z8d8dm
Unul dintre fruntasii literaturii romane din Republica Moldo va, care si-a inceput activitatea in conditiile anilor 30 in cadrul
Romaniei (anii de viata: 20 mai 1918, Chisinau 8 februarie
1987, tot acolo), George Meniuc s-a manifestat in toate genurile literare. Cu exceptia dramaturgiei, toate celelalte i-au fost fa vorabile. Inclusiv cititorii incepatori gasesc in mostenirea ramasa de la scriitor carti interesante si incitante: Povestea Vulpii (1963),
Prichindel (1969) si, in chip deosebit, La balul cotofenei (1969).
S-a impus cu toata puterea unui talent viguros in poezie
(Balade si sonete, 1955; Poeme, 1957; Versuri alese, 1958; Vre mea Lerului, 1969; Toamna lui Orfeu, 1983; Preludiul Bucu riei, 1988 s. a.), in proza (Nuvele, 1961; Ultimul vagon, 1965;

Disc, 1968; Delfinul, 1969 s. a.) si in eseistica (Imaginea in arta,
1940; Iarba fiarelor, 1959; Eseuri, 1967 s. a.)
A fost distins cu Premiul de Stat al Republicii Moldova (1972).
George Meniuc este o expresie concreta si pregnanta a evolutiei literaturii romane din Republica Moldova, a devierilor ei de la adevarul vietii, dar si a rezistentei in fata vicisitudinilor de tot soiul, a depasirii hotarate a nivelului dictat de imprejurarile vi trege ale timpului, intre care mai cu seama de dogmatismul agresiv in arta si estetica si de nivelul extrem de scazut al limbii.
Saracia in care au trait parintii sai Nicolae, muncitor la de poul de tramvaie, si Olga, taxatoare la acelasi mijloc de transport urban, l-a determinat sa-si caute un refugiu salvator in lumea cartii. Imprietenit cu cartea, in 1932 incepe sa compuna versuri, in 1934 publicand prima poezie, La tara , in revista literar stiintifica a societatii Mihai Eminescu din Chisinau. In 1937 se inscrie la facultatea de litere si filozofie a Universitatii din
Bucuresti, avandu-i ca profesori pe Tudor Vianu, Dimitrie Gusti,
Traian Herseni si pe alti mari reprezentanti ai stiintei si culturii romane. In 1939 ii apare prima carte de versuri Interior cos mic intrunind 14 poezii si bucurandu-se de aprecieri inalte, inclusiv din partea lui George Calinescu.
Poezia de pana la 1940 il prezinta pe George Meniuc drept poet ghidat de o atitudine filozofica fata de realitate, de o mare putere de meditatie asupra relatiilor dintre om si natura; tanarul scriitor cultiva o tonalitate reflexiv-filozofica, sonuri elegiace cu adanci reverberatii sociale; viziunea moderna a poeziilor, tinuta intelectuala a versului, metaforele proaspete denota o sensibilitate poetica fina, un talent literar original si o cultura estetica solida.
O poezie ca cea intitulata Toamna reprezinta o avalansa de stari sufletesti si de constiinta contradictorii, expresie a comple xitatii vietii insasi, asa cum s-a manifestat aceasta complexitate in natura si in societate. Pe de o parte, de dupa dealuri isi arata

ia,/ Prea frumos brodata in privelisti,/ Toamna , pe de alta parte insa plopii bat din frunze, parca vor sa zboare,/ Spre naltimi albastre, dar pe loc ingheata . Pe de o parte, e cam rece-afara , pe de alta parte, totusi vezi: e soare,/ Smocuri de lumina de co paci se-agata . Nu e o expunere lineara a antinomiilor care sa exprime o stare conflictuala a sufletului si a societatii; George
Meniuc constientiza de la bun inceput (poezia e din 1937, cand autorul implinea doar 19 ani) ca poezia nu ofera cititorului o sim pla pastisa a realitatii, ci il determina sa se gandeasca activ la sensul ori chiar sensurile, semnificatia ori chiar semnificatiile imaginii plasmuite. Poezia nu este reductibila la o idee clara, unica si imposibil de tagaduit. Acest principiu de creatie venea mai curand din simbolism, din estetica lui Stéphane Mallarmé, con form careia a numi un lucru inseamna a suprima trei sferturi din placerea poemului, care sta in ghicire treptata. A-l sugera iata visul . Poezia Toamna, ca si altele din anii 30, este una a sugestiei; orice incercare de traducere a ei in fraze prozaice obisnuite ori in idei literare e sortita din start esecului; ea este o traire, o ravasire a sufletului, un indemn la meditatie si, nu in ultimul rand, o expresie literara aleasa, exemplara.
Mai clara, cu cel putin trei idei lesne formulabile, poezia Des tin este o expresie a aceluiasi zbucium sufletesc, a aceleiasi ravasiri, de vreme ce prin naiul autorului lumea vesnic muta,/
Intreg pamantul, poate, a grait . Poezia se lasa inteleasa ca o izbuc nire a ceea ce zace in adanc si asteapta sa capete o forma ome neasca . Poetul se vede un exponent al lumii, menit s-o exprime:
Asa cum sunt: si slab, si orb, si mut,/ Luptand cu ce-i vazut si nevazut,/ Ca toti in timp si spatiu marginit,/ Eu, nefiind departe de pamant,/ M-am ridicat pe scari spre infinit/ Cu verbul meu de ciocarlii si vant . Ca toti si nefiind departe de pamant , autorul este un om din multime, dar ales de pronie si de destin sa ros teasca adevarul despre acea multime si despre viata ei. Urmeaza o strofa cu versuri hiperbolice ( Am rupt zagazurile... etc.), cu

un contrast izbitor in final: Titan, simt totusi ca ma-nvinge za rea . Si cu o profesiune de credinta, din care se intelege rostul insusi al creatiei, in conceptia tanarului (pe atunci) Meniuc: Eu cant sa nu ma-nece desperarea . Creatia (cantul) este o stavila in calea desperarii omului, o depasire a acesteia, un leac impotriva ei.
Poezia ca leac ar fi o expresie potrivita pentru intreaga estetica meniuciana, aici gasindu-si locul precizarea ca scriitorul isi vedea salvarea de uitare, de desperare si chiar de moarte in poe zia-confesiune. Padurilor! Voi rataci candva/ Ca altadata prin poiene verzi/ Sa cat coliba Caprei cu trei iezi/ De care-ades buni ca-mi povestea? se intreba poetul in alta opera din 1937, intitu lata Padurilor! El jinduia comuniunea cu natura, dupa cum se intelege absolut limpede la lectura celorlalte strofe. Aceasta co muniune este vazuta de Meniuc si ca o salvare de la moartea de finitiva, de vreme ce chiar dupa trecerea in nefiinta poetul se vede prezent pe pamant gratie legaturii sale, din timpul vietii, cu natura inconjuratoare: Dar mistuit de lutul pamantesc/ Si prefacut in ierburi, arbori, flori,/ Eu voi simti cum pretutindeni cresc,/ Cum viata ma strabate in fiori.// Nu voi muri intreg, caci forte vii/ Ma tintuiesc de univers legat/ Si-n veci voi fi cu voi ingemanat,/ Cu voi, paduri, izvoare si campii... .
E o profesiune de credinta, dar in acelasi timp si o glorificare a legaturii organice a omului cu pamantul natal, cu mediul in sanul caruia isi duce viata, cu acele paduri, izvoare si campii care sunt o parte din chiar fiinta lui, cata vreme si el este integrat naturii inconjuratoare.
Si mai exista un leac impotriva uitarii, desperarii, disparitiei chiar: iubirea. In conceptia lui George Meniuc totul dispare, de vine o urma a ceea ce a fost candva, dar si aceasta urma tre buie pregatita, asigurata. Faptul obisnuit al imbratisarii si sarutului devine, in poezia Geneza, un element al zamislirii viitorului, al perpetuarii vietii: Imbratisarea asta nu-i patima, nu-i iubire:/ Ea germineaza tot viitorul omenirii .

Poezia de pana la 1940 a lui George Meniuc este o arta a metaforei, a aluzivului, a explorarii starilor sufletesti obscure si contradictorii. Este arta unui om sensibil, dublat de un filozof indraznet si de un virtuos vrajitor al cuvintelor. Acest adevar poate fi intuit si la lectura poeziei Serpii.
Imaginea serpilor este aici concreta, vie, obsedanta. Tot pamantul a innoptat de privirea lor,/ Toata padurea e plina de serpi:/ Crengile se zbat, soptesc, inteapa si rad ca serpii./ Si parul e sarpe. Si vantul e sarpe... aceste imagini sunt recrutate din universul baiatului care mana boii pe toloaca , caruia i se adreseaza poetul in strofa inaugurala. Dar nu numai universul, relativ ingust, al ingrijitorului de vite; intreaga societate si chiar intreg pamantul e dominat de agresivele taratoare: Si luna atarna ca un sarpe fermecat./ Si valea e plina de serpi, si drumurile./ Si o stea a cazut ca o coada de sarpe./ Si lanurile se prefac in suierat de serpi... .
Daca in prima strofa poetul se adreseaza baiatului care mana boii sa le vorbeasca parintilor ca pe coarnele vitelor se zvarcolesc serpii si ca insusi batul cu care mana el boii e un sarpe , in stro fa de incheiere personajul liric adevereste omniprezenta tara toarelor si inceputul agresivitatii acestora: Ii aud. Ii aud. Se apro pie. Fosnesc./ Voi, paltini, tu, noapte, ascundeti-ma./ Zvonul acesta subtire, zvonul acesta tiptil/ E al serpilor care ma cauta .
Acum personajul liric se simte urmarit de serpi, ca de o mare primejdie. E o stare mai curand psihologica, de constiinta. Ceva se apropia la 1939 (anul publicarii poeziei Serpii), despre care nu se putea spune direct, raspicat, cu claritatea cuvenita. Poetul a cautat si a gasit! o modalitate literara impresionanta de a-i vorbi cititorului despre cresterea pericolului hitlerismului, de spre razboiul al doilea mondial (inceput anume in 1939), despre ceva ce se apropia vertiginos de satul (orasul) sau, de padurile si mai ales! de sufletul sau, serpii dovedindu-se pana la urma o metafora poetica de cea mai cuprinzatoare adancime, prin care

George Meniuc a intuit si a exprimat primejdiile ce ne pasteau atunci, iar poezia sa o expresie concludenta a puterii creatoare a scriitorului, care nu era una obisnuita.
O dovada a caracterului nici pe departe ordinar al creatiei meniuciene de pana si de dupa 1940 sunt poeziile axate pe motivul artei (artistului). Conditia insasi a poetului este una pre cara intr-o societate rau intocmita, dupa cum se intelege din poe zia Trubadur (in volumul Preludiul Bucuriei din 1988 ea apare cu titlul schimbat: Haladuire): Hei, nimeni nu ghiceste cand strang pumnii mei,/ Razvratirea ma nabusa sau tremur de frig!/
In tara asta eu umblu pribeag si strain,/ Tovaras campurilor si celor fara camin . Intrebarea (retorica) pe care si-o pune poetul este grava si ravasitoare: Ce-i daca mi-e sufletul din foc si azur?/
Ce-nseamna azi (1938. I. C.) o viata de trubadur?
Pana la urma George Meniuc alege si aici cantul , nu desperarea . O adresare directa ca forma, insa metaforica in esenta, catre propria sa inima este edificatoare pentru crezul po etic al autorului: Of, inima, sa nu fumegi in tine rugaciunile,/ Tu leagana armoniile in toate viorile,/ Aduna-ti belsugul aromatic ca florile/ Din pamanturi, unde putrezesc mortaciunile .
Haladuire (fostul Trubadur) este o pledoarie poetica pentru artis tul implicat in viata celor multi si pentru arta autentica, perfecta.
Un aspect important al operelor axate pe motivul artei se vadeste in poezia Cantec de olar. Scrisa in 1970, dupa ce fusese ra descoperite in arhive o parte de lucrari publicate pana la 1940, lucrari pe care scriitorul le considera pierdute, aceasta destainuire contine cateva semne metaforice ale procesului de creatie al poetului: Mi-am ars in hleiuri gandul/ sa-l las pentru prieteni,/
Ulciorul sa mi-l duca la apa de izvor./ Nu simti mireasma stepei? sau muntele cu cetini?/ Ce pasari canta-n gura acestor tivlitori! ,
Pierdute-n leaturi salbe, bratari ca sa le poarte/ Frumoasa mea din Delta in lotca de pescar... . Poezia e, pentru George Meniuc,

ceva scump, pregatit ca pentru prieteni si iubita, ceva scos din inima plina de sentimente alese, bun de daruit celor mai apropiati.
Crezul artistic al poetului se vadeste si in operele de evocare inspirata a unor corifei ai artei universale, ca Gauguin si Rem brandt. Femeia pe care o infatiseaza Gauguin este dospita din vedenii , prin urmare ceva dorit, visat, jinduit, ceva care meri ta sa fie intrupat in imagine, mai mult ceva care nu poate sa nu fie zamislit de imaginatia artistului. Or, acest ceva ii cere omu lui de arta o munca specifica si grea: O truda grea: din purpur, din umbra si lumina/ Sa prind intreg fiorul ce il strecori in mine./
Incinsa doar cu frunze si in gateli ceresti,/ De sub sprancene negre, tanjesc sa ma privesti .
E o truda pe care autorul o infaptuieste cu placere, fara de ea nici nu-si inchipuie viata: Abia m-ating de panza, de flacara culorii,/ Ca mierlele iti canta pe umeri si pe gura./ Matasea pielii brune, mireasma si caldura:/ Agava inflorita in fuga unei ore .

El, pictorul Gauguin, vede femeia aievea, o simte in preajma ori chiar ca parte a fiintei sale, aceasta fiind o alta conditie a artei autentice, care nu se naste decat in urma trairii puternice a senti mentului personal.
Din pacate, nu intotdeauna visurile se izbandesc si dorintele prind contururi vii. Trei centauri plini de taina - Timpul, Uratul si Gandul - ii rapesc personajului liric femeia iubita, pe care o intrupa pe panza. Ea dispare si din vis, adica din opera de arta abia plasmuita: Te duci. Si-n largul marii iti fulguie barizul./ Ma ntorc ca si flamingo la cuibul parasit./ De sevalet m-apropii infio rat de briza/ Si imi ridic penelul in lacrimi tavalit .
Femeia pictata (de Gauguin) este atat de reala si de apropiata inimii autorului, incat disparitia ei ii provoaca acestuia dureri enorme, ca si cum ar disparea o fiinta absolut vie. Aceasta e arta autentica; influenta ei asupra destinatarului este covarsitoare.
Arta inseamna neaparat si o anumita armonie, ca in picturile lui Rembrandt. In poezia intitulata cu numele ilustrului picto

autorul abordeaza o modalitate originala de tratare a motivului artei: un alt Salieri si-a implantat cutitul in panzele geniale, drept care in continuare se incearca restabilirea aromoniei distruse (de bezmetic ): cu lupa tatonand asupra panzei/ Stau mesteri iscusiti la incercare:/ Linii si umbre flutura, neprihanite,/ Culorile vi breaza in surdina . Nu e usor sa restabilesti armonia operei desavarsite: Sa scapi o nota, un cuvant, un benghi,/ Ar insemna sa vezi si sa nu vezi nimic;/ Cascada unui suflet mare, in eterni tatea sa,/ Isi mana visurile prin constelatia Lirei .
In opera de arta totul e important, pana si cel mai minuscul amanunt. Fara un amanunt anume, fara un detaliu plin de semnificatie se pierde farmecul intregului, dispare fascinatia, este diminuat ineditul plasmuirii. De aici necesitatea restaurarii migaloase a intregii bogatii de culori si de nuante a operelor pro fanate de bezmetic . Numai astfel mesterii ar reusi sa-i intoarca operei vitalitatea, vigoarea, stralucirea formei, expresivitatea initiala: Un episod nocturn, dar cata viata, larma!/ Migaleaza mesterii sa-i readuca maretia;/ Vor sa-i restituie elogiul omeniei,/
Dintr-o furie oarba pangarit .
In poeziile axate pe motivul artei si al artistului George Meniuc exprima o conceptie adanca si justa asupra fenomenului creatiei, aceasta din urma fiind inteleasa ca o activitate spirituala profund specifica, izvorata din trairi puternice, dintr-o cugetare filozofica originala, dintr-o munca asidua asupra cuvantului si asupra imagi nii plasmuite, pana aceasta sa poata exprima in chip impresio nant si captivant intregul adevar al vietii.
Valabilitatea unei atare concluzii se verifica la analiza poieziei autorului insusi Toamna lui Orfeu:
...Trenul se puse in miscare, contemplam din cupeu
Cum alearga inapoi: halte, poduri, salcami.
Alergam si eu, ca stalpii de telegraf, inapoi,
Inapoi spre tine, vazandu-te in gara,

Prin tufisurile aprinse de soarele rosu,
Prin ploaia ce-si varsa lacrimile pe geam.
...Avionul decola in azurul grozav
Si orasul atipi, ca o turma langa ape.
Zbura avionul, dar parca nu zbura
Pe de-asupra troienelor albe, de calcar,
Inghetase soarele pe aripile lui,
De unde tu-mi fluturai cu batista.
...Vaporul iesi in larg, elegant,
Din ceata se tanguiau pescarusii.
Tarmul se clatina, alungit,
Buiau talazurile negre la prora.
Nu era nimeni pe mare, dar eu te zaream
Cu ghiocei in mana pe cheiul pustiu.
...Luna isi anina de nuc cosita
Intr-o toamna brumata si noua.
Tu erai de mult plecata in lume.
Greierii amutira si ei in gradina.
In solitudinea noptii vedeam cum rasai:
Din iarba, din aer, din valuri.
Orfeu e un personaj din mitologia greaca. El a fost, zice mitul, poet, mizician. Lira lui avea harul sa imblanzeasca fiarele, sa ur neasca din loc arborii si chiar stancile. Numele lui a devenit, cu timpul, un simbol al Poetului, al Omului de arta in general.
Scrisa in 1979, pezia aceasta poate fi considerata o expresie a sentimentelor de dragoste ale autorului insusi, ajuns la o varsta inaintata. Iubita ii disparuse intre timp ( Tu erai de mult plecata in lume ), trecuse in lumea viselor lui obsedante. Intreaga atmos fera a poeziei adevereste prezenta si chiar obsesia sentimentului

ca iubita ar fi in preajma personajului liric. In tren, in avion, pe vapor acesta o vede ca aievea, o simte: in gara , pe aripile avi onului, pe cheiul pustiu . Despartirea a fost dureroasa, poetul gasind o modalitate originala de a sugera acest fapt, in chip indi rect, invocand ca printre altele amanuntul cu ploaia ce-si varsa lacrimile pe geam . Ea a fost regretata de ambii parteneri, adevar sugerat, de asemenea indirect, prin amanuntul ca pescarusii din ceata se tanguiau .
Poezia exprima singuratatea macinatoare, dragostea despere cheata, nostalgia indragostitului ramas fara iubita sa, starea de reverie in care il tine amintirea iubitei. De aici dramatismul puter nic al personajului si al poeziei in ansamblu.
Scriitorul promoveaza cu multa indemanare artistica, prin me toda sugestiei lirice, permanenta dragostei in viata omului, inoculandu-ne ideea necesitatii stringente de a pretui la justa ei valoare iubirea sincera, curata, devotata, iubirea fara de care ne simtim insingurati si frustrati. Anume ca un antidot impotriva frustrarii, omniprezenta iubitei in viata insingurata a personaju lui liric s-a invrednicit de o expresie densa, exacta si generaliza toare in acelasi timp, mai cu seama in finalul poeziei, acolo unde, intr-o toamna brumata si noua , personajul liric se destainuie simplu, clar si dureros: In solitudinea noptii vedeam cum rasai:/
Din iarba, din aer, din valuri .
Iubita poetului nostru este o alta Euridice, dupa cum el insusi este un alt Orfeu, unul contemporan, unul care exprima in chip metaforic trairile intense ale omului in general, ale noastre ale tuturora, ale fiecaruia dintre noi nimerit intr-o situatie similara.
Vocabularul simplu, limbajul democratizat la maximum, ver sul liber si alb toate sunt puse in serviciul exprimarii pregnante a dragostei. Mitul despre Orfeu s-a dovedit mai degraba un pre text, personajul exprimand sentimentele pe care le poarta el, omul de azi, pentru iubita sa, disparuta intre timp.

O alta expresie densa a dragostei personajului liric pentru fe meia iubita este poezia Vasul-naluca:
Din gomanul noptii o stea se agata de par si-ti luneca intre sani.
In cadrul ferestrei iti contemplam silueta, asa o schiteaza doar pictorii inspirati.
Pluteam, pluteam pe vasul-naluca spre tarmul unei insule fabuloase.
Zbura catre noi un porumbel:
Vrei mei, pasare alba?
I-am dat mei.
Alearga un cerb catre noi:
Vrei fan, cerbule ochios?
I-am dat fan.
Se tari o soparla verdunca:
Vrei o musculita, soparlo?
I-am dat o musculita.
Pluteam pe vasul-naluca, intre pamant si cer, in uitare.
Ai plecat si nu te-am mai vazut niciodata.
De atunci a pierit porumbelul, a fugit cerbul, a disparut soparla.
Am murit si eu.
Adica, nu cu totul, insa nu mai sunt ce-am fost.
Umblu pe pamant, precum drumeste luna pe ape, in cautarea ta.
Situatia pusa la temelia acestei opere ese alta (decat in Toam na lui Orfeu): aici femeia disparuta nu apare (reapare) in imaginatia personajului; acesta o cauta in zadar, spre deosebire de Orfeu, care simte in permanenta prezenta iubitei. Personajul isi imagineaza o calatorie, cu iubita, pe un vas-naluca spre tarmul

unei insule fabuloase . Chiar situatia aceasta initiala, cadrul fizic al poeziei denota imaginatie bogata, ingeniozitate poetica, star neste curiozitatea spirituala a cititorului constient de caracterul conventional al operei de arta. Intr-un atare cadru se desfasoara un autentic spectacol cu un porumbel, un cerb si o soparla, carora personajul liric le ofera cele necesare vietii lor intre pamant si cer . Amestecul de real si fantastic, specific operei de arta, capata aici un rost deosebit, mai cu seama ca si vasul-naluca, si porum belul, cerbul si soparla se dovedesc mai curand niste simboluri menite sa constituie, impreuna, cadrul material al poeziei. E un cadru miraculos, in care dragostea se parea nu numai posibila, ci si implinita, dar numai se parea . O anumita intuitie ne predis pune, inca din start, de la titlul Vasul-naluca, sa nu credem in realizarea dragostei personajului. Scriitorul n-a mers pe linia unei rezolvari superficiale. El ne-a facut mai intai sa asteptam implini rea dragostei celor doi, apoi in final a recurs la o adevarata rasturnare de situatie. Disparitia femeii iubite e prezentata ca o pierdere irecuperabila, ca o vestezire fizica (si nu numai) a per sonajului indragostit. Mesajul poeziei puterea inrobitoare a dragostei sincere si totale este exprimat in mod original, im previzibil: Ai plecat si nu te-am mai vazut niciodata./ De atunci a pierit porumbelul,/ a fugit cerbul,/ a disparut soparla./ Am murit si eu./ Adica, nu cu totul, insa/ nu mai sunt ce-am fost./ Umblu pe pamant,/ precum drumeste luna pe ape,/ in cautarea ta .

Ca si in Toamna lui Orfeu, poetul traieste mai curand in vis, mistuit fiind de pierderea dureroasa a iubitei. Il covarseste tristetea, prilejuita de frumusetea dumnezeiasca a iubitei dispa rute. George Meniuc nu afirma direct ca iubita personajului liric ar fi fost frumoasa. El vadeste calitati picturale cand o prezinta cu o stea ce i se agata de par si-i luneca intre sani , silueta ei fiind asa cum o schiteaza doar pictorii inspirati .
Invocata in culori romantice, prin metafore ca steaua ce-o marcheaza, iubita personajului liric il imbie in spatii nu mai putin

romantice ( spre tarmul unei insule fabuloase ). Dar visul se de strama, lovindu-se de proza existentei terestre precare. De aici dramatismul sfasietor al poeziei.
Zbuciumul sufletesc al personajului liric in cautarea idealului feminin apare viu, concret, palpabil . Imaginile prin care poetul a reusit sa-l exprime sunt proaspete, inedite, versul liber ii per mite lui George Meniuc sa se exprime in chip spontan cu dezin voltura ceruta de fierberea sentimentelor, fara sa apeleze la muzica specifica a rimelor.
O particularitate distincta a poeziei lui George Meniuc rezida in abordarea motivelor folclorice. Ar fi suficient sa pomenim, in aceasta ordine de idei, Soltuzul Graur sau Nourel-Doinasu si
Calapod-Paharnicu, Stramba-Lemne sau Fat-Frumos. Dar si mai concludente ni se par colindele : Colind de baiat, Colind de fata mare, Colind pentru albina, Colind de zugrav.
Cerb, in brume invascut,
Nenorocul te-a pascut...
Ingamfat si naravas,
De ce mi te laudasi?
Si-n poieni pasti iarba verde,
Unde nimeni nu te vede,
Si bei apa din izvoare,
Unde stelele coboara,
Si ai carduri de prieteni
Prin desimile de cetini,
Si ti-s urmele cu roua
Cand e muntele in prour,
Si nu-ti pasa de potai,
De halice si de gai...
Cate coarne, cornurele,
N-are bradul ramurele,
N-are soimul zbor mai iute,
Surda ghearele-si ascute.

N-ai putut sa-ti fereci gura,
Sa te porti mai cu masura?
In codrutul inverzit,
Cand strigai nestapanit,
Vaile s-au rascolit,
Buciumul a gomonit,
Vanatorii s-au trezit,
Vanatorii Lerului,
La marginea cerului.
In dumbrava de arama
S-a iscat atata freamat.
Clocoteau poticele,
Rabufneau halicele,
Prin zavoaie, prin tufari
Numai boturi de ogari!
Vai, cum ai boncaluit
Cand sub coasta te-au ranit!
Vai, ce flori, ce dalbe flori
Ti-au intins patucul lor,
Cerb ochios, cerb tretior!
Umbra ti-a ramas in ape,
Ochisorii prin hartoape,
Cornitele ramuroase
Pentru buciume frumoase,
Pielea pentru pacurari,
Halcile pentru ogari,
Ungheaua pentru paharele,
Sa bea paunasi din ele...
Geaba mi te ingamfasi,
Geaba mi te laudasi!

Ai zbura pe mandru-ti plai
Fara alte griji incai.
Ai bea apa din izvoare,
Unde stelele coboara.
Urmele inrourate
Nu ti-ar fi, in munti, uitate.
Tintatel si dragalas,
De ce mi te laudasi?
Am transcris poezia Colindul cerbului care confirma si ea preocuparile folcloristice, din tinerete, ale scriitorului, preocupari vadite si in nuvelistica lui (Caloian), si in eseistica (Cheile artei,
Linguri de lemn etc.). Poezia aceasta dovedeste ca autorul ei n-a ramas un simplu culegator de opere folclorice; George Meniuc nu mai a pornit de la modelul folcloric autohton, s-a inspirat din co moara intelepciunii populare, si-a insusit modalitatea folclorica de exprimare, creand pana la urma o opera personala impresionanta.
Motivul principal al poeziei Colindul cerbului este deplangerea disparitiei frumosului si viteazului animal de padure. Din folclor a luat George Meniuc formula traditionala de colind, factura si structura populara a versului, natura versificatiei. Monolog in esenta, poezia imita dialogul, de parca personajul ar intreba in asteptarea unui raspuns ce si de ce a facut intre timp vitea zul cerb: Cerb, in brume invascut,/ Nenorocul te-a pascut.../
Ingamfat si naravas,/ De ce mi te laudasi? Urmeaza o seama de constatari poetice, in cheie folclorica, despre viata de odinioara a cerbului, dovada a familiarizarii intime a scriitorului cu spiritul si cu forma creatiei populare orale, in particular cu specificul versificatiei folclorice: Si-n poieni pasti iarba verde,/ Unde ni meni nu te vede,/ Si bei apa din izvoare,/ Unde stelele coboara,/
Si ai carduri de prieteni,/ Prin desimile de cetini,/ Si ti-s urmele cu roua,/ Cand e muntele in prour... . Insasi factura versului ate sta participarea sufleteasca a autorului la intamplarea nefasta:
N-ai putut sa-ti fereci gura,/ Sa te porti mai cu masura? Intre

barea e pe deplin justificata in contextul celor narate: In codrutul inverzit,/ Cand strigai nestapanit,/ Vaile s-au rascolit,/ Buciumul a adormit,/ Vanatorii s-au trezit... . Alaturarea acestor versuri, succesiunea rimelor verbale, masura scurta a versului toate exprima desfasurarea rapida a intamplarii, exact ca in operele fol clorice. Atitudinea de compasiune a autorului se intelege din forme lingvistice simple, dar pline de sens adanc: un pronume care exprima participarea intima ( De ce mi te laudasi? ), un diminutiv plasat fara ostentatie intr-un vers ordinar la prima vedere ( In codrutul inverzit ). Cu multa indemanare exprima poetul freama tul iscat la descoperirea cerbului: Clocoteau poticele,/ Rabu fneau halicele,/ Prin zavoaie, prin tufari / Numai boturi de ogari!
Urmeaza o adresare directa a autorului catre cerb ca si cum acesta ar fi o fiinta omeneasca intelegatoare si pretuitoare a ati tudinii confratelui de specie: Vai, cum ai boncaluit,/ Cand sub coasta te-au ranit!/ Vai, ce flori, ce dalbe flori/ Ti-au intins patucul lor,/ Cerb ochios, cerb tretior!
Poezia respira aerul povestii populare, ea se lasa citita ca o parabola a vietii tihnite, intrerupte de o intamplare nefasta, si ca un colind popular, in care domina sentimentele sincere si pro funde, in cazul de fata sentimentele de compasiune pentru o viata rapita in toiul infloririi. Versurile simple, cu diminutive care tradeaza de la sine atitudinea autorului si cu insirarea fireasca si spontana a consecintelor intamplarii nefaste, atesta aceeasi na tura folclorica a versificatiei si in genere a plasmuirii operei: Um bra ti-a ramas in ape,/ Ochisorii prin hartoape,/ Cornitele ramu roase / Pentru buciume frumoase,/ Pielea pentru pacurari,/
Halcile pentru ogari,/ Ungheaua pentru paharele,/ Sa bea paunasi din ele... .
Colindul cerbului este o opera culta, creata pe baza asimilarii organice de catre autor a tezaurului folcloric national. Sentimen tul comuniunii omului cu lumea inconjuratoare, inclusiv cu lumea

animala, si acela de compasiune fata de jertfele pornirilor distruc tive ale oamenilor se trasmit cititorului cu o putere specifica artei autentice.
ESEURILE LUI GEORGE MENIUC
Un loc de seama in mostenirea ramasa de la George Meniuc revine eseului. Este o specie literara si filozofica totodata, pe care scriitorul a cultivat-o inca pana la 1940, publicand o carte intreaga de eseuri Imaginea in arta.
Ce este eseul, in fond?
Conform Dictionarului de termeni literari (Editura Academiei
Romane, Bucuresti, 1976), denumirea lui provine din frantuzescul essai, care inseamna incercare si reprezinta o forma de notatie a unor observatii personale, cu caracter reflexiv, in care se aduc, la modul impresionist, cu o deplina libertate de miscare a spiritului, sugestii de cunoastere pe cele mai diverse teme (p. 156).
Exista eseu filozofic si eseu literar, cu forma eminamente des chisa, dupa cum s-a stabilit acesta in cultura engleza (pe urmele lui Bacon, de la John Locke la Charles Lamb, Thomas Carlyle,
John Ruskin etc.), in cea germana (de la Leibniz, Lessing, Schiller sau Goethe la Schopenhauer si Nietzche), in cea americana (cu
Emerson). La apogeu, in secolul al XX-lea, cand este cultivat de o intreaga serie de scriitori cu inclinatii pentru speculatia filozofi ca, de la Chesterton la Unamuno, de la Alain la Camus, sfarseste prin a invada si domeniul criticii si istoriei literare, de la Albert
Thibaudet incoace, si chiar pe acela al romanului, ca la Proust,
Thomas Mann sau Huxley, dupa cum, pe de alta parte, ajunge sa constituie pentru poeti, de la Paul Valery la T. S. Eliot, modalita tea curenta prin care ei inteleg sa discute ceva. In literatura romana o opera insolita, de divagatii erudite, ca Pseudokyneghe ticos de Alexandru Odobescu, prefigureaza maniera genului, inca

in secolul al XIX-lea. Vocatia pentru eseu se manifesta in creatia lui Paul Zarifopol, Mihai Ralea, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mir cea Eliade etc. In cazul lui G. Calinescu, se specifica in sursa din care am transcris informatia aceasta, asistam la triumful spiritu lui eseistic in critica noastra literara de descendenta lovinesciana

(p. 157).
Si ce este eseul meniucian, in liniile lui principale?
Marea Neagra, unul dintre cele mai cunoscute eseuri ale lui
George Meniuc, este o serioasa prelegere despre arta, fara sa aiba insa forma prelegerii si spiritul ei rigid, de speculatie intelectuala abstracta, rationala. Pe alocuri autorul apeleaza la imagini demne de arta veritabila: In puterea unei nopti de vara, fara luna, nu mai cu licurici zburand in intuneric, marea se framanta, rasufla adanc, ofteaza, isi zdreleste valurile naprasnice de bolovani, se retrage in larguri enigmatice, apoi revine, aruncandu-se cu muget peste faleza... .
Chiar citatul (din Ovidiu, din Tacit) se topeste in text si nu are valoare de citat dintr-o opera straina, ci e mai curand o im presie personala a eseistului, exprimata insa pana la el.
O poezie realizata cu mijloace diferite de acelea ale poeziei iata ce este eseul Marea Neagra. O poezie din care nu lipsesc ganduri filozofice, ca acela despre izvoarele perfectiunii (zice
Meniuc despre mare: ...Prin ce zbucium a trecut, ce furtuni i-a fost dat sa sufere o noapte intreaga, spre a fi, in sfarsit, sublima si maiestuoasa dimineata? ).
Tinzand sa fie arta, eseul e plasmuit cu mijloacele si procedeele acelei ramuri a artei, in care activeaza eseistul cand nu compune eseuri. Fondatorul eseului, scriitorul si filozoful francez Michel de
Montaigne (1533 1592), cultivand proza, considera ca eseul este proza analitica. Eseurile lui George Meniuc sunt, in majoritatea lor, poezii. Scartaia Ghenarul, bocna de ger. Inotau in zapada gradinile, urbea. Tinicheaua soarelui, inrosita, spanzura ca l

muzeu, pe peretele unui cer alburiu... . Cizelarea frazei pana la stralucire, spontaneitatea gandului si a sentimentului, scurtimea eseurilor lui sunt calitati poetice. Meniuc ramane, si in eseuri, in cadrul artei, fara sa uite ca eseul necesita ganduri, atitudini, opi nii interesante. Am cita din eseul Mahalaua Ticaului: Creanga n-a fost un scriitor revolutionar, el n-a chemat la lupta taranimea asuprita, n-a indemnat-o la rascoala impotriva clasei mosieresti stapanitoare, dar democratismul scriitorului se citeste lamurit in critica lui sarcastica si usturatoare impotriva liberalilor demagogi, in obida lui de a vedea tarani napastuti si saraciti, in umanismul lui fata de oamenii simpli si cinstiti... .
Sunt interesante opiniile lui George Meniuc despre impletirea realului cu fantasticul, despre elementul satiric in operele cren giene, despre arta de portretist a lui Ion Creanga. Cu multa patrundere vorbeste eseistul despre limba operelor scriitorului cla sic, pentru ca in final sa se exprime metaforic despre nemurirea mostenirii ramase de la inaintas: Parasesc Ticaul, ma duc pe alte drumuri, si totusi bojdeuca lui Creanga imi sta in fata ca o cetatuie de lumina pe deplin rezistenta la toate incercarile vremii .
E aici o imagine memorabila si, concomitent, o concluzie filozofi ca referitoare la destinul in timp al mostenirii crengiene.
Este poetic si doldora de sugestii importante privind specificul artei si al muncii artistului eseul Despre sculptura. Din capul locu lui autorul scoate in evidenta deosebirea principiala dintre omul obisnuit, pe de o parte, si omul de arta, pe de alta parte: Intr-un bloc de marmura noi nu surprindem nimic din ceea ce se numeste expresia materiala a unei existente sufletesti. Nu banuim nici o viata in acest bloc imobil, ci constatam numai piatra nuda. Nu tot asa se petrece cu artistul. Ochiul sculptorului insufleteste stanca masiva, vede limpede forma pura care sa exprime simbolic inte riorul zbuciumat al omului. Mesterul acesta, care inca n-a pus mana pe blocul de marmura, bloc vazut simplu de noi, mesterul

acesta, care inca n-a taiat statuia, sculpteaza dintai in gand opera lui de semnificatie a omenescului .
Prezenta gandului, ca element constituent esential al artei, este o obsesie a eseistului. Omul s-a nascut artist doar in clipa in care a cugetat , noteaza el. Si cu toate ca in continuare da exemple graitoare pentru toti doritorii de a se instrui din punct de vedere artistic si estetic, evidentiem aici anume si mai ales pledoaria lui
George Meniuc pentru calitatea de ganditor a omului de arta au tentic: Gandul este singurul indemn sau drum spre arta... .
Asa sunt toate sau, in orice caz, majoritatea eseurilor scriitoru lui. Tematica lor, variata si demna de toata atentia (aproape ca nu exista problema sau aspect al procesului de creatie artistica, pe care el sa nu-l fi abordat intr-un fel sau altul), si forma pre ponderent poetica de tratare a problemelor si aspectelor proce sului de creatie confera acestor lucrari valente artistice autentice.
George Meniuc a activat in cadrul regimului totalitar comu nist, cand o conditie a publicarii operelor era glorificarea puterii sovietice, a lui Lenin (un timp si a lui Stalin), a partidului co munist si a marilor infaptuiri ale acestora: lupta pentru pace, colectivizarea agriculturii etc.
N-a platit oare si George Meniuc tribut conditiilor timpului?
Cateva opere dintre cele mai cunoscute in epoca ne conving ca a platit si el tribut cerintelor de atunci: o poezie, Pri er , exprima dragostea muncitorilor basarabeni pentru Lenin, un intreg poem, Cantecul zorilor , e inchinat colectivizarii satu lui basarabean postbelic, un eseu, Frate al pamantului , relie feaza avantajele realismului socialist ...
Totusi, atare fapte sunt relativ putine in creatia lui George
Meniuc. Mai mult, ele nu sunt o expresie a dorintei personale ale scriitorului, ci o consecinta directa a conditiilor concrete in care au fost pusi sa creeze toti literatii in anii regimului comunist de

ocupatie, a cerintelor inaintate de faimosul partid comunist, a criticii nemiloase cu care era intampinata orice incercare de aba tere a scriitorului de la indicatiile partinice. Pentru exemplificare citam articolul Pentru lucrari literare folositoare din Moldova socialista (1946, 22 octombrie), in care O. Cerbeanu relata de spre o discutie asupra creatiei lui George Meniuc, discutie in ca drul careia scriitorul era invinuit de gandire burgheza si de indepartare de la sarcinile imediate si arzatoare ale artei re alist-socialiste ( Meniuc n-a fost in stare sa carneasca luntrea lui poetica spre realismul socialist. Poetul Meniuc se tine inca de canoanele esteticii burgheze, de metoda literara straina duhului sovietic. De atata si lucrarile lui Soltuzul Graur, Cerbul de aur s.a. sufera de manierism gol, formal, in ele descoperi pustiul gandului literaturii apolitice, fara de nici un folos pentru norodul moldovenesc, pentru educatia tineretului nostru in duhul comu nismului... ).
Critica dogmatica, urmata de obicei de masuri administrative necrutatoare, gatuiau din fasa orice initiativa personala indraz neata, orice incercare de inovatie artistica, de manifestare a individualitatii artistice cu adevarat creatoare. De aici poeme ca cel intitulat Cantecul zorilor si eseuri ca Frate al pamantului .
Spre onoarea lui George Meniuc, cu trecerea timpului el si-a reevaluat in chip exigent creatia. Un timp a publicat numai un fragment preponderent peisagistic din poemul pomenit, apoi nu l-a incredintat tiparului nici pe acela.
Volumul din 1988, Preludiul Bucuriei, pe care a reusit sa-l pregateasca pentru tipar sub semnul unor mari exigente estetice, ni-l prezinta ca pe un scriitor care s-a debarasat, in temei, de tributul platit conditiilor nefaste ale timpului ostil creatiei litera re autentice.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Mihai Cimpoi, George Meniuc, poetul. In cartea lui: Disocieri ,
Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1969; George Meniuc. In cartea:
Mihail Dolgan, Mihai Cimpoi, Creatia scriitorilor moldoveni in scoala (Liviu
Damian, Petru Zadnipru, George Meniuc, Spiridon Vangheli) , Chisinau, Ed.
Lumina, 1989; O istorie deschisa a literaturii romane din Basarabia,
Chisinau, Ed. Arc, 1996; editia a II-a, 1997.
Ion Ciocanu, George Meniuc: Delfinul. In cartea lui: Itinerar critic ,
Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1973; George Meniuc si conditia ese ului. In cartea lui: Dialog continuu , Chisinau, Ed. Literatura artistica,
1977; Maestru al eseului. In Literatura si arta , 1998, 21 mai.
Eliza Botezatu, Cheile artei. Studiu asupra creatiei literare a lui George
Meniuc, Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1980; George Meniuc: Vasul naluca. In Limba romana , 1997, nr. 3-4.
Eugen Lungu, Poetul armoniilor ascunse. In cartea: George Meniuc,
Preludiul Bucuriei , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1988.
Viorica Goras, Stilistica neologismelor in poezia de tinerete a lui
George Meniuc. In Limba romana , 1995, nr. 2.