti sunt Samuil Micu-Clain (1745—1806), Gheorghe Sincai
(1754—1816) si Petru Maior (1760—1821), dintre care ultimii doi au stat cinci ani la Roma. Efectul sederii in Cetatea eterna il marturi seste Sincai insusi:
Timp de cinci ani petrecut-am la Roma si-n vremea aceasta,
Vrednic de laur fiind, mi s-au dat cele doua diplome.
Roma in studii mi-a fost de-ajutor si-i aduc multumire,
Caci bibliotecile ei mi-au fost totdeauna deschise.
Din pacate, artele, literatura Italiei n-au ispitit pe acesti austeri teologi, ale caror opere au caracter religios si didactic. Umanismul lor, intarziat si restrans, e pretios nu in sine, caci latineste au stiut si altii, ci prin faptul ca putea participa la el o clasa intreaga de oameni. Asta a permis studiile de istorie si de filologie. Hronica romanilor de G. Sincai
(Buda, 1808, 1809) e o compilatie de maniera cam medievala, sprijinita insa pe un material enorm. In filologie se observa doua tendinte: de a dovedi cu orice chip ca majoritatea cuvintelor sunt de origine latina si de a elimina ramasitele graiului “varvarelor ghinte”, adica slavonismele.
Spre deosebire de Clain si Sincai, Maior crede limba romana derivata nu din latina clasica, ci din cea vulgara. Transcriptiile cu litera latina nu sunt simple substitutii de semne, ci ortografieri etimologice. “Adica” se scrie “adeque”, “care”, “guare”. Etimologiile sunt de fantezie. Talharul e un purtator de sageti, un telifer, biraul e un vir magnus, tanguirea vine de la tundere, fiindca jeluitorii se tund. Totusi se face o mare nedreptate latinistilor cu privire la neologismele adoptate. O mare parte din formele propuse de ei au fost absorbite de limba: cauza, siguranta, evidenta, providenta, anticipatie, conversatie, educatie, explicatie, ocupatie, editie, traditie, important, consecvent, evident.
Tot mai numeroase se fac traducerile din literaturile occidentale, adesea prin mijlocirea unui text neogrec. Se ofera talmaciri din
Gessner, Mably, Voltaire, Fénelon, Molière, J. J. Barthélemy, Metastasio,
Alfieri etc. Boierimea se aboneaza la jurnalele apusene si-si agoniseste biblioteci cu carti franceze si italiene.