lntelectual curat se poate numi, cred, numai omul obsedat de inteligenta: acela care, normal si necesar, opune realitatii trebuinta si capacitatea pura de a intelege, fara nici un respect pentru orice alte interese pe care viata, cu vigoarea ei indiscreta, le impinge obisnuit pe primul plan al sufletului. Atitudinea aceasta este rara si monstruoasa. Rara, probabil fiindca un minimum de lucrare intelectuala este prea de ajuns pentru a realiza o adaptare deplin placuta si prielnica organismului; si se cuvine sa o numim monstruoasa daca ne uitam numai o clipa la cursul tipic al vietii, cu conditia ca, pentru acea clipa macar, sa fim insine intelectuali in intelesul stabilit mai sus. l4b1bt
Montaigne, La Rochefoucauld, Anatole France sunt, printre oamenii vestiti, exemple cat se poate de complete, mi se pare, pentru tipul pe care-l avem in vedere. Toti trei s-au aratat in vremuri de mare fierbere istorica, si toti trei s-au dovedit stangaci si inutili pana la comic cand au incercat sa ia atitudini active, adica radical straine naturii lor intime.
In trecut era foarte primejdios sa fii intelectual pe fata; de aceea este adeseori greu de gasit si verificat realizarile istorice ale tipului. Descartes a fost poate un intelectual curat; oarecare conversatii ale lui, nu demult date la lumina, te fac sa crezi ca toata risipa lui baroca de argumente teologice a fost poate numai o prudenta. Si Kant poate si-a ascuns intelectualismul radical sub distinctia intre postulatele practice si cele teoretice, asupra careia el staruie cu o grija care cam bate la ochi. Silinta pe care o pune omul acesta supraprudent pentru ca sa adaposteasca la loc de respect idealurile consacrate are uneori un aer curios de naivitate sireata.
Goethe, impecabilul poseur, isi facuse o a doua natura din atitudinea lui prea bine sustinuta de critic universal aprobativ si oarecum ex officio al tuturor celor vazute si celor nevazute. Rolul

acesta de prelat optimist panteist, pus sa blagosloveasca regulat universul, coloreaza toata fiinta intelectuala a omului. Din aceasta atitudine de perpetua binecuvantare a scos Goethe regula de a dezaproba in bloc orice negatie si orice critica, sub cuvant ca trebuie respectata absolut creatia, si a condamnat absolut, de pilda, arta caricaturii. Prin acest costum tesut din superbe blagosloviri este greu sa zaresti formele adevarate ale acestei inteligente exceptional de intense, si nu se poate hotari in ce masura seninatatea lui ceremonioasa trebuie inscrisa la rubrica neeufemistica a unui je m enfichisme7 simplu si salubru. Nu se poate sti, prin urmare, ce atitudine reala era sub aceasta protectie a universului, care avea un aer foarte diplomatic. La Nietzsche, in sfasit, tot excesul de critica a fost numai un provizorat: el era de la inceput idolatrul zvapaiat al unei umanitati inchipuite din visuri literare si din stravechi dogme moralo-teologice.
La cei trei dar, numiti la inceput, ca unii ce mi se par a fi cazurile cele mai unilaterale si mai pure, rog pe cititor sa se gandeasca ori de cate ori voi scrie aici cuvantul: intelectual. La toti trei gandirea pluteste intr-un aer specific, rece si tare, care stimuleaza fara sa osteneasca si satisface fara sa sature. Dorinta libera si curata de a sti si a intelege vibreaza neobosita in fiecare rand scris de dansii. Montaigne si La Rochefoucauld au incetat, curat numai prin vechimea lor, de a mai fi suparatori. France este actual inca si supara. El a facut oarecum literatura imposibila.
Aluziile arheologice, jocurile indaratnice de rationament, paro diile istorice sunt ca o farsa continua pentru cititorul mediu, domol la minte, si a carui cultura este asa de generala incat se pierde aproape in totala inconsistenta.
Sa distingi fenomenele si sa le descrii cu bagare de seama, sa precizezi prudent aceste sunt operatii prea obositoare si devin indata nesuferite pentru multimea oamenilor. Asemenea lucrari mintale cer mult timp, dau adeseori concluzii negative, desfac si leaga ideile altfel decat cum sunt obisnuit legate si ceea ce-i

mai rau poate dau impresia ca operatia nu se poate sfarsi niciodata. De aceea ori de cate ori omul neganditor se loveste din greseala de sfera gandirii curate, el se supara, fiindca simte acolo ceva care nu-i este de folos imediat, ceva foarte strain si, prin urmare, dusman. Peste toate aceste, omul neganditor simte inca, la caz de asemenea intalniri din greseala cu semnele gandirii stricte, ca in aceste ciudate lucrari se arata o putere speciala, care nu poate fi, cu oricat necaz s-ar pune el impotriva ei, nici anulata si nici macar vremelnic oprita. Si aceasta constatare il supara mai mult ca oricare alta, caci el vede atunci in fata lui o forta nu numai nelamurita si straina, dar si indestructibila.
In forme felurite, vointa impulsiva se zbate impotriva mintii curate, care tinde sa o subjuge si sa o desalbaticeasca. Lupta aceasta este veche ca lumea, si nu cred ca ar putea cineva anunta cu hotarare cum se va sfarsi. De zece ani acum vointa triumfa cu o incomparabila pompa. Dar mai demult poetii ii anunta victoria, filozofii se intrec sa justifice smintitele ei obraznicii, palavragii de toate culorile varsa cu patos mofturi rasuflate peste ispravile ei cele mai absurde. Iar prostimea din toate clasele inghite multumita aceasta atmosfera antiintelectuala si exact potrivita intelectului acestei prostimi. In orice autentica incarnare a spiritului comun, in orice grupare, cenaclu, secta, partid, ceea ce loveste si amuza cu deosebire este silinta fierbinte cu care se cultiva lenea gandirii si harnicia vointei.
A zice scurt ca cei mai multi oameni sunt prosti este un pseudoparadox vulgar si simplist.
Majoritatea speciei noastre pare, intr-adevar, ca se compune din imbecili de temperament, dar este banuiala ca solicitarile practice dezvolta atat de tare lenea de a gandi, incat capitalul manifest de inteligenta s-ar putea sa fie mult prea mic fata de acel latent.
Atat interesele imediat practice, cat si vanitatea atotputernica imboldesc draceste pe om sa iasa in evidenta, prin urmare sa

stie ceva, sa judece, sa generalizeze, cum s-o putea, despre ce s-o putea, repede, simplu, hotarat.
Acest valmasag de negandire este, fireste, improductiv.
Inventivitatea intelectuala nu poate fi in saloane, in cafenele, in goana publicisticii zorite; ea presupune elaborare inceata, se dezvolta capricios si greu. De la formulele autentice pana la circulatia vulgar foiletonistica, produsele intelectuale se degra deaza treptat. In generalizari stupide sau in imbalari sentimentale descoperim, cu ciudata surprindere, urmele schimonosite ale unor delicate si departate ganduri.
Dar, se intelege: tocmai in zona cea mai de jos a foiletonului ambitia inventivitatii este puternic incordata. Acolo se cearta oamenii cu deosebita vioiciune pe tema originalitatii. Acolo se constituie dogma elegantei usoare, a inspiratiilor subite, a talentelor saltarete, care din nimic scot pietre scumpe o intreaga estetica si psihologie panglicareasca, buna sa pacaleasca novici, cata vreme n-au apucat sa intre si ei activ in masinaria aceea vicleana si puerila.
In aceste forme ale spiritului neganditor efortul intelectual este un moft. Nu este nici nascut, nici condus din pornire autentica, ci un marafet pus la cale din necesitati practice, fie ele trebuinte imediate vitale, ori numai simpla vanitate. Totul este aci nu sa ajungi dupa legile specifice ale intelectului la rezultate pur intelectuale, despre ale caror efecte practice sa se avizeze ulterior, ci numai de a ajunge repede, cu un minimum de efort intelectual, la efecte pur practice.
Astazi lumea toata se gaseste in stare de voluntarism acut.
Intelectualii propriu-zisi, daca mai sunt vizibili, sunt deopotriva dusmaniti din doua parti: de lumea conservatoare, ca si de cea revolutionara. Ei sunt atat de putintei si de mititei, si lumile aceste asa de mari si grozave, incat intelectualii la mijloc se arata, iertati-mi vorba, destul de caraghiosi.
In general le trebuie mult tact intelectualilor ca sa nu fie

caraghiosi, cand se intampla sa fie aruncati in vreun scandal, indiferent daca e acela un razboi de cafenea ori rafuiala unui contingent intreg. Intelectualului, autentic sau si de simplu amatorlac, nu-i sade bine sa stea au-dessus de la mêlée8, fiindca si asa e mult prea aproape de dansa si poate sa-l arda, ci sa se poarte asa ca si cum la mêlée ar fi tocmai la departare potrivita pentru ca s-o observe cat mai limpede.
Putina vreme dupa armistitiu, un muzicograf util, care are slabiciunea onesta sa se creada romancier filozof, impreuna cu un cvasi povestitor, au vrut ca, impreuna cu intelectualul pur
Anatole France, sa organizeze un fel de opozitie universala si generoasa.
France e acuma batran de tot si a fost totdeauna rezervat si nonchalant.
Nu stiu anume ce s-a pus atunci la cale si nici nu importa prea mult. Presupun ca organizatia fiinteaza onorabil si se misca domol, fiindca nici nu se poate altfel. Cred insa ca intelectualii din natura n-au de ce sa se organizeze ca atare. Colaborarea lor se face fara organizatie si fara premeditare, si numai asa poate avea specifica valoare. Sindicalizarea inteligentelor este un nonsens. Sa fie, acel care are de la natura chemare, intelectual cat mai competent pe seama lui destula munca va avea pentru o viata de om, fara sa se mai incarce cu delegatii, congrese si misiuni.
Dar si altminteri intelectualii, de orice specie, n-au nevoie sa se ingrijoreze special si direct de soarta lumii. Hartia tiparita este inca la pret bun. Orice tanar care se simte intelectual, asa ori asa, isi poate realiza vocatia imediat in forma subzistentiala, numai condei iute sa aiba si sa ia bine seama la struna pe care si-o alege, fiindca nu toate au rasunet egal pe piata.