Doua scurte lamuriri prealabile : 1. notiunile de dreapta, stanga si centru sunt relative si necesar conventionale ; sensul se precizeaza doar in contexte clare, bine delimitate istoric ; 2. orientarile culturale ce pot fi denumite de stanga, dreapta si centru au la baza optiuni si directii ideologice si politice specifice. Ne aflam, de fapt, in fata unor alternative ideo- logice-politice cu aspecte si prelungiri culturale. d4n13nf
La cinci ani de la „revolutie”, se poate pune deci, in mod legitim, intrebarea deloc retorica : ce tip de cultura este preferabil ? In ce directie urmeaza cultura romana sa se indrepte ? Sa se dezvolte ? Sa fie cultivata si sprijinita ? Ne aflam, in mod evident, la o raspantie. De raspunsul dat depinde, pentru o lunga perioada, intreaga noastra inaintare si politica a culturii. Atat cea oficiala, cat mai ales cea particulara. Sa privim intreaga problema, descarnata, fara fraze literar-eseistice (boala copilariei publicisticii romane libere), redusa la esenta. Cateva idei simple, clare si distincte, sunt deci necesare. Ne mentinem voit intr-un cadru schematic pentru claritatea maxima a expunerii.
Nu mai incape nici o indoiala : am trait timp de decenii sub regimul unei culturi de „stanga”. Efectele sale se fac si azi simtite din plin. In masuri legislative si administrative. In deprinderi de limbaj si de clisee. Notele cele mai evidente si predominante sunt : valorile colective, „comanda sociala” si normativele. De unde autoritatea ideii unice, centralismul, diri- jismul, planificarea, controlul, uniformizarea, intole- ranta. Statul este si ramane marele patron-proprietar, marele „mecena”, marele administrator al culturii. Exista o clasa conducatoare si o cultura conduca- toare : a nomenclaturii culturale. Ea exercita cenzura si politica culturala. Si asa cum ordinea totalitara respinge pluralismul, fractionarea, dizidenta, tot astfel cultura de stanga detesta, combate (si, cand poate, pur si simplu suprima) pluralismul cultural, initiativa particulara, libertatea intelectuala. Cu toate urmarile sale : expresia personalitatii, originalitatea, experi- mentul, iesirea din norma. Principiul creatiei indi- viduale neaga in esenta cultura de stanga.
Scriitorul si creatorul liber profesionist sunt bestiile sale negre. Idealul culturii de stanga este ca toti oamenii de cultura sa fie si sa ramana functionari de stat. Pentru a fi cat mai bine incadrati, dirijati, supravegheati, controlati, sanctionati. Destui scriitori nu s-au eliberat inca de astfel de masuri si deprinderi. Schimbam cultura de stanga pentru cea de dreapta ? Asa s-ar parea, dupa o serie intreaga de indicii. Dupa o lunga perioada de opresiune, reac- tualizarea sa este cu totul fireasca. Care sunt valorile culturale ale dreptei ? In plan teoretic, notiunile cheie sunt : cultul irationalului, lichidarea spiritului critic, misticismul, spiritualismul, noua etica, „omul nou”, mesianismul. La ele se adauga : cultul violentei, experimentalismul, aventura („vivere pericolosamen- te”), ortodoxismul fundamentalist, trairea, autentici- tatea pe toate planurile. In domeniul politic : elogiul dictaturii (in primul rand fasciste, dar si... staliniste, vezi versiunea originala a unei „Schimbari la fata a Romaniei”), lichidarea democratiei pluraliste, parla- mentare, respingerea radicala a „Occidentului”, si
„Europei”, oroarea de masonerie si, in general,

respingerea oricarei formule internationaliste. Idealul este statul national inchis, etnicist, traditionalist, autoritar, bazat pe o economie de tip agrar, anti- industrial. Accentele xenofobe, adesea antisemite, sunt si ele frecvente. Si am putea continua. Sa nu uit, totusi, celebrul, hitleristul Führerprinzip, care in sfera filzofica si culturala echivaleaza cu mistica exorbi- tanta a „maestrului spiritual”, „profetic”, guru, care
„indruma” si „salveaza”, cu „filozoful-mitic”, ce se proclama -; neinvitat si imperios -; profesorul de intelepciune al natiunii...
In Romania s-a intamplat deci, dupa 22 decembrie, un fenomen cu totul firesc, inevitabil. Intreaga aceasta ideologie de dreapta a revenit masiv la suprafata. Mai mult : ea domina -; si de departe -; cultura romana actuala. Cea intelectuala in primul rand. Ea a gasit, la centru, un spatiu gol. Exponentii sai sunt filozofi, eseisti, scriitori de mare valoare. Imposibil de contestat acest fapt : de la Nae Ionescu la Emil Cioran, de la Mircea Eliade la Constantin Noica. Dar acest lucru nu ne poate impiedica sa vedem, in fata, lucid si realitatea : cu toate meritele lor considerabile, acesti autori sunt orice, numai mari profesori de democratie, pluralism si liberalism n-au fost, nu sunt si nu pot fi. Sub acest aspect, ei nu pot constitui reperele noastre culturale democratice, de centru. Sunt, foarte in treacat fie spus, autorul primei carti romanesti despre Mircea Eliade, aparuta cu greu in conditii de dictatura. N-am prejudecati de nici un fel. Dar cand vad recent reeditate texte net anti- democratice, unele fatis de extrema dreapta, ale unor exponenti ai acestei generatii, cu mari calitati, nimic de spus, datand de prin 1940 (si mai inainte), imi spun ca delimitarea ideologica este necesara. Unii se pot chiar intreba (naivi sau speriati) : am scapat de un totalitarism cultural spre a ne indrepta spre un altul ?

Intre aceste doua blocuri compacte, cultura romana de centru, firava, intimidata, izolata, fara mari traditii actualizate, prinsa intre doua focuri, sub presiunea extremismelor de stanga si de dreapta, se afla intr-o pozitie foarte dificila. Ea este slaba, mai intai din cauza oscilarii si ambiguitatii oricarui „cen- tru” : din „stanga” el pare de „dreapta”, privit din
„dreapta”, el pare de „stanga”. Valorile sale sunt pe de alta parte detestate din ambele directii : echilibrul axiologic intre valori, liberalismul, pluralismul (cu toate urmarile sale), umanismul, europeismul, conver- genta si chiar sinteza dintre valorile nationale si universale, rationalismul si spiritul critic, un anumit
„bun simt”, pe care extremistii il dispretuiesc ca „mic burghez”, adeziunea militanta la drepturile omului si cetateanului, nostalgia societatii civile prin integrarea, participarea si responsabilitatea directa a individului sunt si raman aspiratiile perfect legitime ale oricarei societati post-totalitare. Ele fac parte din insasi fiinta adevaratului democrat.
In Romania, in tarile din Rasarit in general, acest tip de gandire si de cultura nu este, orice s-ar spune, nici perimat, nici epuizat, nici utopic. Mai mult : el reprezinta o mare necesitate, o adevarata alternativa. Singura care se poate opune extremelor. Este adevarat ca traditia gandirii „liberale”, la noi, nu are -; nici pe departe -; marele prestigiu al dreptei intelectuale. Ca Stefan Zeletin, E.Lovinescu si ceilalti n-au de fapt nici un ecou. Ca, in publicistica actuala, doar Alexandru George si, intermitent, Alexandru Paleologu (cel din Despartirea de Noica, dar si din Souvenirs) apara valorile culturii de centru. Nu trebuie omis nici Iordan Chimet. G.D.S. poate fi considerat, in linii mari, de aceeasi orientare.
Si totusi, o alegere trebuie facuta. Intre doua totalitarisme culturale, singura cultura de centru

reprezinta libertatea spirituala, adevarul democratic si integrarea reala in Europa. Aceasta Romanie este idealul nostru si nu alta.
(1992)

Din nou : stanga, centru sau dreapta ?

Pe Mircea Vulcanescu l-am cunoscut -; acum, cand imi amintesc, dupa mai bine de patru decenii
-; in imprejurari de-a dreptul... suprarealiste. Scena s-a petrecut in inchisoarea de la Aiud, in 1951. Insa nu oricum, ci la... baie, sub un dus. Omul era inalt si foarte masiv, cred ca suferea ingrozitor de foame, ajunsese aproape un schelet cu falduri de piele incretita. Dar altceva m-a izbit, impresie consolidata si ulterior : tinuta sa stilizata, usor hieratica, pre- ocupat de efecte tulburatoare chiar si in situatii limita. Stilul Nae Ionescu ii intrase parca in sange. I-am pus sub dus (imprejurarea pare absurda) o intrebare esentiala, despre cei ce traiesc pana la capat o experienta, o existenta, sau cam asa ceva, tema pe care o adusese in discutie. Mi-a raspuns ca el stie pe cineva. Si cand m-am intors (tot sub dus) sa-l intreb : „Dar cine este ?”, Mircea Vulcanescu disparuse spre marea mea consternare. Intrebarea a ramas fara raspuns, enigmatica si tulburatoare, pana la capat. Adica pana azi. L-am mai intalnit de doua-trei ori, foarte fugitiv, in curte, la plimbare, cand abia puteam schimba cateva cuvinte. Ultima data, cred ca in toamna sau iarna lui 1951, caci purta palton, aparitia sa era si mai greu de uitat : se plimba absent, mecanic, epuizat vizibil, cu o batista alba la gura. Sa se apere de microbi, probabil, in... ambianta pestilentiala a Aiudului. Cred ca facuse o

fobie, o fixatie. L-am compatimit sincer. Apoi nu l-am mai vazut niciodata.
Mi-am reamintit toate acestea (si multe altele) citindu-i ultima carte : Nae Ionescu. Asa cum l-am cunoscut (Bucuresti, Humanitas, 1992, 174 p.) Docu- ment memorialistic important, fara indoiala. Dar inegal, amestec de analize si marturii esentiale, alaturi de multe detalii anodine si nesemnificative, de anec- dote oarecare si scene nelegate intre ele, insuficient elaborate. Uneori se simte si o anumita discretie voita. Alteori, efectul rememorarii este predominant, in dauna stilizarii si organizarii finale a manuscrisului. Este vorba, in mod evident, de o prima redactare ramasa imperfecta. Dar si in acest stadiu textul va face, nu ma indoiesc, referinta.
Doua „capitole”, mai ales, sunt de prim ordin : o analiza lucida, obiectiva, a „miscarii legionare” si o sinteza a ideilor politice esentiale ale lui Nae Ionescu. Sensul discret apologetic si chiar de reabilitare nu lipseste. Expuneri limpezi, scrise de un profesionist al ideilor, care obliga la delimitari tot atat de limpezi. Orientarile mele sunt radical deosebite. Le-am expus, de curand, in aceeasi ordine de idei, intr-un mic articol : Cultura de stanga, de centru sau de dreapta ? din Tribuna Ardealului (nr. 53, 15 aprilie a.c.) reprodus in vreo doua-trei publicatii centrale si marginale, comentat in Timpul si in alte locuri. Notez toate acestea doar pentru a ilustra „miza” dezbaterii. Ea este considerabila. Esentiala. Ce Romanie post-ceausista urmarim : de stanga, de centru sau de dreapta ? Nimeni nu se poate sustrage de la aceasta intrebare si responsabilitate fundamentala.
Nu insist asupra capitolului „legionar” si al rela tiilor lui Nae Ionescu cu „Miscarea”. Ea revine, intr-un fel, in mod inevitabil la suprafata. Se poate retine, in trecere, si faptul ca in Gazeta de Vest
(Timisoara) se reediteaza chiar si articole pur legionare de... C.Noica, din perioada 1940. I se face un serviciu ? Nu cred. Analizele lui Mircea Vulcanescu privesc influentele interne (oameni politici, industriasi, Carol II, Maresalul Antonescu) si
„externe” : Germania hitlerista, dar, se pare si... Uniunea Sovietica. Un argument ar fi, intre altele, ca,
„seful miscarii muncitoresti s-ar fi refugiat la Moscova, dupa esecul actiunii sale, ceea ce insa pare dubios”
(p.85). Stirea, intr-adevar, nu se confirma. Dimitrie
Groza, caci despre el este vorba, s-a refugiat dupa
1940 in Germania. L-am intalnit in fabrica (strungar) la Aiud. Mi-a povestit ca a fost un timp detinut ca
„prizonier special”, Sonderhaftling (daca am retinut bine) in inchisoarea Spandau de langa Berlin. Cand si cum a revenit in tara nu mi-a mai spus. Am pastrat o foarte buna imagine : distinctie si demnitate per- sonala, tinuta, o liniste superioara. Era, fara indoiala, un tip „rasat”, fara nimic „proletar” in el. Mi-a lasat uneori sa inteleg, cu o vaga ironie, ca era in atentia favorabila a... autoritatilor. Este una din cele doua-trei figuri legionare care mi-au ramas placut in memorie. Altele nu. Deloc. Exacta, in esenta, mi se pare mai ales analiza „structurii miscarii” (grupul inteme- ietorilor, mica burghezie, muncitori, intelectuali), chiar daca nu completa. Unde pot fi totusi clasati, de fapt, elevii, studentii, tinerii in general, care au dat

„efectivele” cele mai mari de detinuti legionari ? Dar sa raman doar pe terenul strict al ideilor politice. In acest punct, despartire neta, limpede, totala si definitiva.
Nae Ionescu, in viziunea lui Mircea Vulcanescu, apare asa cum a fost intr-adevar : un ideolog radical de extrema dreapta, de o reala personalitate si distinctie intelectuala si un adept convins al statului totalitar. Ca acesta era de „dreapta” si nu de „stanga” nu ma consoleaza. Nu mai vreau, foarte simplu spus, dar ferm si irevocabil, nici un fel de stat totalitar :

nici de dreapta, nici de stanga. Exprim o aspiratie strict democratica, legitima, conforma si cu intreaga ordine internationala actuala. Deci, chiar in termenii memorialistului, Nae Ionescu a fost un „reactionar de extrema dreapta in tehnica politica” (p.91). El se declarase „pentru controlul permanent al partidului, inteles ca organ de contact cu tara si ca organ de control al aparatului administrativ de executie, sub- stituit parlamentului -; asupra guvernului” (p.90). Oricine vede identitatea doctrinara totala cu politica P.C.R., cu ideea statului totalitar, respectiv cel comu- nist-ceausist.
„Atitudinea fatis... antidemocratica” (p.9) a lui Nae Ionescu il orienta spre „nationalism-socialism”, spre hitlerism, opus „societatii aritmetizante, a perioadei democratice, in agonie” (p.141). Viziune total gresita, in treacat fie spus : democratia occidentala, indeosebi cea anglo-saxona, n-a fost nici inainte, nici in perioada razboiului, nici dupa, nici azi, mai ales, „in agonie”. Dovada ca ea a invins, cel putin pe plan politic si economic, sistemul comunist. Dar iata si imaginea statului totalitar roman in conceptia lui Nae Ionescu. O luam iar de la capat ?
„I se parea ca singura comunitatea spirituala, religioasa, poate justifica comunitatea politica de destin, si tara unde vedea el posibila realizarea deplina a nationalismului socialist era mai ales Rasaritul si Sud-estul european, si mai ales Romania, unde scindarea apuseana a individului de grup este inca superficiala si unde se poate infaptui o comu- nitate spirituala deplina, pe plan religios, a societatii politice, poporul fiind in intregime ortodox” (p.142). Ca Mircea Vulcanescu nu asimilase deloc acest fundamentalism multilateral dezvoltat o dovedeste intre altele (inclusiv atitudinea sa politica) si consta- tarea ca nu este vorba, de fapt, decat -; atentie ! -; de o „fantomatica reintoarcere la comunitatea de destin dupa care (Nae Ionescu, n.n.) alergase” (p.62). Drept urmare, erau respinse, in mod radical, „universul si valorile epocii moderne, pe care o detesta” (p.75). Descartes si Iluminismul, democratia si liberalismul
(p.91) figurau pe lista sa neagra. Aceste valori esentiale -; intr-o forma sau alta -; isi pastreaza insa mereu actualitatea. Sa nu uitam nici refuzul „ispitei occidentalizante” (p.80), deci „Europa” si nici idealul
„dezrobirii romanesti de scoria tiparelor straine”
(p.61). La acest capitol, Nae Ionescu ne apare ca un super-junimist, adversar ireductibil al „formelor fara fond”. El visa „sa scoata tara de pe fagasul pe care i-l croise, de aproape un secol, liberalismul, re- aducand Romania in matca dezvoltarii ei firesti”
(p.55). Deci, din nou, regresiune si utopism conser- vator, pur reactionar. Cum pot fi intoarse din drum etapele istoriei care sunt totdeauna ireversibile ?
Este de mirare ca Mircea Vulcanescu nu si-a consolidat aceste constatari si observatii si cu citate din Roza Vanturilor (Bucuresti, Editura nationala,
1937). Admirand stilul jurnalistic, pur ideologic, limpede, concis si uscat al acestei vestite culegeri -; in totala contradictie de altfel cu dilatarea verbala descusuta si adesea literaturizarea ideologica actuala
-; am facut din nou o serie de confruntari si sondaje. Ceea ce m-a surprins acum mai mult decat altadata a fost nu atat antidemocratismul si antiparlamen- tarismul declarat („Parlamentarism ? Nu”, p.273), cat dogmatismul agresiv si intolerant, utopia si contra- dictia flagranta dintre premise si concluzii. Oricat ar fi elogiat Nae Ionescu „contrazicerea” si lipsa de
„sistem”, unele incongruente mi se par destul de grave. Chiar foarte grave pentru un „filozof”. Sa luam foarte pe scurt si in ordine aceste „naisme” triste si gresite :

1. Programul, redus la ultima esenta, este de o utopie totala, o pura fantasmagorie ideologica, pro

fund reactionara : „O decuplare a noastra de politica mondiala : o inchidere a noastra cat mai departe impinsa (sublinierea lui N.I., n.n.) in granitele noastre ; o luare in consideratie a realitatilor ro- manesti, o scadere provizorie a standardului de viata la nivelul acestor realitati si asezarea temeiurilor unui stat taranesc de structura taraneasca, singura forma in care noi putem cu adevarat trai dupa indicatiile firii noastre si singura care poate ingadui o adevarata si completa rodire a puterilor rasei noastre”
(pp.286-287). Izolationism, anti-occidentalism, autar- hie, subdezvoltare, „taranism” (deci nu burghezie, clase mijlocii, industrie etc.), rasism, nimic nu lipseste
(articol din 1932). Numeroase pasaje condamna fara apel si „formele arbitrare” (p.213), formele importate,
„toata falsitatea si artificialitatea culturii romane, de aproape 100 de ani incoace” (de exemplu, pp.216-217). Or, tocmai in acest punct apare din nou utopia, dar si o grava contradictie... filozofica. Mai bine spus : logica. Ea este cam... ciudata la un
„logician” brevetat...
2. Daca este foarte adevarat ca „toate se leaga in lumea asta si formeaza sistem” (p.261), daca exista intr-adevar o „lege” a „corelatiei” (p.215), ceea ce este iarasi incontestabil, cum se mai poate imagina o Romanie integral si ermetic sustrasa „corelatiei” cu realitatile europene inevitabile ? Cum poate fi tara noastra complet izolata de „corelatiile si structurile”
(p.301) lumii contemporane ? Peste tot se face la Nae Ionescu elogiul proceselor organice. Si totusi, o gandire ce se vrea consecvent si ostentativ „organica” si „realista” se dovedeste, dimpotriva, profund irea- lista. O Romanie care sa nu tina seama nici de influente, nici de legile imitatiei, nici de raportul international de forte, nici de dinamica integrarii europene, este o pura imposibilitate. Integrarea Romaniei in Europa este, deci, nu mai putin, un proces firesc, „organic”. El nu poate fi impiedicat si interzis decat pe cale „mecanica” (p.300). Respectiv, prin metode politienesti, teroriste, totalitare. Adica tocmai prin metodele aplicate in Romania de aproape cinci decenii incoace... Sa le continuam de dragul...
„firii noastre” ? De sus si pana jos, prin urmare, ilogism si contradictie flagranta. Cat priveste importul
„formelor”, singura solutie cu adevarat organica ramane tot cea intrevazuta de E.Lovinescu : import inevitabil de „forme”, care -; in timp -; si, mai ales, in conditii de stabilitate, continuitate si dezvoltare democratica -; isi vor genera si „fondul” cores- punzator. Toata abilitatea politica va consta doar in a organiza si stimula acest proces istoric. El va fi reluat tot mai mult si in epoca noastra. Este singura solutie lucida, realista si constructiva posibila.
Ca „dreapta” actuala reia in forme degradate toate ideile lui Nae Ionescu nu este insa deloc de mirare. Exista un „sistem” al ideilor de „dreapta”, dupa cum exista si unul de „stanga”, ambele cu logica lor intrinseca. Faptul este de inteles. Numai ca mai exista si un al treilea „sistem” : cel de „centru” al carui partizan declarat sunt (nu numai eu, de altfel), chiar daca inca in neta minoritate si inferioritate. Si daca am un regret este ca ideologia de „centru”, liberala, democratica, pluralista, rationalista, individualista,
„europeana” etc. etc., este inca putin prezenta, combativa si eficienta in confruntarea ideologica actuala. (Reviste ca Sfera politicii si, recent, Polis sunt promitatoare). St.Zeletin sublinia aceasta carenta a liberalismului romanesc inca din anii treizeci. O ideologie romaneasca de centru este si ramane vitala pentru viitorul democratiei romane, prinsa intre doua totalitarisme agresive, deloc disparute. N-ar trebui sa uitam niciodata si in nici o imprejurare aceasta necesitate esentiala.