Poezia Rugaciune deschide volumul „Poezii” (1905), volum premiat de Academia Romana in urma unui raport redactat de Titu Miorescu. Este o arta poetica a poeziei programatica din care se desprinde conceptia poetului asupra misiunii artei si a poetului. O. Goga s-a manifestat cu dierite prilejuiri ca un adevarat tribun al neamului, al ROM din TRAN: „... scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile puterii prin sufletului lui si se transforma intr-o trimbita de alarma”. Titlul poeziei sugereaza gestul de implorare catre divinitate deoarece poetul se afle in cautarea drumului autentic in poezie. Poetul va ajunge de la o poezie intimista caracteristica epigonului post-eminescian la o poezie cu un caracter social si national. In prima strofa prin metafore de o mare concentrare, eul liric apare in postura de cautator al drumului autentic in arta: „In drum mi se desfac prapastii/ Si-n negura se-mbraca zarea”. Poetul se simte dezorientat, are senzatia de gol psihic: „Ratacitor, cu ochii tulburi/ Cu trupul istovit de cale” si astfel se motiveaza metafora simbol din versul final: „Parinte - orinduie-mi cararea”. Cautaea unui drum prorpiu in creatie apare ca o obsesie mai ales datorita faptului ca se folosesc multe cuvinte din sfera semantica a cuvintului drum: carare, cale. In strofa a doua revine din nou invocatia catre Dumnezeu care datorita verbului „indreapta” este ca un strigat de durere, creaza o atmosfera liturgica, sugerind in acelasi timp o treapta superioara in cautarea drumului spre idealul artistic. Din strofele urmatoare reiese ca pentru Goga actul poetic inseamna transfigurarea in arta a vietii si a nazuintelor societatii. Apar simblori metaforice care sugereaza ideea ca opera de arta exploreaza prin forme specifice tainele lumii, ca da glas sentimentelor umane de dragoste si ura, de dragoste si tristete: „da-mi cintecul si da-mi lumina/ da-i raza soarelui de vara”. Folosirea verbelor la modul imperativ chiar la inceputul versului sugereaza dinamica sufleteasca a unui temperament romantic: „Alunga patimile mele/ Pe veci strigarea lor o fringe/ Si de durerea altor inimi/ Invatama pe mine a plinge”. In ultimele strofe textul are un caracter mobilizator, lexicul se incarca de o grava tonalitate prin cuvinte ca „durere”, „lacrimi”, „amarul”. Artistul trebuie sa fie deci un artist al patimirii unui intreag neam. Volumul „Poezii” si apoi volumul „Ne cheama pamintul” se constituie ca o adevarata patimire. „Cum tot amarul se revarsa/ Pe strunele infiorate/ Si cum sub bolta lui aprinsa/ In smalt de fulgere albastre/ Incheaga-si glasul de arama: Cintarea patimirii noastre”.