u9l24lq
Am vazut ca in Muntenia, din deosebite cauze, nu s-a putut dezvolta un curent critic, ca in Moldova.
De aici nu urmeaza ca toti scriitorii din Muntenia au cazut victime exagerarilor novatoare. Un Alexandrescu, un Balcescu, un I. Ghica au rezistat contagiunii. Dealtmin trelea, criticismul moldovenesc, care a luptat impotriva curentelor extrem novatoare din toate partile locuite de romani, nu si-ar fi ajuns scopul daca n-ar fi dat rezultate si aiurea decat in Moldova. Faptul ca un Alexandrescu, un Balcescu sau un Ghica au fost in legaturi cu criticii din Moldova, colaborand chiar la revistele critice moldo venesti, dovedeste si inraurirea acestui curent asupra scrii-

torilor munteni, si faptul ca orice spirit critic de aiurea a trebuit sa se alipeasca la marele curent critic moldovenesc.
Dar un Alexandrescu, un Balcescu si chiar un I. Ghica la inceput de fapt n-au fost critici. Ei n-au luptat impotriva novatorilor nici in teorie, ca Russo, nici prin opere artis tice de propaganda, ca Alecsandri in comediile sale. Cel mult daca au influentat pe contemporanii lor prin exem plu, deci indirect — asa, de pilda, cum i-a influentat Alec sandri prin poeziile sale. Si, dupa cum influenta exercita ta prin exemplu de catre Alecsandri prin poezii nu se poate socoti, fireste, ca o activitate de critic — si nici n-am socotit-o —, tot asa, nici opera lui Alexandrescu ori
Balcescu nu se poate socoti ca o atare activitate, desi, inca o data, aceste opere au putut sa aiba un rol insemnat in ferirea publicului de influenta novatorilor.
Este un personaj care ar putea fi citat aici, si anume
Eliade Radulescu. In Gramatica sa de la 1827, el are in privinta limbii o atitudine justa si reprezinta bunul-simt.
El declara, ca si Russo, ca si Odobescu mai tarziu, ca nu scriem pentru stramosi, ca sa schimbam limba latinizand o, ci pentru contemporani. Dar, totusi, nu putem pune pe
Eliade in randul spiritelor critice, pentru ca atunci cand presiunea sistemelor lingvistice a crescut, cand rolul criticii ar fi fost mai urgent, el n-a mai putut rezista, si, de la
1840, cu al sau Paralelism1, ajunge unul dintre cei mai aprigi si mai primejdiosi propagandisti ai reformarii lim bii, incat persoana lui devine tinta atacurilor unui Russo,
Alecsandri, Eminescu etc.

Iar in literatura, importanta prea mare ce o da Eliade traducatorilor din limbile straine (lucru de care, cum am vazut, nu s-a entuziasmat niciodata scoala critica moldo veneasca) si lipsa oricarui interes si intelegere pentru curentul poporan sunt tot atatea trasaturi care ne fac sa-l consideram printre importatorii, foarte merituosi dealt mintrelea, ai culturii straine, dar nu printre adevaratii ei asimilatori.
Si nici in politica, cum am avut prilejul sa arat aiurea1,
Eliade nu poate fi socotit ca un spirit critic, ci ca un novator exagerat, chiar si atunci cand profesa conservatis mul, un conservatism doctrinar, importat de aiurea, exotic.
Un om care reprezinta cu adevarat spiritul critic in
Muntenia este Odobescu, pe care il gasim, de la inceput, de la primii pasi pe care ii face in publicistica, colabora tor al Romaniei literare. E semnificativ faptul ca publicatia la care se adreseaza tanarul muntean Odobescu este aceasta revista critica din Iasi. Si tot atat de caracteristic e faptul ca, mai tarziu, cand are revista sa, Revista romana, el publica, in 1863, urmarea Cugetarilor defunctului Russo, care nu-si putuse tipari opera intreaga, Romania literara fiind nevoita sa-si suspende aparitia. Iata un exemplu ca critica, oriunde a aparut, a fost conditionata de critica din Moldova si s-a subordonat ei.
Este cunoscuta lupta lui Odobescu, inceputa in 1871, impotriva latinistilor prin repetatele critici ce aduce, ca membru al Academiei, dictionarului lui Laurian si Mas sim2 . Autorii dictionarului, zice Odobescu, nu pun in dictionar limba romaneasca vorbita si scrisa, nu fac din

dictionar “oglinda limbii din trecut pana in prezent”, ci recomanda crearea unei limbi mai asemanatoare cu limba latina, o limba cum li se parea lor ca trebuie sa se fi vorbit intr-o epoca mai veche. Dar, zice Odobescu, noi scriem pentru cei de azi, si nu pentru cei din trecut. Iar ideea ca acel dictionar ar putea sa patrunda in tinerime si ca limba din el ar putea sa devina limba urmasilor ii pro voaca o adevarata spaima1.
Intrand in detalii, el recomanda Academiei sa nu fie riguroasa in alegerea cuvintelor romanesti si in etimolo gism si sa nu fie “prodiga“ in neologisme2 . Sa nu fie rigu roasa in alegerea cuvintelor, caci slavonismele — mai ales de ele era vorba — sunt justificate prin uz, si daca le-am alunga, am rapi originalitatea limbii romane, care, in deose bire de alte limbi romanice (care sunt latine, plus germanice etc.), e alcatuita din limba latina, plus slavona. Slavonis mele care trebuiesc alungate, si nici ele toate, sunt cele datorite influentei a doua slavone, traducerilor bisericesti, si inca acele care fac parte din limba bisericeasca actuala nu trebuiesc inlocuite decat foarte incet, pentru ca limba bisericeasca are un caracter venerabil, care cu greu poate fi atins3.
Sa nu fie “prodiga“ in neologisme, caci nu sunt nece sare decat acele neologisme, care denumesc idei ori lucruri

noi, pentru care nu exista cuvinte bastinase; de aceea, sa se scoata “galicismii nejustificati” introdusi prin traduceri servile din limba franceza1.
Sa nu fie prea riguroasa in etimologism: forma cuvin telor sa fie cum e in limba vie — maine nu mene —, caci, inca o data, nu scriem pentru trecut, ci pentru prezent.
Odobescu se ridica, deci, cu putere impotriva ortografiei ardelene in genere si a celei a lui Cipariu in specie2 .

Odobescu isi da seama de greutatea de a scapa de aces te “sisteme” 3 care ne-ar putea face sa ne pomenim cu doua limbi: una in Ardeal si alta aici4. Si anume: in Ardeal o limba creata prin concesii facute arhaismelor si aici o alta, creata prin concesii facute limbilor neolatine moder ne. El chiar observa ca, gratie acestor sisteme — si con tribuind si provincialismele, ca si lipsa de comunicatii intelectuale —, gazetele unei provincii au ajuns sa nu fie intelese in celelalte provincii5 .
Dar Odobescu, sa nu uitam, e muntean, si ca atare nu poate scapa cu totul de influenta “sistemelor”. El va fi de parere, de pilda, ca trebuie sa reinviem arhaismele pierdute6 de ordine latina — ceea ce n-ar fi spus-o un Russo —, iar in propria-i ortografie, va face concesii “etimologismu lui”, scriind, de pilda, pucin (putin), véra (vara) etc. Dar vom starui in curand asupra “muntenismului” acestui critic.
Aceeasi atitudine de critic o are Odobescu si in privinta literaturii. Se-ntelege de la sine ca acest estetician fin nu

a putut — ca si Alecsandri, ca si dl Maiorescu si ceilalti critici — sa se entuziasmeze de o opera romaneasca, nu mai pentru ca e romaneasca. Dar avem de relevat ceva mai important: in opera sa gasim ideea ca literatura romaneasca nu se poate nationaliza si infrumuseta decat prin inspirarea de la literatura populara1 . Aceasta idee, eminamente moldoveneasca, Odobescu trebuie s-o fi impru mutat de la critica din Moldova. Dar el n-a staruit asupra acestei probleme capitale — lucru in care noi vedem, iarasi,
“muntenismul” sau2 .
Acest “muntenism” apare clar in ideile lui politice. Odo bescu, sufleteste, a fost un Alecsandri, cu toate deosebi rile dintre dansii: Odobescu — spirit disciplinat, capabil sa se specializeze intr-o ramura a stiintei; Alecsandri — tip ideal de diletant. Incolo, acelasi epicureism si scepti cism, aceeasi placere a indeletnicirii cu lucrurile frumoa se, acelasi aristocratism rafinat.
Daca Odobescu ar fi fost moldovean, ori ar fi trait in
Moldova, el chiar de ar fi fost un “partas din acea generatie de la 1848, care-si hranea inima cu cele mai vii si mai inalte aspiratiuni”, cum numeste pe oamenii care au facut pe ’483, totusi ca “inclinat, dealtmintrelea, mai mult din fire, catre ocupatiunile literare si istorice”, cum zice imedi at tot el despre sine, probabil ca n-ar fi avut in politica nici macar atitudinea destul de cumpanitoare a lui Russo, ci atitudinea lui Alecsandri, care, si el, la 1848, a fost
“partas” al miscarii revolutionare, dar care, spirit sceptic

si rafinat, “inclinat” si el “din fire catre ocupatiile litera re”, a devenit mai tarziu conservator. Traind insa in
Muntenia, tara “liberalilor”, a “rosilor”, in tara luptei pentru transformarea Romaniei, el a fost un “patruzeci optist”, un “ros”.
Bineinteles ca vorbim de ideile si de activitatea lui
Odobescu de pana la 1880, din perioada de formare a statu lui roman, din vremea cand partidul liberal, mai mult
“ros”, nu-si schimbase inca fizionomia si aspiratiile, schim bare data pe fata prin retragerea lui C.A. Rosetti.

Odobescu e ceea ce s-a numit mai tarziu un “taranist”.
Constatand ca pamantul e pe nedrept al “ciocoiului” si ca taranul e “rob”, prevede ca in curand pamantul va fi
“inapoiat” taranimii. Mai mult. El nu se arata ca un popo ranist, cand, constient de datoria ce o are fata de taranime, a carei munca ii da posibilitatea sa se cultive, se simte obligat sa-i dea si el in schimb ceva din cultura pe care el o poate capata gratie acelei munci a taranimii1 . El vrea ridicarea politica a taranimii, participarea ei la trebile statului, prin schimbarea sistemului electoral si ridicarea ei culturala si economica, prin crearea de scoli si banci populare2.
In deosebire de criticii “Junimii”, el recunoaste ca tara a progresat si exagerand, desigur, constata ca fondul co respunde formelor, ceea ce-l face sa fie un admirator al
Frantei, care, zice el, ne-a civilizat3.
Si fiindca acei care au adus acele forme, acea civilizatie, sunt liberalii, el le aduce laude si face parte dintre ei. Si, dandu-si seama de rolul burgheziei muntene in redestep-

tarea nationala si in introducerea formelor noi, Odobescu are cuvinte de lauda pentru “Bucurestiul” liberal, care, observa el, a silit si pe dusmanii liberalismului sa devina liberali1.
Acest “liberalism” il face sa ia o atitudine prietenoasa fata de evrei, la 1879, in vremea revizuirii constitutiei2.
Acest “liberalism” il face pe munteanul Odobescu sa fie un iredentist3 . (Moldovanul Eminescu, cu tot patriotismul sau si cu tot sentimentul sau adanc al unitatii neamului romanesc, zicea ca iredentismul tine de teoriile ieftine, ca pacea universala etc.)
Daca vom adauga la toate acestea si cantarea trecutu lui in felul lui Bolintineanu: evocarea vremurilor de barbatie pentru a imbarbata prezentul4 — o stare su fleteasca caracteristica mai degraba la scriitorii munteni decat la cei moldoveni —, ni se va lamuri, in sfarsit, figura lui Odobescu: sinteza de criticism si de patruzeci optism pur.
Sinteza aceasta e simbolizata chiar prin publicatiile in care-si incepe cariera sa de scriitor. Ca critic, l-am vazut ca se alipeste la Romania literara din Iasi. Ca “patruzeci optist”, il vedem colaborator al Romanului lui C. A. Ro setti, unde si-a publicat aproape toate articolele, de care ne-am folosit mai sus. Aceasta alipire a lui Odobescu la aceste doua publicatii ne da, ea singura, fizionomia spe ciala, si unica dintr-un punct de vedere, a acestui om, si ne arata posibilitatea sintezei criticismului moldovenesc cu patruzecioptismul muntenesc.

Aceasta dualitate — care, in realitate, este o armonie:
Odobescu a fost un suflet armonios —, aceasta dualitate l-a facut pe Odobescu, care avea in sine un junimist, sa nu se alipeasca de “Junimea”, de care-l indeparta patruzeci optismul sau, specific spiritelor din Muntenia.
Mai tarziu, dupa 1880, dupa desfiintarea vechiului partid liberal, atunci cand incepe haosul si nedumerirea in viata politica a tarii, cand Romania trece prin una din cele mai ingrate perioade ale istoriei ei contemporane,
Odobescu apuca alte cai, manat de alte consideratii, care nu mai intereseaza.