Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ORIENTARI CULTURALE IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI AL XIX-LEA. MODERNIZARE SOCIALA SI IDEAL NATIONAL. JUNIMISMUL. TEORIA "FORMELOR FARA FOND" LA T. MAIORESCU SI M. EMINESCU
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, societatea romaneasca a intrat intr-un proces de modernizare rapida pe toate planurile, iar cultura romana a cunoscut o dezvoltare impresionanta, ce s-a concretizat in multe realizari de performanta. Este epoca marilor clasici ai literaturii romane, epoca in care formele de creatie se diferentiaza mai pregnant, iar operele autorilor romani dobandesc treptat o certa originalitate stilistica si nationala (in arta plastica, in teatru si in muzica, in arhitectura si urbanistica etc.). Este si epoca in care se modernizeaza invatamantul, in care are loc o diversificare a presei; este epoca in care se afirma, in diverse sfere de activitate sociala, numerosi specialisti de prim rang (in economie, medicina, constructii, stiintele naturii etc.); este epoca in care apar, pe fundalul unui climat spiritual efervescent, si o serie de ganditori originali, care au asimilat temeinic curentele de idei occidentale si elaboreaza acum sisteme de gandire in prelungirea acestora sau in replica fata de teoriile occidentale. k8y14yt
Este o perioada fructuoasa pentru creatia literara si filosofica, pentru disciplinele sociale, istorice si umane, o perioada de inaltare a culturii romane la standardele valorice ale modernitatii. Grupurile politice si intelectuale, desi propuneau actiuni si ritmuri diferite de infaptuire a reformelor, se intalneau in ceea ce priveste proiectul global al modernizarii si al integrarii in Europa.
1. SERIA SHIMBARILOR POLITICE SI ECONOMICE
O caracterizare globala a epocii trebuie sa mentioneze faptul ca, dupa revolutia pasoptista, societatea romaneasca parcurge o perioada de tranzitie accelerata de la vechiul regim la unul de factura moderna, democratica, tranzitie ce are drept puncte nodale formarea statului roman unitar, modernizarea structurilor politice si dobandirea independentei de stat. In acelasi timp, este o perioada de schimbari structurale in organismul societatii romanesti si, totodata, de racordare a Romaniei la spatiul civilizatiei occidentale. Ritmul accelerat in care se deruleaza la noi episoadele modernizarii genereaza insa si o serie de contradictii si dificultati specifice.





Epoca lui Cuza
Cele mai spectaculoase transformari sunt cele din plan politic si institutional, care se concretizeaza in reforme legislative si administrative, in formarea unor structuri politice moderne, structuri democratice si constitutionale asemanatoare cu cele din statele dezvoltate europene. Unirea Principatelor a fost precedata de o ampla dezbatere politica si culturala, ce s-a finalizat cu hotararile celor doua “Divanuri ad-hoc” din toamna anului 1857.
Aceste Divanuri ad-hoc, la care au participat pentru prima data si reprezentanti ai taranimii, si-au desfasurat lucrarile la Iasi si Bucuresti in toamna anului 1857, fiind dominate de exponentii miscarii unioniste. Ele au hotarat Unirea Principatelor intr-un singur stat, sub numele de Romania, cu un principe dintr-o familie domnitoare straina, precum si introducerea unui regim constitutional si parlamentar. Totodata, ele au prevazut inviolabilitatea domnitorului, responsabilitatea guvernului in fata Adunarii Reprezentative, care era conceputa dupa modelul unei Adunari Obstesti, cu larga reprezentare, pentru a exprima interesele tuturor categoriilor sociale.
Hotararile celor doua Divanuri ad-hoc - ce aveau caracterul de adunari constituante, intrucat erau alcatuite din reprezentanti alesi ai poporului - au fost apoi dezbatute de o comisie a puterilor garante si pe baza lor s-a semnat Conventia de la Paris, in 7/19 august 1858, care reprezinta de fapt noul cadru constitutional pentru reorganizarea Principatelor, pe baza caruia s-a infaptuit si Unirea lor in 1859. Conventia de la Paris nu prevedea o unire efectiva a Principatelor. Ea stipula ca fiecare Principat va avea cate un Domn, un Guvern si o Adunare Electiva separate. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 si, respectiv, 24 ianuarie 1859, de catre Adunarile elective de la Iasi si Bucuresti, poporul roman a realizat astfel, in fapt, Unirea Principatelor Romane, consacrand astfel formarea statului roman modern unitar.
Conventia de la Paris, desi nu admitea unirea organica a celor doua state, prevedea atat reforme sociale, precum desfiintarea privilegiilor de clasa, cat si introducerea unui sistem politic modern, cu separarea puterilor in stat si alegerea unei adunari reprezentative prin intermediul unui scrutin cenzitar. Puterea legislativa urma sa fie exercitata de Domn impreuna cu Adunarea Electiva si Comisia Centrala de la Focsani (comuna pentru cele doua Principate). Puterea executiva era exercitata de Domn, impreuna cu Guvernul. Puterea judecatoreasca era incredintata tribunalelor. Proiectele legilor de interes comun, elaborate de Comisia Centrala, erau dezbatute de Adunarile Elective si, daca erau aprobate, erau promulgate de Domn. Legile de interes special pentru fiecare Principat erau pregatite de Domn si supuse spre aprobare Adunarilor.
Structurile politice ale statului unitar roman au fost reorganizate astfel conform principiilor democratice moderne. Puterea legislativa, cea executiva si cea judecatoreasca erau separate, iar sistemul parlamentar era unicameral. Procedurile erau cele moderne, specifice regimului parlamentar. Initiativa legislativa apartinea puterii executive. Domnul putea convoca Adunarea Electiva si in sesiuni extraordinare sau putea sa o dizolve.
Infaptuirea unei uniri politico-administrative efective necesita formarea unui singur guvern si a unui singur Parlament. Dupa indelungate negocieri cu puterile garante, A.I.Cuza a obtinut, la sfarsitul anului 1861, consimtamantul acestora si al Turciei de a forma un singur guvern national si de a contopi cele doua Adunari Elective intr-o singura Adunare Legiuitoare. Intr-o proclamatie catre tara, din 11 decembrie 1861, Cuza afirma ca “Unirea este indeplinita” si toate fortele natiunii sunt cuprinse intr-o “singura Romanie”. Cele doua Adunari elective s-au unificat, la 24 ianuarie 1862, intr-o singura adunare, cu sediul la Bucuresti, care devenea astfel capitala statului roman unitar. La 24 ianuarie 1862, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a prezentat un amplu program de reforme in fata primului Parlament al Romaniei, cu denumirea de “Adunarea Legislativa a Romaniei”.
Datorita votului cenzitar restrictiv, prevazut in Conventia de la Paris, forul legislativ era dominat de exponentii marii proprietati funciare, care se opuneau cu tenacitate reformelor democratice si liberale preconizate de Domnitor, adept al unui liberalism moderat, si de oamenii politici care il sprijineau. Opozitia consevatoare se manifesta indeosebi fata de proiectul de reforma electorala, care prevedea reducerea censului si largirea cadrului electoral in chip semnificativ, si fata de proiectul reformei agrare, amandoua menite sa elibereze taranimea de servitutile feudale si sa permita participarea la viata politica si a altor categorii sociale.
Aceasta este ratiunea pentru care, dupa repetate tentative de a promova legea agrara, la 2 mai 1864 Cuza dizolva forul legislativ si reuseste sa obtina, prin plebiscit, acordul populatiei pentru faimoasa lege agrara, pentru o noua lege electorala, mai permisiva, si pentru documentul numit Statut dezvoltator al Conventiei de la Paris din 7/19 august 1858, prin care se introduce sistemul parlamentar bicameral in Romania, odata cu infiintarea Senatului. Desi “Statutul” lui Cuza preciza, inca din preambulul sau, ca “legea fundamentala a Romaniei” este si ramane Conventia de la Paris, totusi, prevederile sale concrete si chiar folosirea denumirii oficiale de “Romania” sunt semnificative pentru intentia domnitorului de a consacra autonomia completa a statului roman fata de Poarta Otomana si fata de puterile garante. Pe baza acestui document, apreciat ca fiind prima Constitutie a Romaniei, acceptata si de puterile garante, domnitorul Cuza a obtinut o recunoastere internationala a deplinei autonomii a tarii in treburile sale interne si a initiat o modernizare profunda a sistemului legislativ si institutional.
In perioada 1864-1866, domnitorul Unirii a infaptuit marile reforme politice si economice, a modernizat legislatia, pe toate planurile, urmarind consolidarea sistemului institutional si reorganizarea administrativa a tarii, inzestrarea tarii cu norme juridice si institutii democratice, similare statelor europene dezvoltate. Astfel, au fost adoptate Legea instructiunii publice, Codul penal si Codul de procedura penala, Codul civil si Codul de procedura civila, Legea pentru organizarea judecatoreasca, Legea pentru organizarea puterii armate, Legea pentru instituirea consiliului permanent al instructiunii publice, numeroase alte legi, decrete-legi si reglementari ce priveau organizarea garzii civile, introducerea sistemului metric de masuri si greutati, infiintarea Camerelor de Comert, a Casei de Depuneri si Consemnatiuni, proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, exproprierea pentru cauza de utilitate publica si multe altele. Reconstituind semnificatia epocii, Eminescu va spune ca in perioada lui Cuza s-a plamadit "intregul aparat al unei depline suveranitati interne si externe” a statului roman, realizand astfel baza nationala a dezvoltarii capitaliste.

Viata politica intre 1866-1918.
Dupa abdicarea domnitorului A.I. Cuza, la 11 februarie 1866, si aducerea pe tron a Principelui Carol I, s-a elaborat o noua Constitutie, adoptata la 1 iulie 1866. Noua lege fundamentala era intemeiata pe principii democratice si liberale, in consonanta cu tendintele progresiste si curentele de idei dominante in epoca, fiind inspirata in multe privinte de Constitutia belgiana din 1831, considerata una dintre cele mai inaintate ale timpului respectiv. Constitutia din 1866 a consacrat unitatea statala infaptuita sub Cuza, precizand si faptul ca statul roman va purta denumirea de “Romania”. Era important, de asemenea, ca ea nu facea nici o referinta la suzeranitatea Imperiului Otoman asupra tarii.
Aceast asezamant fundamental a constituit un puternic instrument juridic pentru introducerea reformelor democratice si pentru sprijinirea proceselor de modernizare economica si sociala. Constitutia a furnizat garantii pentru libertatile individuale si dreptul de proprietate, a statornicit regimul parlamentar in Romania, bazat pe principiul separatiei puterilor in stat si pe limitarea prerogativelor sefului statului, pe responsabilitatea ministrilor in fata Parlamentului.
Constitutia din 1866, care a fost modificata, in sens democratic, in 1879, 1881 (cand Romania a devenit Regat) si in 1884, a constituit un puternic instrument juridic pentru introducerea reformelor democratice si pentru sprijinirea proceselor de modernizare economica si sociala, prin care Romania s-a integrat in structurile europene ale vremii.
Senatul si Camera Deputatilor au fost dominate, pana la sfarsitul primului razboi mondial, de cele doua mari partide ale vremii (sau de fractiuni ale acestora): Partidul National Liberal si Partidul Conservator. In virtutea dreptului de a dizolva camerele, de a numi si revoca pe ministri, Regele a asigurat echilibrul sistemului politic prin practica “rotativei guvernamentale” intre cele doua partide, fara a afecta insa caracterul parlamentar al regimului. Sub presiunea fortelor aflate in opozitie si a opiniei publice, suveranul numea un nou guvern si apoi dizolva Camerele pentru a se organiza noi alegeri. In conditiile unui electorat restrans, usor de influentat, guvernul, utilizand diverse mijloace de presiune, isi asigura majoritatea necesara in Senat si Adunarea Deputatilor.
Avand in vedere acest mecanism al “rotativei guvernamentale”, in epoca circula o afirmatie a lui P.P.Carp, care sustinea ca “in Romania nu sunt guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale”, astfel incat, acelasi fruntas junimist obisnuia sa spuna: “Dati-mi guvernul si va dau parlamentul”. Regimul de monarhie constitutionala, asa cum a fost instituit prin Constitutia din 1866, cu toate limitele sale, derivate mai ales din votul cenzitar, a consolidat treptat mecanismele vietii democratice si a propulsat Romania intr-un ciclu al modernizarii rapide, integrand-o in structurile europene ale vremii.
Constitutia din 1866 a instituit un sistem electoral bazat pe un cens de avere foarte ridicat, cu repartizarea inegala a alegatorilor in colegii electorale. Acest sistem electoral era favorabil fortelor conservatoare, marilor proprietari funciari, precum si varfurilor paturii liberale, iar taranimea, categoria cea mai numeroasa, putea alege, in mod indirect, prin colegiul al patrulea, un numar foarte restrans de deputati. De altfel, discrepanta dintre noile institutii democratice si starile de fapt (dintre “tara legala” si “tara reala”) a fost una dintre cele mai controversate probleme in gandirea politica si sociala a timpului. Teoria “formelor fara fond”, dezvoltata de Maiorescu si Eminescu, preluata apoi de alte curente de gandire, exprima nu doar perspectiva critica conservatoare asupra noilor asezaminte juridice si institutionale, ci si o situatie reala, vizibila pentru orice observator obiectiv. Aceasta discrepanta reprezenta o acuta si dramatica provocare la care societatea romaneasca trebuia sa raspunda in perspectiva modernizarii sale.
Aceasta problematica este reluata si de curentele politice si culturale la inceputul secolului XX. Militantismul democratic al curentului poporanist, adept al votului universal, noua viziune si directie promovate de Partidul National Liberal, enuntate in programul din septembrie 1913, vor infrange pana la urma opozitia conservatorilor si vor reusi sa determine modificarea radicala a Constitutiei, in iunie 1917 (sub presiunea razboiului), pentru a permite infaptuirea unei noi reforme agrare, renuntarea la votul cenzitar si adoptarea votul universal. Marea Unire s-a infaptuit sub auspiciile acestor reforme politice si economice, care vor deschide un nou ciclu istoric.

Problematica economica si reflexul ei cultural
In plan economic avem de-a face cu transformari in sensul modernizarii si al introducerii raporturilor capitaliste, care vor trai multa vreme in simbioza cu elemente ale relatiilor feudale. In structura economica a tarii, bulversata de reforme incoerente si de o serie de fenomene specifice capitalismului salbatic, marea proprietate funciara avea inca o pondere covarsitoare. Reforma agrara din 1864 a reprezentat un mare act politic si economic, fara a lichida in totalitate raporturile economice de natura feudala. Improprietarirea taranilor prin aceasta reforma, infaptuita de guvernarea Cuza-Kogalniceanu, nu a reusit sa rezolve decat partial spinoasa problema agrara a Romaniei. Cei mai multi tarani care au primit pamant, eliberati in mod formal de servitutile de tip feudal, nu au reusit sa-si consolideze o situatie economica independenta, datorita unui complex de conditii specifice, dar mai ales datorita prevederilor extrem de restrictive din faimoasa lege a “tocmelilor agricole”, adoptata indata dupa abdicarea silita a lui Cuza.
Dependenta taranilor de proprietarii marilor latifundii si impovararea lor cu dari si taxe catre administratie, sistemul de arendare si absenta progresului tehnic in agricultura, au agravat continuu situatia taranimii si au adus Romania, la inceputul secolului XX, intr-o situatie critica, avand in vedere si slaba dezvoltare a industriei. Gherea a numit acest sistem economic “neoiobagist”. Timp de o jumatate de secol, pana la reforma agrara din anii 1919-1921, “chestiunea argara” se va afla in centrul gandirii sociale si al dezbaterilor politice din Romania. Schimbarea acestui sistem politic restrictiv, bazat pe votul cenzitar, si a regimului economic “hibrid”, “neoiobagist”, se va realiza, in urma unor ample confruntari politice, abia dupa primul razboi mondial.
Fenomenul cel mai caracteristic rezida in faptul ca Romania a intrat in relatiii comerciale de tip capitalist cu Apusul dezvoltat, dar nu-si obtinea produsele destinate exportului printr-o productie de tip capitalist, industrial, ci printr-o economie preponderent agrara, necompetitiva. Romania vindea produse agricole si materii prime, importand produse de consum, mai putin utilaje. De aceea, capitalismul s-a afirmat in spatiul romanesc, in intervalul 1830-1880, mai mult sub forma capitalului de camata si a capitalului comercial, factori care au ruinat efectiv forta economica a vechii boierimi, dar nu au produs, in compensatie, o clasa de mijloc consistenta, adica o burghezie nationala capabila sa preia sarcinile economice si politice ale modernizarii. Aceasta este concluzia analizelor istorice intreprinse de Stefan Zeletin. Fara o baza industriala dezvoltata, neavand ce oferi la export decat produse agricole, Romania si-a deschis pietele fata de capitalul strain, fapt care a avut drept rezultat o stagnare si o adancire a decalajului fata de economiile apusene, o inevitabila subordonare economica a tarii.



Sociologul Ilie Badescu a consacrat o perspectiva interpretativa ce se bazeaza pe distinctia dintre capitalismul autocentrat si constructiv, dezvoltat in metropola occidentala, si capitalismul parazitar si excentrat, aparut in mediul societatiilor periferiale, precum era si aria romaneasca. Astfel, fenomenul cel mai caracteristic sub raport economic rezida in faptul ca spatiul romanesc, blocat in drumul sau firesc spre modernitate de sincopa fanariota, a reusit sa iasa in prima jumatate a secolului al XIX-lea din suburbia Imperiului Otoman, dar a intrat treptat in a doua jumatate a secolului in suburbia metropolei capitaliste apusene. Asa cum spunea Lovinescu, axul vietii noastre istorice s-a schimbat radical dinspre Rasarit spre Apus, au fost adoptate structuri politice de factura moderna, democratica, dar structurile economice erau mult ramase in urma, astfel ca, in relatiile comerciale si economice cu tarile occidentale, Romania se afla intr-o conditie de periferialitate. Spre acest tip de capitalism parazitar, care ne transforma in piata de desfacere a capitalului occidental si in surse de materii prime, ne impingea conjunctia cu totul particulara a unor factori interni si externi.
Mai intai e de remarcat faptul ca Romania se afla si in aceasta perioada in zona de actiune a celor trei imperii. E de remarcat, totodata, ca sarcina dezvoltarii sociale interfera organic cu sarcini de ordin national. Conditia interimperiala favoriza acest tip de capitalism subdezvoltat, generand, totodata, o serie de fenomene negative in plan economic, social si cultural. Fata de aceasta situatie se declanseaza reactia culturii critice romanesti, care da expresie tendintei de scoatere a Romaniei din situatia de subordonare economica si a necesitatii de a construi o cultura moderna originala.
In aceasta perioada apar in cultura romana o serie de curente culturale, pe care Zeletin le-a considerat curente “reactionare”, dar ele au avut un rol crucial in epoca, intrucat au constientizat fenomenul de periferializare economica si au contribuit la cautarea unor solutii economice si politice orientate spre o modernizare autentica. Independenta politica, obtinuta in 1877, avea nevoie de un suport economic corespunzator. Aceasta necesitate este formulata in perfecta constiinta de cauza de Eminescu atunci cand afirma ca “Libertatea adevarata si neatarnarea economica sunt doua notiuni identice”. In consecinta, contrar tezei lui Stefan Zeletin, aceste curente - si in primul rand Junimismul - au avut un sens constructiv, care nu poate fi inteles fara a raporta pozitiile lor doctrinare la conditiile economice ale Romaniei, fata de care ele sunt un raspuns teoretic si cultural. Elita intelectuala a epocii a constientizat faptul ca imperativul momentului il reprezenta formarea culturii romane moderne, a unei culturi nationale originale, care sa legitimeze existenta statului roman si puterea de creatie a poporului nostru.
Asadar, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, poporul roman se afla in fata unei provocari istorice noi, la care trebuiau gasite raspunsuri adecvate. Un raspuns politic a fost dat de generatia unionista, de epoca lui Cuza, si de efortul de racordare institutionala la structurile democratice ale Europei Occidentale. Raspunsul economic era mai dificil, avand in vedere inapoierea in care se afla tara. Raspunsul cultural a fost, insa, exceptional.
Cultura romaneasca e dominata acum de doua tendinte complementare: tendinta de asimilare a ideilor si a modelelor culturale apusene si tendinta de a crea in orizontul specificului national. Aceasta epoca se caracterizeaza prin nazuinta de a recupera intarzierea istorica, de a arde etapele dezvoltarii, de a crea o cultura competitiva pe plan european. Cum demonstreaza Mircea Eliade, in epoca se manifesta un patos deosebit al creatiei, de factura renascentista, o adevarata demiurgie culturala, ce a dus la sincronizarea vietii noastre spirituale cu marile tendinte ale culturii occidentale.
Aceasta ecuatie interna a culturii romane a fost dezechilibrata uneori, datorita unor pozitii excesive, intr-o directie sau alta, dar a evoluat spre un echilibru matur, care a propulsat societatea si spiritualitatea noastra spre modernitate. Acum este perioada in care se fixeaza matricea problematica a culturii romane moderne, matrice pe care o vom intalni, reluata, la toti marii nostri ganditori si creatori.

2. INSTITUTIONALIZAREA VIETII CULTURALE

Institutii si asociatii culturale
In aceasta perioada se formeaza suprastructura politica si culturala a statului roman modern. Viata spirituala si mecanismele educatiei se reaseaza in tipare moderne. Invatamantul, presa, biserica, administratia, armata, diplomatia, cultura in toate componentele ei, intra intr-un proces de institutionalizare moderna, ies din starea informala si trec intr-una normativa si codificata. Astfel, in aceasta perioada are loc faurirea unei structuri institutionale moderne in plan cultural si un proces accelerat de modernizare a invatamantului.
In aceasta perioada domniei lui Cuza se infiinteaza universitatile de la Iasi (1860) si Bucuresti (1864), precum si o serie de institutii stiintifice si culturale cu o importanta majora: Societatea romana de stiinte (1862), Societatea de stiinte naturale (l865), Ateneul Roman (1865), Academia Romana (1866).
Totodata, se modernizeaza si se diversifica presa si productia editoriala. Iar in spatiul romanesc aflat sub dominatie straina (Transilvania, Bucovina, Basarabia) se intemeiaza numeroase asociatii, societati culturale, asezaminte si institutii care vor avea un rol fundamental in lupta pentru unitatea nationala, cum a fost, de exemplu, societatea ASTRA, intemeiata la Sibiu in 186l.
Acest vector de reorganizare institutionala a culturii romane inregistreaza un moment relevant in 1867, cand se pun bazele Academiei Romane. Aceasta institutie apare dupa o lunga perioada de gestatie si tatonari, pentru noul asezamant militand o serie de carturari precum: I. H. Radulescu, G. Baritiu, Aron Pumnul, Ioan Maiorescu, V.A. Urechia, Aug. Treboniu Laurian, G. Sion, s.a. Pregatita in acest interval de efervescenta institutionala, Academia Romana cumuleaza proiectele mesianice ale generatiei pasoptiste si deschide orizontul unei vieti spirituale cu un punct central de gravitatie. Printr-un decret al Locotenentei Domnesti din 1 aprilie 1866 se infiinteaza "Societatea Literara”, cu un numar de 21 de membri, selectati din toate provinciile romanesti: 4 din Tara Romaneasca, cate 3 din Moldova, Transilvania si Basarabia, cate doi din Maramures, Bucovina, Banat si Macedonia.
Acesti exponenti ai culturii romanesti nu s-au putut intruni decat in august 1867, la Bucuresti, intr-o atmosfera de ingrijorare, dar si de intens patriotism. Era anul in care se perfectase dualismul Austro-Ungar, fapt resimtit dureros de romanii din acest imperiu, intrucat vor fi supusi unei sistematice politici de deznationalizare. Prima sedinta a Academiei s-a tinut sub semnul ideii de unitate culturala a romanilor de pretutindeni, ca o replica la opresiunea nationala la care erau supuse provinciile romanesti din exteriorul statului roman de atunci.
Dar anul 1866 este flancat si de alte evenimente decisive. Este anul in care Eminescu debuteaza la “Familia” si incepe sa cutreiere spatiul romanesc, intr-o calatorie cu valente initiatice. De cativa ani, pe scena culturii se afirmau noi protagonisti, cum ar fi Obodescu si Hasdeu, ultimul, furtunos si excentric, cu ambitii nemasurate, dar si cu inzestrari iesite din comun, va incerca sa acopere toate registrele creatiei si ale gandirii.
La Iasi, in anii 1863-64, s-a infiintat societatea “Junimea”, expresie a unei noi stari de spirit si a unui nou program cultural. Cand avea loc prima intrunire a “Societatii Literare” (august 1867), care isi modifica numele chiar atunci, la propunerea lui Baritiu, in “Societatea Academica Romana” (abia in 1879 va primi denumirea de Academia Romana), pozitiile de principiu ale “Junimii” erau deja exprimate (revista “Convorbiri literare” aparuse la 1 martie 1867).
Momentul fondator al Academiei se inscrie intre aceste repere, care fac mai vizibila confruntarea care se deschide intre generatii, programe si mentalitati culturale. Noii agenti culturali, fara a fi grupati compact intr-un front ideologic, cu exceptia celor de la Junimea, aduc cu ei un alt mod de intelegere a culturii si a raportului dintre cultura si societate, o alta strategie a tranzitiei spre modernitate, opereaza deci cu o alta paradigma globala, care va deveni dominanta in urmatoarele decenii. Filiatii se pot descoperi, dar conflictul dintre noile forte culturale -; cu noua lor viziune si strategie asupra modernizarii - si generatia pasoptista era deja viu la 1866. Iata cateva planuri in care acest conflict devine vizibil.

Invatamantul si viata stiintifica
Evolutia invatamantului este legata de numele intemeietorilor Gheorghe Asachi si Gheorghe Lazar. Primul deschide la Iasi, in 1814, la Academia Domneasca, un curs de ingineri botanici, in timp ce, peste cativa ani, in 1818, la Bucuresti, dupa cum am vazut, Gheorghe Lazar intemeiaza invatamantul in limba romana.
O alta initiativa apartine boierului luminat Dinicu Golescu - autorul lucrarii Insemnare a calatoriei mele (1826) - care a infiintat, in 1827, pe mosia sa de la Golesti, o scoala pentru sateni, unde ii aduce ca profesori pe transilvaneanul Florian Aaron si pe Ion Heliade Radulescu. Intors dintr-o calatorie prin tarile din Apus, Dinicu Golescu se arata uimit de constrastul dintre progresele civilizatiei occidentale si starea de inapoiere a tarii sale, constientizand astfel decalajul istoric in care ne aflam (Expresia acestei atitudini va fi numita “complexul Dinicu Golescu”, un complex de inferioritate a romanilor fata de lumea occidentala). Cuprins de un elan reformator, Dinicu Golescu militeaza pentru dezvoltarea invatamantului si pentru schimbari sociale, astfel ca, impreuna cu Heliade Radulescu infiinteaza in 1826 “Societatea literara”, avand ca program sprijinirea initiativelor culturale.
Acelasi neobosit Heliade Radulescu va publica, in 1827, la Sibiu, lucrarea Gramatica romaneasca, cu o vadita intentie didactica, in care propune ortografia fonetica in locul celei etimologice. La Blaj, in 1841, Timotei Cipariu, un filolog de mare eruditie, adept al etimologismului, publica Extract de ortografie cu litere latine.
In anii 1833 (in Tara Romaneasca) si 1835 (in Moldova) apar primele legiferari privind invatamantul, care era organizat in patru cicluri, de la cel elementar pana la cel de nivel universitar si de specialitate. Un rol important in evolutia spre forme moderne de educatie a jucat Academia Mihaileana, infiintata la Iasi, in 1835, ca institutie de invatamant superior, cuprinzand discipline precum istorie, drept, arhitectura, chimie, matematica. La aceasta institutie, in 1843, Kogalniceanu va rosti faimosul sau Cuvant de deschidere al celui dintai curs de istorie nationala, iar Ion Ghica inaugureaza aici, in acelasi an, primul curs de economie politica. Personalitati ale invatamantului sunt si Eftimie Murgu (profesor de filosofie), Petrache Poenaru, Ioan Maiorescu, Simeon Barnutiu, Timotei Cipariu, mai tarziu Carol Davila. Invatamantul se diversifica, astfel ca putem consemna intemeierea unor scoli si institute de profil:
• in 1841, la Iasi, Scoala de arte si meserii, prin care se pun bazele invatamantului artistic si politehnic;
• in 1850 - Conservatorul de muzica, la Bucuresti;
• in 1852, la Bucuresti, Scoala de agricultura, transformata in 1869, de catre economistul P.S.Aurelian, in Scoala centrala de agricultura si silvicultura, la Herastrau (devenita, de-a lungul anilor, Institutul agronomic);
• in 1857, la Bucuresti, Scoala nationala de medicina si chirurgie (devenita Institutul de medicina si farmacie);
• in 1860 si 1864 - universitatile de la Iasi si Bucuresti;
• in 1860, la Iasi - Conservatorul de muzica,
• in 1864 - Scoala nationala de punti, sosele, mine si arhitectura, transformata in 1867 in Scoala nationala de poduri si sosele (nucleul viitoarei Scolii politehnice din Bucuresti).
• in 1864 - Soala de Belle-Arte din Bucuresti
Intreaga retea de invatamant este reorganizata in timpul domniei lui Cuza, odata cu Legea instructiunii publice (1864), care prevedea obligativitatea si gratuitatea invatamantului elementar de patru clase. Invatamantul va cunoaste o schimbare majora la sfarsitul secolului al XIX-lea, odata cu legile si reformele initiate de Petre Poni si Spiru Haret.
Literatura stiintifica inregistreaza si ea inceputuri notabile. Astfel, in 1843, Nicolae Kretzulescu incepe publicarea, in mai multe volume, a unui Manual de anatomie descriptiva. In 1844, Balcescu publica studiul sau despre Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei pana acum, iar in 1845, impreuna cu August Treboniu Laurian, scoate Magazin istoric pentru Dacia, revista in care publica studii si documente de istorie nationala. Dionisie Fotino scria, inca pe la 1818, Istoria vechii Dacii, cea numita acum Transilvania, Valahia si Moldova, expresie a constiintei unitatii nationale. Tot in 1845, la Iasi, Kogalniceanu publica in trei volume Letopisetele Tarii Moldovei.
Este o epoca a intemeietorilor si in plan stiintific, de asimilare a descoperirilor stiintifice moderne si de formare a terminologiei stiintifice, in diverse domenii, o epoca in care apar primele manuale romanesti de fizica, matematica, biologie, chimie, tehnica etc., prin contributiile unor autori precum C. Virnav, St. Micle, Teodor Stamati (fondator al unui laborator de fizica in 1840, autor al unui Dictionaras de cuvinte tehnice). Interesul pentru stiintele pozitive creste, apar biblioteci scolare si de specialitate, se modernizeaza tipografiile, se introduc multe inventii, masina cu aburi, telegraful electric (1853) si generatorul electric (1882). Pentru prima oara in Europa se introduce la Bucuresti iluminatul public cu petrol lampant (1857) si cu energie electrica la Timisoara (1884). In 1867, Romania participa la expozitia universala de la Paris.
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), spirit stiintific modern, economist si agronom, dupa experienta pe care o are ca membru in comisia de improprietarie, stabilita de guvernul provizoriu in timpul revolutiei pasoptiste, initiaza o serie de cercetari de factura monografica si publica, in 1850, studiul Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja. Isi va continua cercetarile, publicand alte lucrari de aceeasi factura, care il fac un precursor al scolii monografice in sociologie.



Dupa momentul pasoptist, marcat de operele lui Balcescu, Kogalniceanu si Barnutiu, in cultura romana apare o noua generatie de istorici, lingvisti, folcloristi, scriitori, economisti si specialisti in diverse domenii, care vor ridica si nivelul invatamantului. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea se infiinteaza numeroase societati care sprijina si organizeaza activitatea stiintifica, institutii universitare de specialitate, laboratoare si statiuni experimentale, publicatii stiintifice de prestigiu. Alaturi de intelectualii grupati in societatea “Junimea”, se afirma numeroase personalitati care vor consacra pe plan national disciplinele stiintifice moderne: in istoriografie (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Papiu Ilarian, Al. Odobescu, Gr. Tocilescu, A.D.Xenopol, apoi Dimitrie Onciu, Iorga si Parvan), in economie (Dionisie Pop Martian, P.S.Aurelian, Xenopol), in filologie (Cipariu, Laurian, Hasdeu, Al. Philipide, Ovid Densuseanu), in stiintele naturii (Gr. Cobalcescu, Gr. Stefanescu, Emanoil Bacaloglu, Dimitrie Brandza - intemeietorul Gradinii botanice din Bucuresti, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Petre Poni, Emil Racovita), in medicina (Carol Davila, Nicolae Kalinderu, Victor Babes, G. Marinescu, Ioan Cantacuzino), in folcloristica si etnografie (C. Dem. Teodorescu, Teodor Burada, Petre Ispirescu, Lazar Saineanu, Teodor Pamfile, Simion Florea Marian, Arthur Gorovei, Niculita Voronca etc.).
O premiera stiintifica si tehnica de prestigiu apartine inginerului Andrei Saligny, care intrebuinteaza pentru prima data in lume betonul armat in constructii si realizeaza podul de la Cernavoda (1890-1895), cel mai lung la acea vreme, peste 4 km, opera in care aplica de asemenea solutii tehnice noi. In sfarsit, la inceputul secolului XX, putem consemna performantele romanesti in domeniul aeronauticii, prin Traian Vuia, Aurel Vlaicu si Henri Coanda (1886-1972), ultimul fiind cel care a conceput si construit primul avion cu reactie din lume, in 1910, iar in 1934 a descoperit efectul care-i poarta numele, cu numeroase aplicatii tehnice.

3. DE LA PASOPTISM LA JUNIMISM
De la epoca fondatorilor titanici, la epoca specialistilor
Conjunctura pe care o avem in vedere este aceea a trecerii de la pasoptism la junimism, in perioada 1848-1866. Este intervalul in care se modifica nu numai structurile politice, dar si strategia globala a modernizarii. Acest fapt este vizibil in atitudinile elitei culturale si politice fata de sarcinile istorice ale momentului.
Desi titanismul, enciclopedismul si profetismul national sunt caracteristici dominante ale intregului secol al XIX-lea, totusi, odata ce unda pasoptismului mesianic se stinge treptat, dupa 1860 asistam la o diminuare a acestui tip de personalitate intelectuala in favoarea “specialistilor” ce se afirma intr-un camp restrans al culturii, explorandu-l in adancime. Apar economisti de profesie, istorici specializati in raport cu anumite teme si epoci, savanti ce exploreaza un domeniu particular al stiintelor naturale, scriitori care se specializeaza intr-un gen anumit (proza, poezie, dramaturgie etc.) si care nu mai au veleitati de oameni politici. Formula de personalitate titanica se prelungeste (vezi Hasdeu si Eminescu), dar nu mai e dominanta. Necesitatile interioare ale culturii romane impuneau acum o disociere a sferelor de activitate, a valorilor si a sferelor culturale, idee promovata si de Maiorescu, care a transformat-o intr-un instrument eficace al faimoasei sale actiuni critice.

“Cultura eroica” si “cultura critica”
Daca punem fata in fata cele doua epoci - care se despart destul de semnificativ in intervalul 1859-1866 -; putem folosi distinctia dintre "cultura eroica" si "cultura critica", distinctie propusa de sociologul Ilie Badescu, pentru a marca diferentele de paradigma dintre ele, dar si continuitatile. Sa observam distinctiile cele mai expresive.
"Cultura eroica" domina perioada cuprinsa intre 1821 si 1866. Ea este ilustrata de o generatie de intemeietori (de institutii, asezaminte culturale, societati, scoli, presa, reviste, tipografii, biblioteci etc.); sunt oameni polivalenti, “fauritori de proiecte”, care au deschis santiere vaste, au initiat perspective noi, au asezat pietre de hotar, au defrisat linii de evolutie, au absorbit principalele teme si idei din orizontul european, au racordat si sincronizat cultura romaneasca la spiritul timpului, animati de un patos luciferic al creatiei, pentru a recupera decalajul istoric fata de Apus, acumulat in secolul fanariot, pentru a "arde etapele” evolutiei, pentru “a inalta” neamul la conditia de natiune europeana.
Din aceasta actiune concertata, ce duce la Unirea Principatelor, rezulta insa si o juxtapunere de planuri si de obiective, o coexistenta de stiluri, curente de gandire, ideologii, metodologii, directive estetice si politice, imposibil de repartizat pe o scara a succesiunilor, precum in Occident. Ele se actualizeaza aproape concomitent, in functie de obiective si directii de actiune, intr-o perioada aglomerata, de cateva decenii, 1821-1859: luminism, rationalism, romantism, neoclasicism, umanism, realism, liberalism, idealism social, mesianism utopic si national, providentialism, evolutionism, istorism, pozitivism etc.
De aici rezulta titanismul personalitatilor care trebuiau sa raspunda la solicitari divergente, sa umple "golurile” culturii romane. E o sfortare titanica a spiritului romanesc de a nu pierde cursa modernitatii, de a se sincroniza cu ritmul lumii europene. Mircea Eliade sintetizeaza paradigma specifica a acestei "culturi eroice”, care reactualiza modelul Cantemir (el insusi aparut la capatul unui secol de cultura eroica, secolul al XVII-lea, dupa care va urma desincronizarea produsa de secolul fanariot).
Iata imaginea acestei culturi care a scos societatea romaneasca din interregnul fanariot, a repus-o pe linia de plutire a unei dezvoltari moderne si a racordat-o la structurile europene:
"Aceleasi preocupari variate si contradictorii; aceeasi sete de a strabate cat mai multe din geografiile spirituale ale lumii; aceeasi activitate multilaterala, uneori grabita, alteori improvizata, izvorata insa intotdeauna din dorinta de a sili cultura romaneascaa sa sara cat mai multe etape, inaltand-o pe «plan mondial», dovedind puterea de creatie a geniului romanesc (...). Cativa oameni trebuiau sa faca atunci tot, si sa faca repede. Dar ce vointa inspaimantatoare de creatie! Se poate spune ca anii 1821-;1880 au fost singura jumatate de secol de megalomanie romana, cand noi ne credeam centru atentiei universale. Ceea ce caracterizeaza intreaga aceasta epoca este setea de monumental, de grandios; (...) gestul spiritual dominant al secolului XIX romanesc este un gest al Renasterii: creatii pe mari modele, planuri gigantice, constiinta demnitatii umane, mesianism romanesc. «Dumnezeu era cu noi»".
Recunoastem in acest portret pe intemeietorii cu spirit “mesianic” si deopotriva “pozitiv”: Gheorghe Lazar si Tudor Vladimirescu, pe Gh. Asachi I. H. Radulescu, George Baritiu, Kogalniceanu, Balcescu, Alecsandri, Alecu Russo, Barnutiu, Timotei Cipariu, Aug. Tr. Laurian, Al. Hasdeu, Iosif Vulcan s.a. La aceasta serie de personalitati intemeietoare putem adauga si pe cei care inaugureaza deja seria “specialistilor”, precum Ion Ionescu de la Brad (care initiaza sociologia monografica inca de la 1848), Ion Ghica sau Dionisie Pop Martian (in gandirea economica).
Multe dintre personalitatile exemplare ale “culturii eroice” (I. H. Radulescu, George Baritiu, Timotei Cipariu, Aug. Tr. Laurian, Al. Hasdeu, Iosif Vulcan etc.) sunt tocmai figurile care vor domina Societatea Academica la infiintare. Inainte de a iesi din arena, vechea generatie “se achita” de o datorie pe care si-o asumase: aceea de a pune la edificiul culturii romane moderne nu numai pietrele de temelie, ci si piatra din capul unghiului, insufletind, inca o data, ideea unitatii nationale prin intemeierea Academiei, institutie cu functie de centralitate a culturii romanesti moderne.
Academia Romana, ca sa ramanem la acelasi exemplu, a reprezentat un simbol al unitatii nationale. Intr-un discurs pronuntat in 1916, intr-un alt moment de cumpana si de incandescenta pentru destinul unitatii nationale, Delavrancea sustinea ca, intrucat Academia a adunat de la inceput "sub aceeasi cupola” reprezentanti ai spiritului romanesc din intreaga arie locuita de romani, el a vazut in ea, timp de o jumatate de veac, "imaginea virtuala a Romaniei Mari”, ”simbolul premergator” al unitatii politice. E limpede ca la noi unitatea culturala a fost un ferment al unitatii politice, un simbol premergator el ei.
Aceasta generatie de intemeietori se raporta, spune Eliade, la mari modele culturale (Biblia, Homer, Cervantes, Shakespeare, Rafael etc.) si era insufletita de “un sincer sentiment de colaborare, de solidarizare in creatie; oricine era chemat si erau toti alesi («scrieti baieti!»), pentru ca intreg poporul romanesc este un popor ales (romanul e viteaz, e bun, e «poet»)”. Spiritul critic, dincolo de functia lui organica, prezenta in orice forma de creatie, asa cum il concepea Kogalniceanu, nu devenise inca un program, ca la Maiorescu, program care, pe langa functia sa de salubritate si de disociere a valorilor de nonvalori, a avut ca efect si inhibarea unor initiative creatoare.
“Si ce nu putea face romanul in prima jumatate a secolului XIX? Putea face un Stat (si l-a facut), putea sa faca reforme sociale care «sa inmarmureasca Europa», putea sa faca o noua limba romaneasca. «Maimutareala a Europei», s-a spus mai tirziu. Cred ca e o judecata pripita; oamenii nostri voiau sa intreaca Europa, ei se simteau «zorii unei noi umanitati», incepeau o «noua istorie»”.
Aceasta atitudine “mesianica”, “profetica”, dominata de “vointa de creatie” istorica, pe care Eliade o elogiaza ca ferment al modernizarii, va fi inlocuita treptat, dupa epoca intemeietoare a lui Cuza, de atitudinea critica, in care tema rationalizarii instrumentale a evolutiei spre modernitate si tema organicitatii sociale si istorice a acestei evolutii (“tensiunea dintre idealuri sociale si realitati nationale” ) vor deveni componente ale unei ecuatii contradictorii, ecuatie codificata in teoria formelor fara fond.
“Cultura critica” va fi reprezentata de noua generatie de intelectuali, pe care Maiorescu o numeste explicit "directia noua" in cultura romana, caracterizata in principal prin spiritul critic si prin dorinta de a realiza o modernizare de fond, de a inalta calitativ nivelul culturii romane, de a o introduce intr-o relatie competitiva cu Europa. Fara a abandona ideea-pivot a unitatii nationale, "directia noua” intelege sa o slujeasca acum cu alte mijloace.
Cultura noastra cunoaste acum un proces de autonomizare a valorilor, o infuzie masiva de pozitivism, de spirit analitic si critic. Maiorescu cere mereu “adevar”, adica studiul faptelor, aplecare spre stiintele empirice, confruntare cu experienta, competenta, temeinicie, adecvarea criteriilor la specificul domeniului in cauza etc. El insusi va trece, dupa 1880, de la planul general al criticii sociale, ce privea “formele” ca o structura-cadru aflata in dezacord cu “fondul”, de la “critica judecatoreasca”, de principii, vazuta de el ca o “sinteza generala in atac”, la o critica aplicata, specializata in raport cu obiectul ei, la o critica aplicata operelor individuale, din diverse sfere de activitate spirituala.
Stilul profetic, ce opera cu marile simboluri nationale, confuzia criteriilor, enciclopedismul haotic si lipsit de aplicatie sunt respinse cu vehementa. "Valoarea oricarui ideal atarna de partea lui cea realizabila”, afirma Maiorescu. Marile idealuri pasoptiste isi pierd forta de impact si de galvanizare a constiintelor. Se cere acum, cu insistenta, instrumentalizarea lor, operationalizarea lor practica. In locul marilor idealuri “utopice” se impune o orientare realista si mai pragmatica. Antiteza lui Eminescu in "Epigonii" intre generatia titanica ("sfante firi vizionare”, cei care "convorbeau cu idealuri”) si generatia contemporana lui, in care se includea ("simtiri reci, harfe zdrobite” etc.), antiteza "foarte exagerata”, zicea Maiorescu, surprinde, totusi, o semnificativa schimbare a metalitatilor.

4. EVOLUTIA FENOMENULUI ARTISTIC IN SECOLUL XIX: INSTITUTII, CURENTE, PERSONALITATI

Prima jumatate a secolului al XIX-lea poate fi caracterizata ca o epoca a intemeietorilor si a organizatorilor de institutii culturale moderne. Este perioada in care societatea si cultura romaneasca asimileaza intens modele si idei din patrimoniul modern, se fac traduceri din literaturile occidentale, se intemeiaza institutiile de presa, se multiplica rapid publicatiile stiintifice si tipografiile, iau nastere sau se dezvolta institutiile de invatamant artistic, apar organizatii si asociatii culturale, teatrale, muzicale si de arte plastice. Este perioada in care literatura face un salt calitativ spre forme moderne de expresie (in poezie, nuvela, roman, dramaturgie), isi extinde aria tematica, registrul stilistic si limbajul, alimentandu-se concomitent din traditia folclorica si din influenta exercitata de modelele literare occidentale.

Literatura si presa
In 1829, cei doi intemeietori, Asachi si Heliade-Radulescu scot la Iasi si Bucuresti primele periodice romanesti, “Albina romaneasca” si, respectiv, “Curierul romanesc”. In 1837, cele doua gazete scot cate un supliment literar, “Alauta romaneasca” si, respectiv, “Curierul de ambele sexe”.
Dupa inceputurile poeziei, reprezentate de poetii Vacaresti (Ienachita, Alecu si Nicolae), care valorifica sugestii din lirica populara si din cantecul de lume, de Iancu Vacarescu, poet mai elaborat si mai savant, de Costache Conachi, poet al amorului, si de Budai-Deleanu, cu epopeea sa cunoscuta, “clasici intarziati”, cum ii numeste Calinescu, in contextul miscarii romantice, de redescoperire a trecutului, Vasile Carlova publica in 1830 poeziile Ruinurile Targovistei si Marsul ostirii romane, urmat de Grigore Alexandrescu, spirit in care se intalnesc influente neoclasice si accente romantice, cu volumul sau din 1832, in care figureaza Umbra lui Mircea la Cozia. Are loc o schimbare a limbajului literar, o intensificare a asimilarii stilurilor europene, diversificarea temelor si a genurilor abordate, o profesionalizare a scrisului, ca si o institutionalizare a vietii artistice.



Prin opera de mare amplitudine a lui Heliade Radulescu, poezia capata elanuri romantice, metafizice si cosmogonice, sub influenta lui Lamartine si Victor Hugo, iar capodopera sa, Zburatorul, ramane o marturie a unei sensibiltati poetice de mare rafinament.
In 1847, Anton Pann publica la Bucuresti faimoasa lui lucrare Proverburi sau Povestea vorbei, opera de interferenta intre folclor si literatura culta, cu ingrediente masive de proverbe si zicatori, cu finalitati didactice si etice, dar de mare forta expresiva si tehnica a versificatiei. Calitati care se etaleaza si in lucrarea Spitalul amorului.
Un scriitor viguros, modern in expresie si romantic in atitudini, este Costache Negruzzi (1808-1868), creator al nuvelei istorice la noi, autorul capodoperei Alexandru Lapusneanu, un expresiv tablou de epoca, facut din profunde observatii psihologice si sociologice, cu personaje bine conturate. Odata cu Dimitrie Bolintineanu, C. Negruzzi, Cezar Boliac, Alecu Russo si Vasile Alecsandri, toti afirmati la mijlocul secolului al XIX-lea, cu importante contributii in fixarea si rafinarea limbii literare, literatura romana face un salt spectaculos spre modernitate, prin deschidere tematica, varietate stilistica si constiinta estetica profesionalizata. Acesti scriitori, dar si altii, se preocupa cu pasiune de folclor si cultura populara (initiaza culegerile sistematice de folclor -; Poezii poporale, culegere intocmita de V.Alecsandri in 1852), tendinta care le va orienta activitatea, pregatind astfel marea epoca a clasicilor, din a doua jumatate a secolului.
Scriitori de factura moderna ai fazei de tranzitie spre modernitate, dar si deschizatori de drumuri sunt Nicolae Filomon (1819-1865), cu romanul sau de referinta, Ciocoii vechi si noi, G. Baronzi, B.P. Hasdeu, cu nuvelistica si publicistica sa (de opera sa istorica ne vom ocupa separat) si Alexandru Odobescu (1834-1895), autor si el de nuvele istorice, Doamna Chiajna si Mihnea-voda cel Rau, de scrieri istorice si eseuri de mare rafinament (Pseudo-kinegheticos), de lucrari stiintifice (Tezaurul de la Pietroasa).
Sa mentionam si pe Ion Ghica (1816-1897), economist de patrunzatoare analiza, prozator cu un registru bogat, creator de tipuri umane, calitati vizibile si in vasta sa corespondenta cu oamenii timpului. Ion Codru Dragusanu (1818-1884), “spirit aventuros”, zice Calinescu, autor al unui jurnal de calatorie prin tarile europene, Peregrinul transilvan, este un scriitor inzestrat cu simt de observatie sociala, dar cu un limbaj latinizant. Alti scriitori ce intregesc galeria acestei epocii atat de colorate si contradictorii prin amestecul de stiluri si ideologii sunt Ioan Catina, autorul Marsului revolutionar de la 1848, Andrei Muresanu, creatorul imnului Un rasunet, devenit Desteapta-te, romane, Costache Negri, C.D.Aricescu, istoric al miscarilor de la 1821 si 1848, Gr. Lacusteanu, memorialist al epocii.
Presa va sustine initiativele literare si dramatice, va contribui la formarea unei constiinte artistice moderne. In 1838, George Baritiu infiinteaza la Brasov “Gazeta de Transilvania” (care a aparut neintrerupt pana in 1946), avand si ea un supliment literar “Foaie pentru minte, inima si literatura”, publicatii care au avut un mare rol in viata spirituala si in sustinerea miscarii nationale. Publicatia literara cu cel mai amplu ecou in epoca a fost “Dacia literara”, aparuta in 1840, sub conducerea lui Kogalniceanu, care a imprimat ideilor sustinute un aspect de program cultural, elaborat sub deviza originalitatii nationale a literaturii, dar si sub cea a unitatii spirituale a romanilor, angajandu-se sa publice “productii romanesti, fie din oricare parte a Daciei, numai sa fie bune”, telul fiind acela ca “romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti”.
In toate provinciile romanesti aflate sub stapanirea habsburgilor, Transilvania, Bucovina si Banat, intelectualitatea romaneasca a luptat pentru dreptul de folosire a limbii romane si pentru emanciparea institutionala a romanilor ortodocsi de sub tutela mitropoliei de la Carlowitz, actiune dusa, printre altii, de prelatii Vasile Moga si Andrei Saguna, precum si de Samuil Vulcan si Moise Nicoara. Fata de politica de maghiarizare impusa de oficialitati in Transilvania, mai ales dupa 1841 (cand Dieta de la Cluj a impus prin lege limba maghiara ca limba oficiala), intelectualii romani au protestat energic, cum a facut-o Simion Barnutiu (prin cunoscutul studiu O tocmeala de rusine si o lege nedreapta), precum si umanistul sas Stephan Ludwig Roth, care declara: “Nu vad nevoia de a impune o limba oficiala a tarii. Caci noi avem deja o limba a tarii. Nu este nici limba germana, nici cea maghiara, ci limba romana”. In contextul cunoscut, miscarea revolutionara a romanilor din Transilvania s-a declansat pentru apararea drepturilor nationale, nerecunoscute de revolutionarii unguri.
In perioada revolutiei, presa a jucat un rol important, cele mai cunoascute publicatii revolutionare fiind “Pruncul roman”, condus de C.A.Rosetti, si “Poporul suveran”, sub conducerea lui Balcescu, unde acesta publica studiul sau Drepturile romanilor catre Inalta Poarta. Traditiile publicisticii literare vor fi preluate de “Romania literara”, aparuta la Iasi, in 1855 sub directia lui V. Alecsandri. Noua publicatie continua traditiile revistelor “Propasirea” si “Dacia literara”, avand ca obiectiv promovarea literaturii originale si a scrierilor stiintifice, precum si afirmarea spiritului critic. Desi revista nu a aparut decat un an, la ea colaboreaza cei mai valorosi scriitori ai momentului: D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, G. Sion, C. Negruzzi, A.I.Odobescu, Alecu Russo (care publica aici Cantarea Romaniei), M. Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Ionescu de la Brad s.a.
Ulterior, in epoca lui Cuza si pana la sfarsitul secolului, jurnalismul trece in faza sa propriu-zis moderna, publicatiile literare si stiintifice se diversifica, se profesionalizeaza, fiind sustinute prin studii si articole de condee de prima mana, precum Hasdeu, Odobescu, Maiorescu, Iacob Negruzzi, Iosif Vulcan, iar apoi de marii scriitori ai timpului, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Slavici, autori care dau stralucire epocii clasice a literaturii romane.
Spiritul Junimii se impune treptat, in presa si in literatura, separand valorile de mediocritati, prin introducerea criteriilor estetice in stabilirea ierarhiilor de valori. In opozitie cu Junimea si cu spiritul promovat de revista “Convorbiri literare”, poetul Alexandru Macedonski (1854-1920) infiinteaza cenaclul literar si revista “Literatorul” (1880), prin care promoveaza orientarea simbolista. Modernismul de orientare simbolista va fi continuat prin activitatea lui Ovidiu Densuseanu, mentorul revistei “Viata noua” (1905), adversa a orientarii traditionaliste de la “Samanatorul”.
Orientarea care se afla sub semnul redescoperirii trecutului romanesc se manifesta in diverse planuri (literatura, istorie, etnologie, filologie, arheologie, arta plastica etc.). Cautarea si definirea identitatii nationale in planul creatiei culturale nu au dus la refuzul influentelor si al formelor de expresie novatoare. Confruntarile de opinii referitoare la directiile estetice erau firesti in contextul unei culturii care voia sa-si afirme personalitatea in spatiul european. Unele miscari traditionaliste, de contrapondere la tendintele de imitatie sau de autonomie estetica, au aparut ca o reactie la decalajele dintre satul traditional si orasul aflat in proces de occidentalizare. Raspunsul la predominarea modelelor occidentale in stilul de viata al claselor superioare l-a constituit apelul la istorie si traditie, revalorizarea satului ca pastrator al specificitatii. Idealizarea vietii taranesti avea rostul de a insufleti ideea nationala si de a reconfirma increderea in formele specifice ale civilizatiei traditionale romanesti.
La inceputul secolului XX, tendintele modernizatoare au stat in echilibru cu cele traditionale, pregatind sinteza culturala realizata in perioada interbelica, anuntata de pe acum de sculptura lui Brancusi si muzica lui Enescu.

Evolutia teatrului si a dramaturgiei nationale
Pana la inceputul secolului al XIX-lea, teatrul s-a manifestat sub forma unor spectacole de divertisment, jucate in curtile boieresti, sau sub forma de teatru folcloric, cu ocazia unor sarbatori religioase. Primul spectacol de teatru a fost organizat de Gheorghe Asachi la Iasi, in 1816 (cu piesa “Mirtil si Chloe“). In Bucuresti, primul spectacol a avut loc in 1819. Dupa aceste inceputuri, miscarea teatrala a evoluat rapid si constant, fiind impulsionata de scolile aparute in cadrul “Societatii filarmonice” din Bucuresti (1833) si a ”Conservatorului filarmonic-dramatic” din Iasi (1836), avand ca program sprijinirea teatrului si a dramaturgiei originale romanesti.
In 1846 se construieste Teatrul National din Bucuresti, care va deveni, din 1885, printre primele institutii culturale din lume cu iluminat electric. Spre mijlocul secolului XIX, interesul publicului pentru teatru a dus la o prezenta aproape continua a trupelor straine in amandoua capitalele, la infiintarea unor trupe profesioniste si la permanentizarea spectacolelor in limba romana. In perioada pasoptista, teatrul joaca un rol major ca tribuna a ideilor de unitate nationala si reforma sociala, precum si ca mijloc de educatie artistica si civica.
Miscarea teatrala se dezvolta concomitent cu afirmarea dramaturgiei originale, domeniu in care Vasile Alecsandri ocupa un loc important. In 1840, el debuteaza in teatru cu piesa Farmazonul din Harlau. Vasile Alecsandri este un intemeietor al dramaturgiei nationale, iar dupa 1850 va scrie si va oferi scenei romanesti piesele din ciclul Coana Chirita, comediile de moravuri Iorgu de la Sadagura, Iasii in carnaval, drama istorica Despot-Voda. Piesa Chirita in Iasi sau doua fete si-o neneaca a fost jucata, dupa 1850, atat la Iasi, cat si in Bucuresti.
In 1864, invatamantul teatral se profesionalizeaza si se modernizeaza prin infiintarea conservatoarelor de arta dramatica din Iasi si Bucuresti. Dupa piesa lui Hasdeu, Razvan si Vidra, dramaturgia romaneasca atinge un moment de apogeu prin I.L.Caragiale, clasicul scenei romanesti, cu piesele scrise si jucate dupa 1880, O noapte furtunoasa, O scrisoare pierduta si D’ale carnavalului. "Datorita valorii comediilor sale de moravuri si caractere, din nefericire scrise intr-o limba care nu este de circulatie mondiala, Ion Luca Caragiale este poate cel mai mare dintre dramaturgii necunoscuti", spunea Eugen Ionescu, reputatul creator al teatrului absurdului. In aceeasi serie a clasicilor intra si Al. Davila, cu piesa Vlaicu Voda, si Barbu St.Delavrancea, cu ciclul sau de drame istorice.
Un rol de prim ordin l-au avut actorii si animatorii miscarii teatrale din epoca, printre care trebuie mentionati Costache Caragiale, Matei Millo si Mihail Pascaly (din trupa acestuia a facut parte si Eminescu o vreme). Ei au colindat cu trupele lor intreg spatiul romanesc, contribuind la intarirea legaturilor culturale dintre provinciile romanesti si la cimentarea sentimentului de unitate nationala.

Artele plastice si arhitectura
La inceputul secolului al XIX-lea putem consemna aparitia preocuparilor pentru forme moderne de pictura, pictura de sevalet, in ulei, cu o viziune neoclasica, desprinsa de traditia picturii bisericesti. Dupa epoca primilor portretisti (Al. Chladek) si a picturii cu subiecte istorice (C. Lecca), pictorii afirmati la mijlocul secolului al XIX-lea aduc elemente innoitoare si un suflu romantic-revolutionar, cu o tematica patriotica, aspecte vizibile in tablourile lui I. Negulici, Barbu Iscovescu, C-tin Rosenthal (autor al cunoscutului tablou Romania revolutionara), Carol Popp de Szathmary, Gh. Tatarescu (1820-1894) si Theodor Aman (1831-1891), ultimii doi, reprezentanti ai academismului, fiind si intemeietori ai invatamantului artistic la noi.
La mijlocul veacului, figura cea mai reprezentativa a plasticii romanesti este Theodor Aman, cu o opera importanta si diversa ca gen, cu reusite in portretistica si in pictura cu tematica istorica (celebrul tablou "Solii turci aduc daruri lui Mihai Viteazul din partea sultanului Mehmed al II-lea"). El are merite deosebite si in plan organizatoric, fiind principalul initiator al infiintarii Scolii de Arte Frumoase din Bucuresti (1864), al carei director a fost pana la moarte.
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea se afirma o noua generatie de artisti plastici, din randurile careia se detaseaza prin originalitate si forta de creatie Nicolae Grigorescu si Ion Andreescu, formati in mediul picturii impresioniste al Scolii de la Barbizon (langa Paris).
Nicolae Grigorescu (1838-1907), personalitate artistica de prim rang, a trecut de la pictura academista, de atelier, in timpul studiilor de la Paris, si a optat pentru metoda "plein-air", impusa de noua viziune a realismului si a impresionismului. Cu o inzestrare de exceptie, beneficiar al unei tehnici noi, Grigorescu este creatorul peisagisticii moderne romanesti, fiind cel dintai artist de la noi care a pictat ceea ce a simtit in fata spectacolului naturii. Tematica tablourilor sale e inspirata indeosebi din natura si din viata satului, realitati filtrate de o sensibilitate vibranta, cu o puternica unda de lirism. Cu o paleta deschisa si luminoasa, tablourile sale - indeosebi cele care infatiseaza scene din viata rustica (Car cu boi trecand un vad, Biserica din sat), personaje din universul taranesc (Pastorita, Taranca torcand, Taranca cu marama) - degaja o atmosfera de adanca meditatie si viziune optimista, stenica, fata de viata. Grigorescu a devenit un adevarat rapsod al pamantului romanesc, fiind apreciat ca un artist original, cu un puternic caracter specific national. In arta portretului, el a deschis un capitol nou, dovedindu-se un fin observator de caractere si un virtuos al penelului (Portret de evreu, Pe ganduri). Martor ocular pe campul de lupta, in timpul razboiului de independenta, Grigorescu a imortalizat pe panza o galerie de portrete ale soldatilor si scene de mare dramatism (Atacul de la Smardan).
Ion Andreescu (1850-1882), pictor de mare forta, a creat intr-o viata scurta o opera care face din el un artist de referinta. Pictura sa, fundamental diferita ca viziune de cea a lui Grigorescu, are un caracter profund, sobru, grav si meditativ.
La inceputul secolului XX, personalitatea de sinteza a picturii romanesti este Stefan Lu






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2022 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite