p9g8gg
Insemnarile muntene despre inceputuri sunt foarte sarace si sunt reprezentate printr-un scurt pomelnic de voievozi, gresit si acela. Un calugar oltean, Mihail Moxa, traducand in 1620 un Hronograf slavon, introduse scurte stiri despre romani. Un Kyr Gavriil, protul Sfantului
Munte, compuse in greceste o viata a Sfantului Nifon in care intra prin natura lucrurilor si elemente istorice despre domnia lui Radu cel
Mare, a lui Mihnea si a lui Neagoe. Compozitia a avut si o versiune romana in sec. XVII. Despre epoca lui Mihai Viteazul a ramas numai un fragment, deductibil prin analiza si intitulat Cronica Buzestilor.
Asupra epocii de la 1601 la 1618 exista cronica in versuri neogrece a lui Matei mitropolit al Mirelor. Pentru cele trei sferturi de veac pana la domnia lui Mihai, precum si pentru epoca lui Matei Basarab si a urmasului sau Constantin Carnul, exista fragmente care presupun alti redactori. Toate acestea cu mici adaosuri de umplutura au fost topite laolalta de un cronicar de la sfarsitul secolului XVII, de Stoica Ludescu, se presupune, care a implinit din partea sa letopisetul pana la sfarsitul domniei lui Serban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Canta cuzinilor data acestei portiuni (1654—1688). Stilul e savuros vulgar, cu citatii razbunatoare si vaietaturi comice. Mihnea vine cu tatarii “ca niste draci”. El “au fost de neamul lui grec camatar, tata-sau l-au chemat
Iane Surdul”. Stroie vornicul Leurdeanul si Dumitrasco velvistier
Tarigradeanul sunt “doua vase rele, unul romanesc, altul grecesc”, sfatuite de “diavolul, pizmasul neamului omenesc”. “Ca adevar, cum nu se poate face din maracine struguri si din rug smochine, asa nu se poate face din neamul rau bun; ci din varza cea rea ce-i zic morococean, au iesit fiiu-sau si mai morococean el” (asta se spune despre fiul Radului
Armasul Varzariul). Cronicarul inregistreaza cu satisfactie un necaz tragicomic al lui Gligorascu-voda: “...si lui inca-i trimise Dumnezeu judecata, ca se bolnavi un cocon ce avea, foarte rau, si facea grozavii multe, ca era mic, infasat, iar el sarea ca unul de 30 de ani, si tot sbiera si tipa ca caii, pana-si deade duhul...” Uciderea postelnicului Constantin
Cantacuzino in trapezaria manastirii Snagov e povestita cu emotie.
Letopisetului cantacuzinesc i se raspunde printr-o alta istorie de partid zisa Cronica Balenilor, care este atribuita lui Radu Popescu († c.
1729). Aci toate acuzatiile Cantacuzinilor sunt “neste amestecaturi”.
Acestora numai “li s-au nalucit” de tradare din partea lui Gh. Baleanu, asa ca “sa fie totdeauna ei mai mari”. Serban, domnul, e “lup turbat”.
Poezia ciudei devine o caracteristica a cronicii muntenesti, care e mai

nervos dramatica, mai familiara. Antonie-voda e zugravit foarte viu, ca o victima senila: “atata ii scurtase toate veniturile, cat nici de mancare nu era satul si de bautura, ca-i da cat vrea ei, in zi de dulce carne cu apa si cu sare, in zi de sec linte si fasole cu apa si cu sare, vin ii da imputit, ci trimitea cu urcioarele in targ Antonie-voda si fie-sau Nea goe-voda cu bani refenea, caci ii zicea tata-sau ca are doamna si coconi, ci sa dea mai mult, si asa vietuia Antonie-voda!” Arestarea Cantacuzini lor la Adrianopol are mari miscari de scena: “...Deci mergand domnul cu boiarii la vizirul si astepta caftanul, incepu a intreba: Care este Mares?
Zise: Eu sunt. Ia-l! Ci-l luara. Care este Gheorghe vornic? Zise: Eu sunt.
Ia-l! Ci-l luara...” etc. O noua cronica de acelasi in cinstea Brancoveanului dezvaluie plenitudinea talentului dramatic. Il vedem pe Brancoveanu jucand surprinderea de a fi ales domn, lasandu-se impins de la spate:
“Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii domn; el zise: Dar ce as vrea eu cu domnia? de vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebueste sa fiu”. Cutare comedie e vrednica de imaginatia lui Lorenzo de Medici.
Un pretendent la tron pica in mainile Brancoveanului, care are gustul de a da impricinatului savante onoruri voievodale. “Domnul” cu suita lui in fiare si catusi, sprijinit de subtiori, e dus cu pompa de balci pana in divan, unde il ia in primire adevaratul voda, mustrandu-l mieros. O alta uimitoare scena este aceea in care Brancoveanu, iritat de jafurile clucerului Costandin Stirbeiu, il cheama la sine si-l improasca cu o enumeratie furtunoasa de dovezi infamante: “...Dar pana cand aceste jafuri sa le faci, cluciare Costandine, ca din nimica, eu te-am radicat si te-ai facut slugiar mare, comis mare, si cluciar mare, al seasele scaun al divanului, si te-am miluit si te-am tinut credincios” si celelalte. Tot
Radu Popescu devine mai incolo panegiristul lui N. Mavrocordat, dovedind aceeasi rautate plastica observabila in infernala relatie despre viermi albi cu capetele negre ce ar fi iesit din groapa serdarului Barbu, pentru faptele lui cele rele (de a fi scos din slujba pe cronicar!).
Pentru domnia lui Brancoveanu s-a gasit un cronicar oficial in persoana lui Radu Greceanu, care da un raboj monoton de conace, rascumparat prin spectacolul unor amanuntimi ceremoniale.
Cantacuzinii dadura din sanul lor un om foarte invatat, cu studii la Padova, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, caruia i se datoreste o Istoria Tarii Romanesti, scurta dizertatie asupra originilor, erudita dar cam caragialesca (“au facut, asa adeca-te ca nu cumvasi...”), fara vreo deosebita valoare literara.
De la un simplu calugar din Ramnic, Dionisie Eclisiarhul, detinem o cronica naiva, insa cu atat mai gustoasa, asupra evenimentelor pana la domnia lui Caragea (1814). Acesta are o viziune terestra (ne da lista de preturi de la bou pana la puiul de gaina) si o imaginatie istorica de Alixandrie, condei caricatural si trasatura grasa, pitoresc vulgara.
Boierii care au mers la Tarigrad cu gand sa puna domn pe Stefan
Parscoveanul “au ramas cu buzele umflate”, caci se alesese Ipsilant.
Judecatorii “au pravili cu foile de piele, si incotro voieste intr-acolo o intinde sa iasa banii”. Moruzi era “stracurand tintariul si inghitand camila”. Cronicarul e curios si a aflat de fabricatia “secreturilor” cu
“putoare iute” ale rusilor, incarcate cu “otravuri foarte iuti si scumpe foarte, de pe la spiteriile imparatesti de la Hindiea”. O intamplare de mare comedie, care a atras atentia lui Caragiale, este aceea cu
Capitan-pasa caruia i s-a nazarit la Bucuresti sa cheltuiasca cu jupanesele si care e inselat de boieri cu “muieri podarese” prezentate de vel-postelnic: “iata aceasta e Brancoveanca, aceasta Goleasca, aceasta e Corneasca, aceasta e cutare, si aceasta e cutare Filipeasca”.
Precursor al lui Conu Leonida si al lui Nae Ipingescu, Dionisie e tare in “politica externa”. El ne vorbeste de “rumania” (serbia) Frantei, de
Bonaparte cum “au intrat cum am zace pe subt pielea tuturor mini strilor si a tuturor boierilor mari ai Frantei, de “Spanioru”, de “craiul
Portucalii”, de Constandin, fratele tarului Alexandru, care i-a zis lui
Napoleon: “poftim sa mergem la frate-mieu imparatul la Petruburg, sa facem pace”.
Desigur ca Ianache Vacarescul e un om mult mai cult, un adevarat intelectual, iar a sa Istorie a preaputernicilor imparati, un compendiu in intelesul modern al cuvantului. De la 1770 pana la 1788 aceasta istorie e un memorial plin de momente vii, superior notate, in care

intuirea mecanismului vietii politice este agera si sobru exprimata.
Neuitata este scena primirii la curtea din Viena a cronicarului, de catre
Iosef II, circumstantiata, demna, fara neghioabe admiratii, vie parca de ieri.