g8q12qm
SCOALA ARDELEANA: Cel dintii nucleu iluminist din cultura romana l-a constituit Scoala Ardeleana, miscarea intelectualitatii din Transilvania de la sf. sec. XVIII-lea si inceputul sec. XIX-lea. Programul politic al Scolii Ardelene este prezentat in memoriul din 1791 intitutlat Supplex libellus valachorum Transilvaniae, trimis imparatului Leopold II, in care se cerea recunoasterea romanilor din Transilvania ca natiune egala in drepturi cu celelalte. Scoala Ardeleana este in primul rind, o miscare de eliberare nationala si sociala care a gasit in patrimoniul de gindire al iluminismului european principii, argumente, idei ce slujeau nazuintele poporului roman in acel moment istoric. Din punct de vedere cultural, Scoala Ardeleana a avut un rol important in stimulare studiului istoriei si limbii romane, a dezvoltarii stiintelor naturii si invatamintului. Actiunea politica si culturala este indrumata de operele istorice si filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu. In ansamblu activitatea Scolii Ardelene cunoaste doua directii fundamentale: -Prima are un caracter iluminist, urmarind emanciparea poporului, mai ales taranilor. In acest scop s-au infiintat scoli in limba romana, s-au scris abecedare, aritmetici, s-au publicat calendare si carti populare. -Cealalta directie este erudita si cuprinde tratatele de istorie si filologie. Cele mai importante lucrari sint: Istoria si intimplarile romanilor de Samuil Micu, Hronica romanilor si a mai multor neamuri de Gh. Sincai, Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia de Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae siva valachicae . Istoricii Scolii Ardelene au jucat un rol important in acumularea dovezilor pentru sustinerea egalitatii in drepturi a romanilor din Transilvania cu celelalte natii din imperiul Habsbugic. Studiile de limba urmaresc sa dovedeasca latinitatea limbii romane. In aceasta epoca s-a pus problema adoptarii alfabetului latin in locul celui chirilic. In ciuda unor idei exagerate (se propunea o ortografie etimologica si se cerea eliminarea elementelor nelatine din limba) Scoala Ardeleana are meritul de a fi pus bazele cercetarii siintifice a limbii romane. Scoala Ardeleana a creat un climat favorabil literaturii si a dat prin Ion Budai-Deleanu pe cel dintii mare poet roman de talie europena. Iluminismul Scolii Ardelene reprezinta prima etapa de modernizare a culturii noastre, inscriindu-se in iluminismul european.

DIMITRIE CANTEMIR, PERSONALITATE. MULTILATERALA A CULTURII SI LITERATURII ROMANE: Dimitrie Cantemir, in cultura noastra, este unul dintre cei mai eruditi umanisti. Lucrarile lui atesta o bogata documentare in domeniul stiintelor umaniste si o mare pasiune pentru cercetare. Cele mai valoroase lucrari ale sale sint cele cu caracter istoric. Reluind o tema a cronicarilor moldoveni, lucrarea Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor infatiseaza trecutul indepartat al poporului nostru, originea comuna a tuturor romanilor. Intreaga opera a lui Cantemir exprima o conceptie superioara despre istorie fata de cea a cronicarilor. In timp ce cronicarii explicau fenomenul istoric prin vointa fortei divine, Cantemir interpreteaza istoria dind atentie cauzalitatii: "Nici un lucru fara pricina sa se faca nu se poate". El afirma ca "sintem urmasii unui popor care a creat o civilizatie si o cultura clasica". Descriptio Moldavie este scrisa in 1716 in limba latina, la cererea Academiei din Berlin. Ea cuprinde trei parti: -Prima parte este consacrata descrierii geografice a Moldovei. -In a doua parte este infatisata organizarea politica si administrativa a tarii, cu referiri detaliate la forma de stat; -In partea a treia gasim bogate informatii despre graiul moldovenilor Descrierea Moldovei este o opera strabatuta de o vibranta dragoste de patrie si are pe alocuri deosebite virtuti literare. Idei filosofice ale marelui carturar pot fi intilnite cu doesebire in Imaginea stiintei sacre, Logica, Sistema de religie mahomedane. Toate lucrarile lui Cantemir, fie ca sint scrise in limba latina sau in romaneste, au un stil erudit, in general retoric. Cu toate acestea valoarea lor documentara ramine incontestabila. In cultura si literatura noastra el prefigureaza iluminismul.
CRONICARII MOLDOVENI: Cei trei cronicari moldoveni au fost: Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce. Prima intentie a cronicarilor a fost aceea a recuperarii trecutului. In conceptia cronicarilor, istoria era purtatoarea unor valori educative. Fiecare a scris cite un letopiset care intra in Letopisetul Tarii Moldovei Grigore Ureche de la 1359 la 1594, Miron Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la 1661 la 1743. Scrierea cronicilor este un mare act patriotic prin reflectarea nazuintei generale de eliberare de sub jugul otoman, prin aspiratia de independenta si suveranitate nationala. Grigore Ureche nareaza fapte din istoria Moldovei de la "descalecatul cel de al doilea", adica de la Dragos-Voda (1359) pina la domnia lui Aron-Voda (1594). Este o epoca de mari framintari, care il fac pe cronicar sa vorbeasca despre Moldova ca despre "o tara miscatoare si neasezata" aflata in "calea raotatilor" pradata si arsa de tatari si turci cu rare vremuri de bucurie si liniste. Ureche urmareste sa trezeasca in contemporani sentimentul patriotic si ideea ca jugul turcesc poate fi inlaturat. Miron Costin continua Letopisetul lui Ureche si isi realizeaza lucrarea De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor care este neterminata. In aceasta lucrare povesteste istoria de la "descalecatul cel dintii" adica de la cucerirea Daciei de catre romani. In Predoslovia la De neamul moldovenilor apare marturisirea dramatica a unui carturar patriot care n-a putut suporta "ocarile" aduse acestui neam "de o seama de scriitori". Indignarea lui se indreapta impotriva unor copisti ai cronicii lui Ureche mai ales impotriva lui Simion Dascalul, "om cu multa nestiinta si minte putina" care afirmase ca moldovenii ar proveni din tilharii de la Roma exilati pe teritoriul Daciei. Miron Costin este atit de indirjit impotriva acestor "basne" incit textul Predosloviei capata pe alocuri accente pamfletare. Ion Neculce si-a cules informatiile din izvoare scrise si ascultate de la oamenii batrini sau din propriai amintire. El aseaza in fata Letopisetului sau "o sama de cuvinte" adica un numar de legende despre voievozi, boieri sau tarani. In legenda 41 scrie despre Nicolae Milescu Spatarul care a pribegit prin mai multe tari. Neculce scrie cum se vorbea in Moldova vremii sale, stilul sau e bogat in pilde, proverbe si expresii tipice si se poate considera ca el are, intre cronicar, originalitatea pe care o are Creanga intre prozatorii moderni.

Testament: A aparut in fruntea volumului "Cuvinte potrivite" (1927), este o poezie programatica, o arta poetica in care Arghezi isi exprima conceptia sa despre ceea ce trebuie sa contina poezia si despre rolul poetului in societate. Poezia surprinde de la inceput prin limbaj, prin neasteptatele asocieri lexicale. Poezia se adreseaza unui tinar poet din dorinta lui Arghezi ca din totdeauna o carte de poezie sa fie expresia cea mai inalta a vietii poporului, o carte in care arta cuvintului sa atinga perfectiunea. Intregul discurs poetic se concentreaza in jurul unui cuvint cheie: "carte". Cartea este o treapta, un hrisov si pentru a ajunge la ea avem nevoie de condei si calimara. Cartea este Dumnezeu de piatra si hotar inalt cu doua lumi pe poale si pentru a ajunge la ea a fost necesara o munca foarte grea cu limbajul comun: "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite". Aceasta idee este si mai evidenta atunci cind poetul stabileste o identitate intre care si sudoarea muncii. Pentru a ajunge la carte a trebuit sa se realizeze un salt din planul creatiei materiale in cel al creatiei spirituale: "Ca sa schimbam, acum, intiia oara/ sapa-n condei si brazda-n calimara/ Batrinii-au adunat, printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani". In textul poeziei mai apar multe versuri care sublinieaza ideea ca a face o carte inseamna o munca indelungata facuta cu cazna, framintata mii de saptamini: "Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-au frumuseti si preturi noi". Poetul stie ca pentru a realiza o carte nu este necesara numai slova de foc ci si slova faurita. Din alt punct de vedere in poezie intilnim o serie de opozitii: graiul cu indemnul pentru vite cu culmile potrivite, zdrente cu muguri si coroane, venin cu miere si cenusa mortilor cu Dumnezeu de piatra. Cartea trebuie sa razbune durerea "surda si amara" a strabunilor robi.

Lacustra: Poezia a aparut in volumul "Plumb" (1916). Sentimentul central al poeziei este tristetea apasatoare pusa in legatura cu dezagregarea materiei sub imperiul apei. La Bacovia apa si focul prezinta moartea. Compozitional poezia are patru strofe, ultima strofa reia aproape identic prima strofa, doar cu versul doi schimbat. Al doilea vers din ultima strofa poate fi privit ca o prelungire a aceluiasi vers din prima strofa: "Aud materia plingind/ ….. / Tot tresarind, tot asteptind". Planul exterior se leaga de cel interior prin diferite perceptii: auditive, organice si tactile. Reactiile poetului pornesc din subconstient. Este vorba de un somn asemenea unui cosm care genereaza amenintarea mortii: "Tresar prin somn si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal". Sentimentul de insingurare totala este insotit si de spaima si frica. Aceasta spaima venita parca din inconstient este provocata de idea "de a nu fi tras podul de la mal" sau de senzatia ca de atita ploaie "pilotii grei se prabusesc". Versul "Aud materia plingind" personifica natura. Este vorba de un plins cosmic care se va transmite si poetului. Prezenta locuintelor lacustre, simbol al insingurarii, locuinte care apartin unui trecut indepartat trebuie asociata acelui "gol istoric" - poetul este rupt atit de prezent cit si de trecut in imposibilitatea de a evada, de a se apara, ceea ce inseamna o moarte lenta.

Plumb: Poezia a aparut in volumul "Plumb" (1916). Poezia "Plumb" dovedeste o deosebita sensibilitate poetica stabilindu-se o perfecta corespondenta intre trairile poetului si lumea exterioara. Realitatea obiectiva influenteaza in acelasi timp realitatea interioara. Cele doua catrene corespund celor doua planuri ale realitatii: un plan exterior si un plan interior. Sentimentul iubirii invocat cu disperare este conditionat de natura mediului. Atmosfera intregii poezii este apasatoare si este realizata prin repetarea cuvintului "plumb" care este cuvintul cheie al poeziei, repetat de trei ori in fiecare strofa, iar in versurile 1 si 4 apar in rima. Acest metal prin proprietatile sale sugereaza impietrirea, parca chiar si poetul este impietrit. Cuvintul "plumb" este o metafora simbol al carei sens se dezvaluie in momentul in care este folosit ca determinant pe linga substantivul "amorul". Sentimentul iubirii este inabusit, poetul fiind izolat intr-un cavou. La inceputul celei de-a doua strofe: "Dormea intors amorul meu de plumb", cuvintul "intors" potenteaza misterul poeziei. Ca si la Blaga, intoarcerea cu fata la apus inseamna moarte. Aripile de plumb sugereaza acel zbor in jos, o cadere surda si grea. Atmosfera de tristete apasatoare este realizata si prin cuvinte care sugereaza moartea: sicriu, cavou, mort. Strofele au o structura aproape identica. Poezia are o muzicalitate interioara data si de folosirea iambului. Verbele sunt la imperfect si apar cuvinte cu valoare onomatopeica.

Nunta Zamfirei: Balada "Nunta Zamfirei" a fost publicata in anul 1889 in revista "Tribuna" din Sibiu si a avut un mare succes. Poezia reprezinta intr-o atmosfera de basm ritualul de nunta asa cum l-a cunoscut poetul din partile Nasautului. Sint respectate momentele acestui ritual: petitul, raspindirea vestii despre nunta, sosirea invitatilor, intilnirea mirelui cu mireasa, cununia si hora, ospatul si traditionala urare de a avea urmasi. La inceput aflam ca este vorba de fata lui "Sageata imparat" care era foarte frumoasa: "Si-avea o fata, fata lui/ Icoana-ntr-un latar s-o pui". Dintr-al printilor sirag ea l-a ales pe Viorel: "El, cel mai drag! El a venit/ Dintr-un afund de Rasarit,/ Un print frumos si tinerel,/ Si fata s-a-ndragit de el./ Ca daca tocmai Viorel/ I-a fost menit". Vestea s-a raspindit ca vintul, despre nunta au aflat "o mie de craimi", "toti craii muntelui rotund". Au venit nuntasi din nouazeci de tari: "Sosit era batrinul Grui/ Cu Sandra si Rusandra lui/ Si Tintes, cel cu trainic rost,/ Cu Lia lui sosit a fost/ Si Bardes cel cu adapost/ Prin munti silhui". La nunta participa si personaje de basm: "feti voinici si feti frumosi, piticul barba cot". Atmosfera de basm este intretinuta si de alte sintagme ca de exemplu: "Si principi falnici si-ndrazneti/ De-al caror buzdugan istet/ Pierit-au zmei din iuduri scosi!/ De-ai fi vazut jucind voiosi/ Si feti-voinici si feti-frumosi/ Si logofeti". Poetul pentru a sugera zgomotul pe care il fac tinerii calareti, a folosit aliteratia: "Prin vulturi vintul viu vuia". Alaiul mirelui este insotit de nouazeci de calareti: "Radvan cu mire, cu nanasi/ Cu socri mari si cu nuntasi/ Si nouazeci de feciorasi". Portretul fetei este constituit din urmatoarele doua strofe: "Si-atunci de peste larg pridvor/ Din dalb iatac de foisor/ Iesi Zamfira-n mers istet/ Frumoasa ca un gind razlet/ Cu trupul nalt, cu parul cret/ Cu pas usor/ Un trandafir in vai parea/ Mladiul trup i-l incingea/ Un briu de-argint, dar toatan tot/ Frumoasa cit eu nici nu pot/ O mai frumoasa sa-mi socot/ Cu mintea mea". Poetul devine participant la nunta si ne face pe noi cititorii sa ne simtim acolo: "De-ai fi vazu cum au jucat/ Copilele de imparat/ De-ai fi vazut jucind voiosi/ Si feti-voinici si feti-frumosi". "Nunta Zamfirei" a fost numit nu intimplator poem al horei deoarece nimeni in literatura romana nu a descris atit de plastic hora: "Si-n vremea cit s-au cununat/ S-a-ntins poporul adunat/ Sa joace-n drum dupa tilinci/ Feciori, la zece fete, cinci/ Cu zdringanei la opinci/ Ca-n port de sat/ Trei pasi la stinga linisor/ Si alti trei pasi la dreapta lor/ Se prind de miini si se desprind/ S-aduna cerc si iar se-ntind/ Si bat pamintul tropotind/ In tact usor". In aceasta atmosfera de feerie generala s-a prins in joc chiar si piticul barba cot. Pentru a sugera atmosfera de veselie generala poetul a introdus si un proverb: "Sint grei batrinii de pornit/ Dar de-i pornesti, sint grei de oprit".

Apus de soare: Scrisa in 1909, opera dramatica "Apus de soare" este prima dintr-o trilogie care mai cuprinde "Viforul" si "Luceafarul", opere inspirate din istoria Moldovei de la inceputul secolului al XVI-lea. "Apus de soare" il evoca pe Stefan cel Mare, "Viforul" pe Stefanita voda iar "Luceafaru" pe Petru Rares. Stefan est plin de tandrete deoarece aduce complimente fetelor: "Parca sunteti niste flori de lunca". In interiorul lui Stefan se desfasoara un conflict psihologic dintre faptul ca el vrea sa lase Moldova in miini bune si constiinta apropiatului sfirsit. Stefan traieste drama batrinetii si a bolii. Virta si incercarile la care a fost pus Stefan de-a lungul anilor, i-au slabit puterile fizice. Spiritul ii este tot atit de tare dar trupul nu-l mai ajuta. Ca om Stefan este supus batrinetii. La intrebarea doamnei Maria: "Ce te doare, pacatele mele?", Stefan raspunde: "Nimic pe domnul Moldovei … Ce e durerea?". Din fragmentul " … ma frigea privirea lui" reiese maretia si autoritatea domnitorului. Stefan este si disimulant: "Casca, se face ca doarme, apoi incepe sa vorbeasca in vis" si atunci Ona afla ca este fata lui. Pe Ulea il ucise groaza ca l-a vazut pe Stefan inainte de lovitura fatala: "murise inainte de-al izbi".

La tiganci: Mircea Eliade recunostea „inca din adolescenta mi-a placut sa scriu nuvele, povestiri si chiar nuvele fantastice". Aceasta inclinare spre fabulos se va accentua in urma vastelor sale lecturi si a numeroaselor calatorii. El va fi atras mereu de spatiul romanesc si de orasul Bucuresti: „pentru mine Bucurestiul este centrul unei mitologii inepuizabile". Si in nuvela „La tiganci" actiunea se petrece in Bucuresti avindu-l ca protagonist pe profesorul de muzica Gavrilescu. Nuvela ilustreaza o alegorie a mortii sau a drumului spre moarte. Intinerariul spiritual al eroului se desfasoara in opt secvente care alcatuiesc nuvela construita cu echilibru si armonie clasica. Alterneaza planul real cu cel ireal. Secventa I (expozitiunea) prezita eroul in tramvai, este vorba de Gavirescu care se intorcea acasa de la lectiile de pian date domnisoarei Otilia. In tramvai se discuta despre bordeiul tigancilor, de existenta caruia se prefac ca se scandalizeaza barbatii. Pentru profesor acesta este un palat cu gradini si nuci pe care el il vede de trei ori pe saptamina. Isi aduce aminte ca a uitat servieta la meditatie si coboara repede ca sa ia tramvaiul in sens invers. In aceasta prima secventa autorul introduce citeva leitmotive: caldura mare, biletul, confesiunea, colonelul Lavrence, bordeiul (spatiul misterios), Elsa. Asteptind tramvaiul este atras hipnotic de mirosul amarui al frunzelor de nuc si de nefireasca racoare inci fara sa-si dea seama s-a aflat in fata portii. Secventele II, III si IV ale naratiunii dezvolta intriga marcata de patrunderea lui Gavrilescu la tiganci. Desfasurarea actiunii se face prin nararea intimplarilor eroului in acest spatiu, visul lui. Intrind la tiganci este intimpinat de baba care-i cere „trei sute" ca sa il lase la bordei, sa-si aleaga o fata. Se intilneste cu trei fete, trebuind sa identifice pe cea de a treia dar nu reuseste. Pica intr-un vis si apoi se trezeste cu gindul ca trebuie sa-si recupereze servieta si se duce la tramvai. Acest nucleu contine mai multe mituri mereu aprofundate in lucrarile lui Eliade. Bordeiul trebuie privit ca un mit al labirintului, un simbol al trecerii dinspre viata spre moarte. Este un spatiu al initierii in ritualurile mortii. Trecerea prin bordei este o trecere „dincolo". Cele trei fete amintesc de ursitori, ele il supun pa Gavrilescu unor incercari pe care el nu le poate trece, danseaza in jurul lui, ii cer sa o ghiceasca pe tiganca dar el le scapa mereu. Personajul aluneca mereu spre trecut vorbindu-le despre episoadele cu Hildegard si Elsa. El nu reuseste sa ghiceasca tiganca nici dupa ultima incercare. Trebuie sa interpretam acest lucru in sensul ca profanul rateaza intrarea lui in domeniul sacrului. Apare o noua tentativa de intrare in real prin muzica. Secventa IV descrie visul lui Gavrilescu. Eroul viseaza ca incearca sa ghiceasca fetele, se pierde in camere ciudate cu tavane scunde si neregulate, cu peretii usor ondulati, cu paravane tot mai misterioase, cu coridoare pe care rataceste mereu in sens invers, cu obiecte ce-l terorizeaza. Visul se termina cu o scena a luptei lui cu o draperie simbolica. Visul are mai multe semnificatii. La inceput el apare ca o aspiratie a eroului sprea o alta realitate alaturi de Hildegard. Apoi in secventa IV visul devine simbolul cosmarului traversarii materiei de catre spirit a vietii spre moarte insotita de spaime si sufocari. Draperia ii aparea ca un giurgiu si-l ingrozea ca jocul straniu al fetelor. Jocul ielelor propune lui Gavrilescu drept proba ghicitul, simbol al riturilor de initiere in taina mortii, o vama luata sufletului ca o ultima sansa de despartire a conditiei umane. Cifra trei si multiplu de trei este un alt mit al nuvelei care puncteaza momente semnificative. Secventa V ne apropie de punctul culminant al nuvelei prezentindu-nil pe Gavrilescu in incerecarea de a-si recupera servieta cu partituri. In strada preoteselor nr. 18 nu mai cunoaste pe nimeni, in locul doamnei Voitinovici gaseste pe doamna Georgescu, iar despre Otilia alfa ca plecase acum 8 ani dupa ce se casatorise cu inventatorul Frincu. Se intoarce spre casa si in tramvai revin aceleasi obsesii (portofelul, caldura, etc.). Secventa VI (punctul culminant) se petrece acasa unde surprizele continua. Elsa, sotia lui, plecase in Germania la familia ei in urma cu 12 ani, cam de cind aflase ca el a murit. Murise si madam Trandafir si foarte dezamagit se hotareste sa se intoarca la tiganci. Secventa VII descrie drumul de acasa la tiganci. Calatoria lui se realizeaza intr-o atmosfera fantastica, noaptea cu un personaj misterios pe care Gavrilescu il simte un visator, o fire de artist. Acesta ca un mesager al mortii il ajuta pe profesor sa ajunga „dincolo" trecind prin locuri impuse de traditie cum este biserica. Secventa VIII incepind cu intrarea definitiva a eroului la tiganci unde nimic nu se schimbase. Baba il asteapa, il recunoaste, ii ia vama, ii arata din prag casa cea mare rostind niste cuvinte oraculare: „vezi sa nu te ratacesti", „sa te tii drept pe coridor si sa numeri sapte usi si cind ajungi la a saptea sa bati de trei ori si sa spui: eu sunt, m-a trimis baba". Sleit de puteri trece prin coridor si se incurca iar, o gaseste pe Hildegard care il asteptese ca sa-l conduca pe ultimul drum si ii spune „vino cu mine". Pornesc spre padure alunecind dinspre veghe spre vis, spre moarte du-si de birjarul enigmatic si de porunca lui Hildegard: „Ia-o spre padure, pe drumul ala mai lung si mina incet. Nu ne grabim.". Deznodamintul nuvelei nu aduce iesirea din ambiguitate. Eroul se explica echivoc „se intimpla ceva cu mine si nu stiu ce, daca nu te-as fi auzit vorbind cu birjarul as crede ca visez.". Fata il consoleaza la fel de echivoc „toti visam, asa incepe, ca intr-un vis.". Nuvela intr-o alta interpretare poate sugera aventura artistului case aspira sa-si depaseasca conditia sa profesionala si sociala a omului care poate atinge absolutul, eternul. Si atunci bordeiul poate fi privit ca Olimpul, o cetate a cunoasterii. Conditia materiala precara il impiedica sa-si depaseasca conditia, in lupta sa ar trebui sa fie tinar dar el este batrin, ar trebui sa fie curajos dar lui ii e frica mereu, i-ar trebui o dragoste protectoare dar toti care l-au iubit au disparut. Din aceasta perspectiva nuvela prezinta drama artistului ratat.

FLOARE ALBASTRA: Poezia apare in revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate in revista Convorbiri literare.Inainte de aceasta poezie era publicata "Venere si Madona", "Epigonii", "Mortua est". Poezia are ca motiv "floarea albastra", un motiv romantic, care apare si in alte literaturi, in literatura germana Novalis intr-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luind chipul iubitei si tulburind inima eroului. Motivul "florii albastre" mai apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja. Poezia este conceputa din doua parti corespunzatoare a doua tipuri de idei, de cunoastere: in primele trei strofe cunoasterea filosofica absoluta, iar in partea a doua (5-13) cunoasterea terestra prin intermediul dragostei. Cele doua parti ale poeziei sunt legate de o strofa, cea de a patra, care contine reflectiile poetului si contine in ea inceputul ideii din ultima strofa. Poezia este alcatuita sub forma de monolog intrerupt de dialog.In primele trei strofe poetul contureaza domeniul cunoasterii filosofice. De la elementele genezei "intunecata mare" pina la un intreg unvers de cultura reprezentat de "cimpiile Asire", "piramidele invechite". In aceste trei strofe iubita defapt aduce un repros iubitului care ni se sugeraza ca sa izolat in universul fericit dar strimt al lumii pamintesti. Este o ipostaza a poetului in care se repeta ideea sugerata de prezenta chiar in primul vers, a adverbului "iar". De aici si indemnul din ultimele vesuri ale strofei a treia: "Nu cauta in departare/ Fericirea ta, iubite!". Strofa a patra e strofa de tranzitie, de legatura intre cele doua ipostaze ale cunoasterii. Strofa aduce consimtamintul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sint surprinse inca din aceasta strofa gesturi tandre, calde, ocrotitoare: "Dulce netezindu-mi parul", gestul care se presupune ca vor fi urmate si altele daca poetul va cobori din cerurile nalte. Adjectivul devenit substantiv diminutivat "mititica" sugereaza pe de o parte dragostea fata de fiinta iubita dar si distanta enorma intre gindurile si preocuparile inalte ale poetului, in comparatie cu lumea terestra.La reprosul iubitei, poetul raspunde cu o tacere, care deschide drum meditatiei din ultima strofa, mai ales din versul: "Totusi este trist in lume". In partea a doua a poeziei avem celalta cunoastere, cea terestra cunoastere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de catre iubita. Daca in "Dorinta" si in "Sara pe deal" intregul ritual al dragostei era din perspectiva barbatului, in "Floare albastra" iubita este vicleana, ademenitoare promitindu-i iubitului o lume de bucurii si de farmec. Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeata, cu izvoare ce pling in vale sau stinci inalte si prapastii marete.La aceste se mai adauga si ochiul de padure inconjurat de trestie si incarcat de foi de mure. Gesturile iubitei sint sagalnice, in timp ce iubitul ii va spune "povesti si minciuni", ea, iubita va incerca pe un fir de romanita dragostea lui. Chemarea este tentanta, pentru ca iubita este ca in "Dorinta" frumoasa; de "soarelui caldura" fata va fi "rosie ca marul" in timp ce cu parul ei de aur ii va astupa gura. Aceasta invitatie sigur ca este urmata de sarutari date sub palarie pentru ca sa nu fie vazuti de nimeni. La ivirea lunii printre crengi inlantuiti in git cei doi indragostiti vor porni in sat spre vale, dindu-si pe sarutari pe cale. Ajungerea la al portii prag va fi urmata de vorbe in intunecime, dupa care urmeaza inevitabila despartire. Dupa ce ea dispare in timp ce iubitul coplesit de navala sentimentului ramine ca un stilp in luna. Cele trei epitete "ce frumoasa, ce nebuna, dulce floare" cuprinse in versuri exclamative exprima intensitatea sentimentului, defapt epitetul "dulce" apare in mai multe situatii: "dulce floare, dulce minune".Isi schimba sensul si valoarea grmaticala "Dulce netezindu-mi parul" apropie pe iubiti prin gest; "Dulci ca florile ascunse" sugereaza puritatea. Pentru ca in final sa apara in "dulce minune" epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugereaza ca apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, astfel incit epitetul devine metafora. Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia "floare albastra" subliniaza intensitatea trairii generata de contrastul dintre iluzie si realitate accentuata de acel "totusi".

GLOSSA: Glosa scris cu dublu -s- in italiana, germana, latina dar cu unul in franceza a insemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvint pe marginea unui text un pasaj obscur, o proportie sau un alt cuvint. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixa care alaturi de sonet si rondel este cea mai pretentioasa dintre ele. Din punct de vedere compozitional "Glossa" se compune dintr-un numar de strofe egal cu numarul versurilor din prima strofa in care se pune problematica poeziei, si ultima strofa care este o strofa concluzie si in care sint reluate versurile primei strofe in ordine inversa. Incepind cu strofa a II-a fiecare strofa comenteaza cite un vers din prima strofa care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie. Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomica exprimind adevaruri ale cunoasterii, ale moralului intr-o forma poetica concentrata, sententioasa. Este publicat pentru prima data in 1883 ingrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata in 1882 dupa ce poetul o supune unor prefaceri succesive incepind cu anul 1884 paralel cu Scrisorile si Luceafarul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossa: doua cu cite noua strofe si una cu zece strofe. Titu Maiorescu o prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul si simetria desavirsita a compozitiei. Glossa transpune liric principii filosofice cunoscuta inca in filosofia vechilor greci sau romani, cum sint Parmenide, Zenon, Seneca... Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet si Marcus Aurelius dar motivul este prezent si in literatura evului mediu la Ronsar si Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator tradus in limba romana 1750 dupa un intermediar francez. Ideea lumii de teatru si conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regasesc si in alte poezii Eminesciene ca Imparat si Proletar si Luceafarul. Prima strofa a poeziei este strofa tema care pune problema; intr-un prezent etern viata este un cerc strimt in care oamenii se invirt, o zbatere fara rost pentru ca viata e dominata de egoism, minciuna, sete de putere, astfel ca singura solutie a omului superior fiind nepasarea, detasarea rece. O succesiune de propozitii principale redau spectacolul unic si monoton al vietii in care frica si speranta nu-si au rostul. Substantivul -vreme nearticulat exprima imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor. Incepind cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofa este comentat. Raspunsul la chemarea si indemnurile clipei este incercarea de a fi imposibil sceptic, singura forma de aparare omeneasca. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dind impresia unui proces apare in versuri ca: "multe trec pe dinainte", "clipa ce se schimba pentru masca fericirii". La aceste se adauga subiectele propozitiilor exprimate prin pronume nehotarite "toate" si pronume relative "ce" pentru a sublinia ideea de genialitate. Indemnul din strofa a III-a este la luciditate: "Recea cumpan-a gindirii" trebuie sa stea dreapta pentru a discerne binele de rau, pentru a descoperi masca fericirii "ce o clipa tine poate". Cu ajutorul mintii al inteligentei numai reusesti sa-ti dai seama de adevarul "ca toate-s vechi si noua toate". In strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viata intinde capcane, te momeste cu lucruri zgomotoase, cu miscari inselatoare cu forme actoricesti de imprsionare "joace unul si pe patru", "si de plinge, de se cearta". Reactia fiintei superioare este de retragere "tu pe alaturi te strecoara", privitor ca la teatru pentru ca numai astfel vei putea alege "ce e rau si ce e bine". De pe pozitia spectatorului neutru care intelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizeaza cu o ironie de mare profunzime viata contemporana. Odata introdus motivul lumii ca teatru prezent inca din literatura si filosofia antica hindusa, apoi in literatura medievala si preluat de Eminescu de la cugetatorul suedez, motivul va reveni si in strofa a sasea si a opta constituinduse cu regula etica a neamestecului omului superior in tumultul vietii inselatoare producatoare de suferinta. Strofa a cincea valorifica ideea Schopenhauriana a prezentului etern idee pe care le regasim si in alte creatii. Astfel constata poetul ca viitorul si trecutul sint a filei doua fete. Tot ce a fost ori o sa fie in prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie pastrat, meditat la zadarnicia luptei. Viata este o succesiune de scene in esenta aceleasi "alte masti aceiasi piesa/ alte guri aceeasi gama". De mii de ani lumea e vesela si trista amagita atit de des de spectaculul lumii, de aceea "nu spera si nu ai teama", deci se recomanda nepasarea si detasarea. Cu ultimul vers al strofei a sasea se deschide codul de reguli de conduita. Pe un ton satiric si sceptic se prezinta argumente convingatoare care sa determine starea de detasare, de discernere a raului de bine. Omul superior nu trebuie sa se prinda tovaras miseilor si natarailor pentru ca totul este trecator; stiindule masura acesta n-are ce cauta cu sfaturile lui. Se recomanda tacerea cind ceilalti vorbesc de rau "de te ating sa feri in laturi...Tu ramii la toate rece". Ultima strofa in sens invers versurile primei strofe, astfel incit codul de reguli e mult mai evident. Ultimul vers al primei strofe devine primul si capata valoare emblematica si rol de cuvint, de comportament in societate. Din punct de vedere stilistic se remarca preferinta poetului pentru cuvintele din fondul lexical principial pentru formele populare pentru ca totul sa fie cit mai accesibil. Poezia este construita pe antiteza rau-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avind drept scop sa reliefeze complicatiile vietii.

LUCEAFARUL: Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie insusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un indelungat proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular romanesc cules si punlicat intr-un memorial de calatorie, aparut la Berlin in 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de aur. In acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din aceasta, dar sursa principala ramine "Fata din gradina de aur". In basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasa fata de imparat pe care tatal ei o inchide intr-un castel inconjurat de o gradina de aur pentru a nu fi vazuta de ochii unui muritor. De fata de imparat se indragosteste un zmeu, dar fata speriata de nemurirea lui il refuza. Zmeul insista iar fata ii cere acestuia sa fie muritor de rind ca si ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator sa-l dezlege de nemurire, dar acesta i-l refuza. Intors pe pamint zmaeul vede ca fata se indragosteste intretimp de un frumos flacau, din fecior de imparat care reuseste s-o rapeasca. Furios zmeul ii desparte pe cei doi aruncind peste fata o stinca iar pe el il lasa sa moara de durere intr-o vale fabuloasa a amintirii. Eminescu valorifica acest basm in perioada berlineza intr-un poem cu titlul Fata in gradina de aur, dar in poemul creat autorul modifica unele lucruri si mai ales finalul. Razbunarea zmeului din basm i se pare prea dura, nepotrivita cu superoritatea unei fiinte nemuritoare; astfel ca in poem zmeul n-o mai omoara pe fata ci rosteste cu amaraciune un blestem: "un chin s-aveti: de-a nu muri odata". Dupa 1880 acest poem ramas in manuscris va fi prelucrat in cinci variante si transformat intr-un cintec liric in care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfisiata de contradictii. In noua creatie izvoarele folcloorice se intilnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale si chiar autobiografice. In forma in care noi o cunoastem astazi poemul a aparut in 1883 in Almanahul Societatii Cultural-literare "Romania Juna" din Viena. In acelasi an poemul va fi inclus apoi in volumul ingrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii. Compozitia si structura poemului: Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la inceput tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic. Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar intimplarile si personajele sint defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica. Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri: 1) Dragostea dintre fata de imparat si Luceafar; 2) Idila dintre Catalin si Catalina; 3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire. Reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei strimt. Din punct de vedere structural exista doua planuri, cel terestru uman si planul cosmic universal. In primul tablou cele doua planuri se intilnesc prin dragoste. In tabloul al doilea avem doar planul terestru. In tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic. In tabloul al patrulea avem din nou prezente cele doua planuri. COMENTARIU: Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci in egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic. Primul tablou ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar blind ..." . Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea: "Iar cerul este tatal meu/ Si muma mea e marea". Zeii sint nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rind o forma a mortii. De aceea fata de imparat are o senzatie de frig. "Caci eu sunt vie, tu esti mort/ Si ochiul tau ma-n gheata." Peste citeva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avind ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine invesmintat in negru si purtind pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde: "Ochii mari si minunati ii lucesc himeric/ Ca doua patimi fara sati". Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tinarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decit celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea si simte senzatia de calduri. Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea. La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca "in schimb pe o sarutare" pentru a dovedi fetei ca o iubeste. De aceea e hotarit sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire. Cel de-al doilea tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste. Se observa in scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste remediul: "Hai si-om fugi in lume" si astfel Catalina va pierde visul de luceferi. Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu Demiurgul. Sintem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rind. In acest tablou Eminescu se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atit de indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza propriului vid adinc ca visul uitarii. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si Luceafarul, in momentul cind vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume. In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune, ca pentru a renunta la gindul sau de a deveni muritor, trei lucruri: sa-l faca cintaret incit sa asculte toata lumea de cintecul lui, conducator de osti sau intelept. Demiurgul este dispus sa-i dea "pamintu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu se poate". Luceafarul este o parte a universului, celui "tot" pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal. Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamintul ratacitor sa vada ce-l asteapta. Al patrulea tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamintului. In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din cringuri sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau singuri. Fata il vede si il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sint fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din inaltul la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatind cu amaraciune: "Ce-ti pasa tie chip de lut/ Daco-i fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru strimt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece". Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da insusi Eminescu. Poetul facea o insemnare pe marginea unui manuscris aratind ca "in descrierea unui voiaj in Tarile Romane germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamint nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc." Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Astfel inseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sint decit o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer.

O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al "vocilor" poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rind in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si raminind la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin. Paminteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei. Dar Eminescu s-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rind care aspira spre absolut. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimind astfel aspiratia spre personalitatea universala, cel care rosteste teribilul nu se poate constient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi. In concluzie putem spune ca sub aspiratia unei povesti de dragoste Luceafarul este defapt o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru ca gasim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste si natura dar avem ecouri si din poezia de inalta cugetare filosofica din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Imparat si proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu. REALIZAREA ARTISTICA: Poemul Luceafarul este cea mai valoroasa creatie Eminesciana, nu numai din punctul de vedere a continutului de idei ci si in perfectiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetica si naturaletea desavirsita fac din poem un exemplu stralucit de realizare artistica a unei creatii. Dintre principalele trasaturi ale stilului poemului: a) limpezimea clasica - poetul a cautat de fiecare data cuvintul care sa exprime cel mai bine adevarul intr-o forma cit mai simpla. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofa in care o califica pe fata de imparat "o preafrumoasa fata". Pina sa ajunga la acest superlativ de origine populara, Eminescu a eliminat o serie de epitete si metafore din botanica, din zoologie sau minerala. Pe parcursul poemului a foosit cit mai putine epitete pentru a nu incarca textul cu elemente descriptive. In marea lor majoritate adjectivele folosite sint de origine latine, unele fiind formate cu prefixul „ne"; b) a doua trasatura este exprimarea aforistica. Aceasta este o exprimare care contine multe maxime si sentinte, preapte morale formulate intr-un mod memorabil. Cele mai multe exprimari gnomice le gasim in tabloul al treilea, in discutia inalta dintre Hyperion si Demiurg. c) puritatea limbajului - se refera la faptul ca Eminescu foloseste cei mai multi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latina pe care ii integreaza in expresii si constructii populare. Accepta foarte putine neologisme. Efectul care se obtine este ca exprimarea e pura romaneasca naturala pe intelesul tuturor; d) muzicalitatea - realizata pe doua cai prin folosirea subtila a cuvintelor cu sonoritate deosebita si prin schema prozoica - strofe de cite patru versuri cu 7-8 silabe si ritm iambic. Foloseste alternativ rimele masculine si cele feminine care sugereaza o continua inaltare si cadere in concordanta cu ideea de baza a poemului.

REVEDERE: Dintre poeziile puternic influentate de folcloor poezia Revedere publicata in revista Convorbiri literare la 1 octombrie 1879 este prima poezie in metru popular trohaic a lui Eminescu. Poezia a fost scrisa cu citiva ani inainte de a fi publicata. Modelul ramine Vasile Alecsandri din poezia Doina, dar Eminescu adinceste aceasta tematica populara prin forta poetica, prin viziunea filosofica si tehnica versificatiei. Pornind deci de la un model popular Eminescu creaza in poezia Revedere o elegie pe tema perisabilitatii omului, a efemeritatii omului (conditia trecatoare) in comparatie cu trainicia, cu eternitatea naturii. Revedere este cu alte cuvinte un cintec melancolic despre fragilitatea omului in fata timpului. Punctul de plecare este doina populara dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic impresionat de spectacolul naturii vesnice care-l face sa se simta marunt si trecator. In acest fel poezia capata un substrat filosofic, care nu este de origine folcloorica. La o analiza atenta a poeziei se pot deosebi atit elemente de origine populara cit si elemente de origine culta. De origine populara sint: a) motivul codrului ca fiinta mitica in folcloor codrul e frate cu romanul, crai intelept, sau chiar imparat.In aceasta ultima ipostaza de imparat apare si Eminescu. b) dialogul cu natura reprezentata de codru. c) in al treilea rind este familiaritatea silului. d) unele locutiuni de tipul: "mie-mi curge Dunarea". e) ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe si rima imperecheata sint de asemenea de origine populara. De origine culta sint: a) accentuarea ideii de perenitate (trainicie) a codrului, a naturii; b) accentuarea si amplificarea opozitiei dintre om si natura; c) rafinamentul expresiei; d) viziunea romantica asupra conditiei umane; e) sentimentul elegiac. Din punct de vedere al compozitiei poezia este compusa sub forma de dialog intre doi "parteneri" de discutie, care apartin la doua planuri distincte al omului si al codrului. Planurile sint in opozitie, marcata de cele doua intrebari si de cele doua raspunsuri,care-i transforma pe interlocutori in simboluri ale unor relitati diferite: omul conditia trecatoare iar codrul eternitatea. Poezia se deschide cu planul omului mai scurt, mai concis, interogativ personificindu-l si luindu-l ca interlocutor poetul se adreseaza pe un ton familiar, cald, apropiat codrului. Folosind diminutivele: codrutule, dragutule poetul vorbeste cu codrul asemeni unei persoane apropiate intrebindu-l ce mai face de cind nu l-a vazut pentru ca a trecut mult timp decind s-a departat de el si in acest timp "multa lume am umblat". In raspunsul codrului, care este afirmativ constatam o serie de elemente care sugereaza permanenta, continuitate in natura.Din raspunsul codrului personificat aflam de existenta lui indiferent de anotimpuri. Rotatia anotimpurilor se petrece an de an iar codrul ramine acelasi. Raspunsul debuteaza cu o forma populara: "Eu fac ce fac de mult" dupa care urmeaza imaginea codrului iarna cu crengile descuiate de frumze si chiar cu crengi rupte, care cad si acopera apele cu ierni care troienesc cararile gonind cintarile. Acelasi codru intinereste odata cu venirea primaverii si a verii anotimp in care codrul iar rasuna de cintecul doinei cintat de femeile ce duc apa de la izvoarele din codru. Cea de a doua interventie a poetului este mai degraba o constatare decit o intrebare. Poetul constata ca in ciuda vremii care vine si trece codrul mereu intinereste. Poetul este bucuros de revederea cu codrul, dar bucuria sa este umbrita de melancolia data de contrastul dintre propria lui infatisare si natura vesnic tinara. In raspunsul codrului acesta enumera citeva dintre elementele cu caracter de eternitate sugerind prin aceasta statornicia naturii. Indiferent ca vremea e rea sau buna natura este aceeasi. Numai omu-i schimbator, in timp ce natura cu marea, riurile, pustiurile, luna, si soarele, izvoarele si codrul ramine neschimbata, eterna.

SARA PE DEAL: Poemul se incadreaza in prima etapa a poeziei de iubire si de natura. A fost publicata in 1885 in revista "Convorbiri literare". O varianta dateaza din 1871 iar alta din 1872, se pot regasi fragmente din "Sara pe deal" in romanul "Geniu pustiu" si nuvela "La curtea cuconului Vasile Creanga". "Sara pe deal" nu este nici pastel nici idila ci este un poem eminescian specific in care temele naturii si iubirii fuzioneaza, si in care se creaza imaginea paradisul adolescentilor in care aspiratia spre iubire este pura, poetul crezind in idealurile iubirii. Compozitia se realizeaza prin alternarea a doua planuri: spatiul natural si cel sufletesc. Spatiul natural este larg dimensionat, un spatiu in care pluteste melancolic cu jale cintul buciumului ca un ecou a starii sufletesti a poetului indragostit. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive si vizuale unele intensitati abia perceptive redau tacerea necuprinsului de la satul din vale pina la turmele care urca dealul si apoi pina la bolta senina a cerului, pina la infinit unde stelele se nasc spre bolta senina, in momentul inserarii si a intrarii in noapte. Inca din primul vers se observa o contopire a spatiului natural cu cel sufletesc sugerat de sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric original alcatuit din 12 silabe. In al doilea vers contopirea spatiului poetic cu cel sufletesc este amplificata prin adaugarea aliteratiei precum si de imaginea creata in care se impletesc elemente terestre cu cele cosmice" turmele-l urc, stelele scapara in cale". In versul 3 elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteratiei "se" dar si prin imaginea murmurului dulce al apei in fintine. Remarcam splendida personifcare "apele pling clar izvorind din fintine" este imaginea primordiala a izvorului. Tacerea necuprinsului creata prin armonie muzicala e o tacere care este perceputa cu sufletul. In al patrulea vers apare imaginea copacului sacru al iubirii "salcimul" devenit loc protector al intilnirii celor doi unde iubita toropita de dragoste asteapta acest moment "ochii tai mari cauta-n frunza cea rara". Incepind cu strofa a doua tabloul de natura devine evocator infatisind miscarea lenta a lunii pe cer "sfinta si clara", nourii intr-o scurgere halucinanta proiecteaza casele parca in luna, oamenii cu coasa in spinare se intorc de la cimp, cumpenele fintinilor scirtiie in vint, nici unul din aceste detalii nu individualizeaza tabloul dar nici nu se poate spune ca tabloul este abstract. Aceste detalii zugravesc imagini eterne asa cum l-a cunoscut poetul in Ipotestiul cu turme, cu deal si vale in care murmura fluierele, culorile ce domina peisajul sint astompate, lipsesc caci lumina este putina domina jocul de umbra si lumina. Sunetele sint estompate dar melodioase. Muzicalitatea se realizeaza prin prezenta buciumului, a scirtiitului domol al cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toaca culminind cu glasul clopotului ceea ce creaza o vibratie ampla "Clopot vechi umple de glasul lui sara". Spatiul natural s-a dizolvat total si este inlocuit de spatiul sufletesc "Sufletul meu arde-n iubire ca para"; acest vers face trecerea la momentul urmator, sentimentul sufletesc este abia schitat prin nerabdare dar izbucneste in finalul poeziei unde poetul creaza visul de iubire, imaginea pura a iubirii in care apare perechea sub salcim unde ore intregi isi va sopti vorbe de iubire si isi va face gestul culminant ce face iubirea pura. "Ne-om razima capetele unul de altul"; versifica sarutul, in final intervine usor retorica intrebare "Astfel de noapte bogata cine pe ea n-ar da viata lui toata" poetul exprima ideea ca este gata sa-si dea viata pentru acest gest de suprema puritate a iubirii. Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii insusi. Este o iubita ideala spre a carei iubire aspira poetul in versurile "sub un salcim draga ma astepti tu pe mine", "Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina" simbolizeaza acea pasionata si gingasa plenitudine a iubirii.

SCRISOAREA III: Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind niste satire. Tematica acestor scrisori are in centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducator de popoare. Scrisoarea III abordeaza tema patriotismului si a geniului conducator de popoare. Geneza este legata de perioada de ziarist la "Timpul". Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivitatii romane in momentul independentei de stat din 1877. Eroismul ostasilor romani misca in Eminescu adinci simtaminte inspirindu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului. Compozitia se realizeaza pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are doua parti: -in prima parte se celebreaza iubirea de patrie si de neam; - partea a doua este o satira adusa prezentului decazut. Ca tehnica Eminescu foloseste tehnica savanta a proportiilor. In prima parte poetul nu abordeaza direct subiectul bataliei de la Rovine ci il incadreaza cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasata in perioada de crestere a imperiului otoman, batalia de la Rovine a constituit un zid care a oprit expansiunea tuceasca. Poemul cuprinde doua momente epico-lirice: trcut si prezent incadrate de un prolog si un epilog. Prologul prezinta vertiginoasa crestere a imperiului otoman, ce este explicata simbolic printr-un copac urias a carei umbra untuneca intreaga lume. Eminescu prezinta aceasta legenda, infatisind un sultan. Luna se preschimba in fecioara si sultanul simte cum din inima lui creste un copac al carei umbra cuprinde intreg pamintul. Cutremurat, sultanul, se trezeste si interpreteaza visul ca trimis de profet. Este prezentata o sinteza poetica a citorva epoci de crestere realizata sugestiv prin repetitii si enumerari ce creaza impresia puternica de furtuna "an cu an", "neam cu neam"; se face trecerea apoi la realitate si urmeaza momentul evocarii poporului nostru. Prima secventa cuprinde 6 versuri si reda asezarea celor doua ostiri pe cimpul de la Rovine, urmarind desfasurarea orgolioasa a turcilor avind o armata de 100.000 de osteni si pe de alta parte cei 30.000 de romani. Eminescu abia sugereaza prezenta romanilor. Se sugereaza disproportia dintre armate nu numai numerica ci si sub aspectul tehnicii de razboi. Urmatorul episod este dramatic si se defineste prin cuvintele rostite si din atitudinea lor. Intilnirea celor doi conducatori este redata pe baza dialogului. Eminescu descrie pe Mircea ca pe un mosneag si ii descrie imbracamintea. In acest dialog se infrunta ingimfarea cotropitorului care n-a cunoscut decit victorii cu demintatea si intelepciunea adevaratului conducator care isi apara "saracia si nevoile si neamul". Mircea este simbolul datinei al ospitalitatii si bunei credinte, dar dirz prevenitor si demn. La sirul victoriilor enumerate de Baiazid, Mircea prezinta istoria de aparare a tarii incepind cu acel oaspe pina la orgoliosii romani. Toti conducatorii sint simbolizati prin numele lui Darius numit Ispaste. Toti au cerut in numele stapinirii "pamint si apa" si printr-un joc de cuvinte, poetul desemneaza ironic infringerea acestor cotropitori, se facura "toti o apa si un pamint". Exista in aceste versuri o sinteza a istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteza a luptelor pentru apararea tarii si a fiintei neamului. Este prezent in dialogul lui Mircea si ginditorul care face distinctie intre razboaiele de cucerire si cele de aparare si se clarifica ideea de solidaritate a neamului in apararea teritoriului tarii. De cealalta parte se defineste orgoliul cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodata infringerea se exprima printr-o cascada de cuvinte mari. Batalia de la Rovine este un tablou plin de dinamism in care se reliefeaza vitejia, iubirea de patrie dar si virtutile ostasesti. Cei doi conducatori trec in planul al doilea, in prim plan fiind ostile. Printr-o aliterare de imagini vizuale si auditive dinamice intr-un ritm fulgerator poetul evidentiaza tactica de de lupta a romanilor; ei ies surprinzind pe dusmani. Deschiderea bataliei o realizeaza calaretii a caror desfasurare constituie o surpriza, loviturile lor venind din toate partile cuprinzind oastea turceasca. Loviturile lor sint insotite de zgomotul scarilor de lemn, ritmul este intr-o crestere continua. Procedeele stilistice subliniaza ideea de furtuna de cataclism. Totul este intr-un clocot urias ce se reflecta in peisaje si imagini: grindina, ploaie, cerul se dezlantuie pe pamint centrul acestui cataclism este Mircea. Tinta acestui cataclism este imparatul peste a carui armata se intinde umbra mortii. Partea a doua poate fi considerata un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada publicistica de la "Timpul", avindu-si izvorul in sentimentul de profunda deziluzie in fata falsului patriotism si a demagogiei patriotale. In aceasta parte lipseste introducerea si incepe cu o antiteza "veacuri de aur". Despartindu-se de trecut, Eminescu mai lasa sa se auda inca odata acorduri de neuitat adresindu-se eroilor trecutului ajunsi la moda in prezent. Eminescu sesizeaza cu sarcasm ca marile glorii au devenit un prilej nou pe care o alta persoana folosindu-i pe eroii de