FLACARA d3b13bn
In 1911 aparu sub directia lui C. Banu o revista saptamanala
Flacara, care avu un mare succes de raspandire, atingand patruzeci de mii de exemplare. Succesul se poate explica in parte si prin faptul ca era o publicatie eclectica ce da consideratie batranilor, dar nu dispretuia nici poezia noua. Insa pe aceasta o adopta in formele ei cele mai imblanzite, evitand tinutele pure. Astfel, din simbolism, Flacara prefera feericul.
VICTOR EFTIMIU
Sub inraurirea teatrului de declamatie si fantezie fabuloasa al lui Ed. Rostand si al lui Maeterlinck, Victor Eftimiu se aplica in Insir te, margarite basmului romanesc, straduindu-se a-i accentua simbolurile incluse. Alb-imparat isi marita fetele,
Sorina alege la intamplare pe Buzdugan si fuge in noaptea nuntii in cautarea lui Fat-Frumos, care la randu-i umbla dupa
Ileana Cosinzeana, pe care o tine inchisa Zmeul Zmeilor. Eroii alearga unul dupa altul si cand se gasesc incearca dezamagiri.
Deci basmul simbolizeaza aspiratia spre idealitatea erotica.
Doua din fetele imparatului sunt suflete comune, conformiste.
Sorina, Fat-Frumos, Zmeul sunt niste visatori pentru care valoarea idealului sta in inaccesibilitatea lui. Sunt multe nonsensuri in acest basm, insa interpretarea pe care o da autorul
Zmeului e interesanta. Zmeul, vazut ca un demon si un Barba Albastra, reprezinta un soi de solitar, un geniu, napastuit de imaginatia prapastioasa a lumii. Valoarea piesei, care ramane o incantatoare si fericita productie a teatrului nostru, sta in explozia juvenila de poezie mitica, in maturitatea versificatiei.
Versurile au destula somptuozitate ca sa placa in sine, dar si necesara fluiditate spre a nu ingreuia declamatia. Calin-Nebunul al lui Eminescu, putin scurs de miere, dar inca pastrand miresmele, a trecut pe aici. Si peste tot pluteste o jovialitate sanatoasa, un umor gras de poveste. In stilul popular al lui
Creanga si Eminescu, Alb-imparat are o oratorie sfatoasa de riga cu suflet taranesc, arhaic:
Oaspeti dragi, Marita Doamna, fetelor, cinstita curte,
Nu mai am de-aci-nainte zile lungi, ci zile scurte,
Numarati imi sunt de-acuma bobii vietii, numarati!
Astazi, maine, intalni-voi pe stramosii imparati!
Stapanind tinutul nostru in credinta stramoseasca,
Rareori ingaduit-am mintii mele sa greseasca.
Rareori supusii Tarii inaltat-au ruga lor
Fara sa-mi aplec urechea glasului plansorilor.
Cand, in timpul nuntii, Fat-Frumos trece pe la curte, imparatul, vesel de bautura, il intampina singur afara si fara multa ceremonie tine sa ciocneasca un pahar cu el. Pe acelasi
Fat-Frumos si pe Zmeu, care se cearta, imparatul ii impinge cu mana si-i da afara. Tocmeala apoi intre el si voinicii petitori e din cele mai gustoase. Tot ce priveste existenta Zmeului e de o rara poezie si dezvaluirea felului cum se nasc miturile in popor e facuta cu un fin umor, caci spectatorul asista si la drama reala a Zmeului si la urzirea basmului de catre tarani. Cocosul negru, fantezie dramatica in sase acte , este o incercare de a construi ceva asemanator cu Faust al lui Goethe. Evident, V.
Eftimiu nu e un ganditor si piesa nu putea sa izbuteasca in adancime. Nota esentiala e un fantastic mai mult haotic decat intr-adevar grandios, dar de un farmec fabulos indiscutabil, in stilul Carlo Gozzi si al lui Cazotte. Lui Verde-imparat i-a cantat cocosul negru si, fatalist, el roaga pe fiii sai Voie-Buna si voievodul Nenoroc sa stea pe langa el. Dar Nenoroc ar dori sa plece. Prin urmare Voie-Buna e conformistul, Nenoroc este nostalgicul, amandoi prin puterea fatalitatii. Presimtirea lui
Verde-imparat se izbandeste, vine Ros-imparat care-l omoara, fiii sunt aruncati la inchisoare. De acum incolo Voie-Buna face numai lucruri cuminti, pana ce se intoarce in patrie si rastoarna pe uzurpator, in vreme ce Nenoroc, consiliat de Diavol, devine un geniu al raului, criminal, instigator, sinucigas. S-a observat incompatibilitatea intre fatalitate si calitatea de om liber a lui
Nenoroc, caruia i se da putinta sa aleaga intre bine si rau.
Contradictia e numai aparenta. Nenorocul e sortit sa fie mereu nemultumit, razvratitor cailor batute. Numai pe el il poate tenta
Diavolul, fara izbanda deplina si finala, fiindca si experienta binelui atrage pe voievod. Nenorocul e un Faust partial, infatisand numai pe solitari, pe investigativi. Adevarata vina a dramaturgului este ca a facut simpatica platitudinea lui Voie Buna si odioasa anxietatea lui Nenoroc. De altfel meditatia e umflata de vorbe si de colori, pierduta in fantastic, goala pe dinauntru. Piesa se pierde in episoade de fantezie, cum e mascarada cu pretentii adanci din gradina lui Epicur.
Declamatia e facila, tremolata, pompoasa, multicolora, poleita cu felurite calitati minore, nu fara obisnuitele insusiri, basmul in total formand un excelent spectacol, zgomotos si feeric. In
Prometeu, V. Eftimiu a voit sa infaptuiasca sobrietatea si echilibrul teatrului clasic, ramanand totusi in limitele dramei ideologice. Prometeu e un umanitarist care se sacrifica pentru o omenire ingrata in care totusi crede. Catre sfarsitul tragediei el se si confunda cu Isus. Tocmai aceasta analogie de succesiune intre mitologia pagana si cea crestina alcatuieste miezul valabil al piesei. Intors la basm, dramaturgul regaseste tot farmecul din Insir te, margarite. Tebaida, Atrizii sunt reluari foarte spectaculoase de teme tragice cu laudabila tehnica teatrala,
Don Juan reinterpreteaza pe celebrul erou ca un inamic al fariseismului, cu ironii pentru intoleranta care aduc aminte de
Torquemada lui V. Hugo. Si tablourile sunt la fel de fastuoase: o camera neagra cu un catafalc intre faclii, o piata publica in care Abrahamo Balmaseda tipa ca si-a omorat fata sedusa de
Don Juan, Inchizitia proiectata pe perdele negre, o curte de manastire, un festin cu strigoi. V. Eftimiu a mai scris numeroase piese de teatru, interesante fiecare dintr-un punct de vedere, poezii onorabile, nuvele, basme, romane, acestea din urma in maniera senzationala pentru placerea publicului si e de presupus cu intentii curat comerciale.
CATON THEODORIAN
Proza lui Caton Theodorian (1877 1939: Sangele
Solovenilor, Calea sufletului, Povestea unei odai) nu poate sa mai intereseze decat pe istoricul literar. Singur dramaturgul supravietuieste si numai prin Bujorestii, care e una dintre cele mai bune comedii romanesti. S-ar parea ca piesa trateaza conflictul dintre aristocratie si burghezie, ca in teatrul lui E.
Augier. Un batran boier, Fotin Bujorescu, pierzand pe unicul sau baiat, nu mai voieste sa-si casatoreasca fata cu un Carbu neanu oarecare, fiu de oameni simpli. El arata ginerelui prezumtiv portretele stramosilor si-i declara ca intelege sa-si perpetueze spita. In fond, batranul Fotin n-are nici o repulsie de mezalianta. Pe el il munceste un sentiment mai profund: dorinta de mantuire prin procreare. Fotin se multumeste cu vesnicia in ordinea carnala, ba chiar numai cu aceea, fictiva, a numelui, fiind providentialist cu privire la familie, ca mazzinistii in privinta natiei: Dumnezeu vrea ca neamul Bujorestilor sa nu se stinga . Lui Carbuneanu i se cere sa-si schimbe numele in acela de Bujorescu, si cum tanarul refuza, e gasit un spiter cu acest nume. Spiterul, rugat de fata, care daduse bunurile sale lui Carbuneanu, consimte la o casatorie-formalitate. Copilul nu e al lui si el sufera, caci isi iubeste nevasta. In sfarsit lucrurile se afla, nobleta de suflet a spiterului e laudata si casatoria devine efectiva. Prezenta lui Amos Bujorescu, spiterul, care sub aerele lui sasistite ascunde un spirit fin si o inima neprihanita, trezeste un ras cordial. Pentru intaia oara Galuscus si Chicos
Rostogan sunt reabilitati si interpretati cu omenie. Desi dialogul e presarat cu banalitati si dulcegarii poetice, piesa toata e armonioasa si cu aer definitiv.
ALTI DRAMATURGI
Comediile lui V. Al. Jean (Ce stia satul, Lacrima etc.), de obicei intr-un act, sunt spirituale, sustinute pe o conversatie delicata, un fel de proverbe mussetiene cu probleme morale.
Industria teatrala a lui A. de Herz (1887 1936: Paianjenul,
Bunicul, Margelus etc.) s-a putut remarca temporal doar printr o anume incordare scenica. Paianjenul e o vaduva onesta (vir gina) care tine sa treaca drept depravata, izbutind a impune
(pirandellism precoce) o alta imagine despre sine decat realitatea. Bunicul e un alt marchiz de Priola, caruia batranetea ii imputineaza succesele si care se consoleaza cu emotiile paterne. Al. Florescu, Ion Miclescu, M. Polizu-Micsunesti, Emil
Nicolau, C. Raulet erau pana in 1916 furnizorii oficiali ai teatrului. Ei sunt azi uitati. Dar Zaharia Barsan mai colecteaza succese teatrale cu Trandafirii rosii, poveste zaharata, desi de centa, a unui Zefir care isi sacrifica sangele spre a inrosi trandafirii destinati unei Liane. Il imita mai tarziu, cu vulgaritati, I. C. Aslan in Odinioara.
MIHAIL SORBUL
Piesa lui Mihail Sorbul care a starnit la intaiele reprezentatii o vie discutie e comedia tragica Patima rosie, remarcabila prin siguranta tehnica, repeziciunea actiunii, simplificarea personificatiei. Sunt numai cinci eroi (Sbilt,
Castris, Rudy, Tofana, Crina), care vin mereu pe scena si au toti un rost fundamental. Actiunea e limpede formulata in trei acte. Castris, student bogat si om de treaba, vesteste pe concubina lui Tofana ca are invoirea de a o lua in casatorie.
Tofana (pretentii de intelectuala, aspiratii de femeie) refuza.
Rudy, cuceritor ieftin, se muta in aceeasi casa, iar Tofana ii sare de gat aproape numaidecat. Rudy, care plictisit de viata lui usuratica ar voi sa se casatoreasca cu Crina, fuge de ea.
Tofana il impusca. In catesitrele actele cortina cade bine pe cate o replica memorabila. Psihologia e schematica, fireste, cum se si cuvine in teatru. Sbilt e mefistofelul piesei si latura comica, un sarcastic parazit, filozof cinic si istoric al familiei.
El inveseleste pe spectatori prin aforismele lui moderat paradoxale. Tofana e mai putin intelectuala cat femeia fascinata de prestigiul cuceritorului profesional si jignita de rezistenta lui. Factorul ereditar, patima rosie, adica a varsarii de sange (stramosul a fost hingher) motiveaza exterior un gest de razbunare, suficient in sine. Rudy ar fi un banal cuceritor daca n-ar infatisa un accident neprevazut in cariera.
El a dat de o femeie superioara lui intelectualiceste si mai ales de o pasionalitate morbida. Cuceritorul devine victima.
Prin acest schematism substantial si prin rotunditatea tehnica,
Patima rosie se va citi si reprezenta oricand cu mari satisfactii estetice. Versificatia trudnica si de altfel mai mult grafica, desi cu incercari laudabile de arhaizare, ingreuiaza miscarea din Letopiseti, drama istorica in cinci acte, ce sufera de altfel de o incetineala structurala. Ideea este originala, mai nimerita intr-o epopee. Ion-voda cel Cumplit e tradat de boieri; toti laolalta, domn si supusi, suporta fatalitatea istorica a tarii. Sub raportul teatral piesa sufera de prea multa masinarie scenica. Dezertorul e o piesa vie, ocazionala, care foloseste in chip original mediul mahalagesc pentru un eveniment sublim. A doua tinerete (istorie dramatica a unui sexagenar exasperat de nevasta, traind o clipa de fericire cu o tanara
Assunta) are un dialog viguros si o violenta de gesturi justificata prin decorul napoletan. Comedia are insa un aer de lucru factice si stilizat in sensul grotesc si baroc al pieselor lui Crommelinck. Alte piese ale lui M. Sorbul sunt sau neinsemnate sau insuficiente. Toate poarta titluri de senzatie, promitand mai mult decat dau (Coriolan Secundus, Dracul,
Baronul, Don Quichotte). Romanele (O iubesti?, Mangaierile panterei) sunt sub orice nivel.
PROZATORI SI POETI
N. N. Beldiceanu (1882 1923) si-a umplut opera in proza, moldovenizand fara savoare, cu chipuri de la mahala , tratand subiecte marunte si despre lume refractara: o fetita persecutata, o alta sedusa de un capitan, pasari de ograda imbatate cu visine din visinata. I. C. Vissarion din Costesti prezinta tarani munteni fara simt moral, in stare continua de delicvescenta. I. Dragoslav
(1875 1928), falticenean, era mai interesant personal ca boem de origine taraneasca decat prin literatura lui limbuta, adulterand teme caragialiene, sadoveniste etc. Al. Cazaban sta tematic in raza lui Sadoveanu (vanatoare, compatimire pentru salbaticiuni, vadane enigmatice) si e un foiletonist cu repeziciune de condei si muscatura sarcastica.
Romanele lui V. Demetrius au intentia de a zugravi pacatele societatii romanesti. Poeziile aceluiasi (Canarul mizantropului) sunt corecte si canta, cu mult din Traian Demetrescu, viata proletara, in profesii ce formeaza pitorescul provinciilor (dogari, taietori de lemne). Radu Cosmin vede Bucurestii ca o Sodoma in romanul Babylon si vestejeste societatea romana in satire vehemente, fara valoare. Horia Furtuna a scris poeme multicolore in traditia Macedonski. Balada lunii, cea mai remarcata, e o desfasurare de decoruri selenare in genul feeric si de calambururi de imagini, agreabile:
Si ca padurea fermecata
De ochiul tau, pornind incet,
Se-apropie halucinata
Ca o padure de Macbeth.
In straie albe de hermina
Pe codrul negru si sihastru
Pari, sub povara de lumina,
Ca impietresti in cerc albastru,
Poetul s-a ispitit sa faca, dupa V. Eftimiu, basm dramatizat
(Fat-Frumos, Pacala), cu vina capitala a limbutiei. Poezia lui
G. Talaz e cogitativa in aparenta si simbolista in fond, facandu si din cateva imagini: mugurii , mlastina , spinul , calatorul , scorbura , frunza , malul , cifruri cu corespon dent in universal.
UMORISTII
Caragiale, Teleor, Bacalbasa creara o traditie a umorului, ce ingadui lui D. Anghel si lui St. O. Iosif sa se dedice genului vesel. Viata romaneasca primi cronicile lui G. Ranetti (1875
1928) fara a socoti ca se coboara. G. Ranetti, om cu fineta, care dadu cunoscutei Furnica un nivel ce n-a mai fost atins de nici o revista umoristica, era un moftolog bine dispus. El debita miticisme cu aer de pince-sans-rire si compunea poezii franceze din idiotisme romane traduse vorba cu vorba:
Tu m as mangé roti enfant
En me tirant sur la ficelle!...
Marele actor Petre Liciu (1871 1912) compunea si el spirituale monoloage.
