z4x18xe
"...Cand n-ai voie sa vorbesti decat cu tine insuti, iti pare ca ai ramas singur pe lume, ca nu esti decat semnul de intrebare al celui care ai fost sau ca traiesti intr-o lume de surdo-muti, cu care - ceea ce este si mai trist - nu poti comunica nici macar prin semne... De cele mai multe ori sonoritatea verbala iti incanta auzul, si minciuna cocheteaza cu adevarul dupa dispozitia urechii, nu a ratiunii. Linistea si atitudinea statica insa maresc si mai mult temerea de necunoscut... Zgomotul este mult mai uman decat linistea... Un concurs inscris te reintoarce fatal la haosul inform dinainte de creatia lumii" (Ion Minulescu, Corigent la limba romana, Bucuresti, "Cultura nationala", pag. 101-102). Practica literara confirma deplin psihologia si estetica implicata in aceasta marturisire. Povestirea lui Minulescu este vorbita. Intre felul cum vorbeste omul, si metoda dupa care isi scrie istorisirile artistul Minulescu nu intervin atitudini, nici de parada, nici de atelier. Prin inconjurul unor lungi si solide exercitii cu sonoritatile si cu substanta poetica a cuvintelor, acest scriitor a ajuns, cum se zice, sa scrie cum vorbeste. Abundenta comparatiilor apare pe alocuri prea putin controlata, totusi, comparatia ca procedeu general corespunde aici unei trebuinte normale si constante de a-si face gandirea palpabila continuu. Astfel, in total, fata de cetitori vorbirea lui Minulescu nu-i alta decat vorbirea lui cu sine insusi, cu acei pe care viata ii i-a scos in cale si care alcatuiesc tesutul insusi al povestirii. In sfera si la nivelul care i-au fost sortite, artistul isi prezinta amintirile din copilarie si tinerete cu o naivitate si simplicitate de vorba echivalente povestirii lui Creanga. Simbolismul de atatea ori categorisit ca deznationalizat prin excelenta este aici, prin excelenta, scriitor roman local.

*

Se stie ca unii din cercul "Junimii" supergingasi, nu faceau deloc haz adei "taraniile" lui Creanga. Rezistenta aceasta, din punct de vedere al unui gust cum am zice "distins", s-a trezit sa pozeze si impotriva povestirilor lui Minulescu, dupa ce, intre timp, ea se exercitase a face nazuri severe "mitocaniilor" lui Caragiale. E simptom al unui soi de estetica pedagogica si "distinguee", prin care anume parti ale publicului romanesc literar cred de trebuinta sa se manifeste si sa se defineasca insistent. Pentru arta literara, fenomenul e neglijabil cu desavarsire.
"Stia mama sa faca multe de toate, STIA SA FACA SI COPII" - zice, dupa cum mi s-a spus, textul original al lui Creanga. Pentru tipar, cuvintele subliniate aici au fost condamnate - "Junimea" le judecase prea indraznete. Exemplul acesta il dau pentru ca sa amintesc cat mai accentuat ca, si in literatura taraneasca - cea suprem sanatoasa si curata, va rog - erotica nu e excomunicata. Amintirea aceasta a unui fapt de experienta extrem de elementara trebuie facuta, fiindca, prin prostii diverse, pedagogic sentimentale, se cauta a se uita amanuntul patent ca in folclor, literatura erotica, de grad obscen clar, umple capitole de considerabile dimensii. Creanga insusi a colectionat in acest domeniu. Se admite totusi, ca articol obligator capital, ca unica muza a esteticii rurale este o Rodica pur lirica si candida, mironosita tricolora neatinsa de ganduri lumesti, nestiutoare de vorbe tari. Dar Creanga, taranul sanatos care ne povesteste - cu mana la gura, fireste, si cu zambetul istet - cum Mos Nichifor cauta, la vreme de noapte, lupul in padure, foarte de aproape cu tanara si rotunda jupaneasa Malca din Targul-Neamtului, isi aduce aminte savuros de cand, copilandru, i se duceau ochii, la scaldat, dupa picioarele goale ale unor fete care clateau panza, absolut intocmai cum isi aduce aminte si Minulescu, omul stricat al oraselor.
Pe vremuri, criticii patrioti nemti aveau aceste doua formule: senzualitate ordinara (gemeine Sinnlichkeit) pentru romanele franceze, senzualitate sanatoasa (gesunde Sinnlichkeit) pentru romanele nationale ale lor. Fara indoiala, formula se aplica totdeauna patriotic, chiar daca in cartea frantuzeasca erotica era, evident, foarte modesta, iar in cea germana te izbea o groasa porcarie. Asemenea metoda de evaluare, asezata si practicata de dragul unor idealuri, nu-i monopolul acelor critici nemti.
Nici Creanga, nici Minulescu nu puteau trata erotica asa cum cere filozofia morala a guvernantelor si cum prescriu autoritatile, sociale sau intelectuale, care, din interese felurite, recurg ocazional la acea filozofie morala. Creanga a fost cenzurat; Minulescu, nu. Acestui din urma i s-a intamplat sa scrie multi ani dupa ce Pierre Louys, Anatole France, Henri de Regnier, si cati altii, modificasera ireversibil paragraful care fixeaza limitele eroticii in codul moral-estetic al publicului mare insusi.
Fiindca piata noastra literara tine pasul strict cu Parisul, suntem dispusi astazi, in literatura romana, cu amanunte de tehnica erotica servite cu patos suculent, hrana dinadins pentru un public adolescent si rascopt; in comparatie, textul lui Minulescu e de o inocenta care va deceptiona pe liceeni si liceene, pe pedagogi si pedagoage deopotriva.
Notez toate acestea pentru ca lui Minulescu i se cauta cusur si pricina cu orice pret - si negresit, tactica bine intemeiata prevede sa dai in sarcina unui autor, inainte de orice, pacatul cel grozav al imoralitatii.

*

In Corigent la limba romana, ca si in Ros, Galben si Albastru, autorul ne joaca marionete, caror le canta pe un ton de humor rece aproape continuu. Cand pomeneste de lacrimi, Minulescu are grija, nu numai sa le usuce repede: le si anuleaza revenind printr-o originala modulatie aspra, la tonul blagueur, care rasuna in povestirea intreaga. Marionetele acestea sunt tipuri schematice, vazute dupa niste norme, pe care le putem numi clasice, ale fantaziei humoristice proprii orasanului roman. Gazdele sentimentale, dar nedelicate la socoteli, ministrul zapacit si totusi impertinent, seful de cabinet strengar si genial in invarteli, ziaristul transilvanean egal devotat Sigurantei generale romane si celei austro-ungare, sora de caritate rusoaica, exaltata si dracoasa, revoltatul basarabean, betiv si idealist din primul roman, ca si dascalii, directorii si liceenii, popii, cusatoresele si ofiteresele, ca si fetele disponibile dintr-o strada a Libertatii din Pitesti sau verisoarele accesibile; ca si Marele Duce rus care protejeaza pe o Lizica evadata, tot din Pitesti, la Paris, din romanul aparut deunazi, sunt scheme amuzante, cuprinse intr-un sistem popular de a imagina; e un teatru de papusi al humorului si al satirei romanesti targovete. Minulescu literarizeaza un material consacrat, de exemple formale din reflectia psihologica populara, de tinte pentru gluma si spiritul popular. Fiecare sfera sociala isi instituie o experienta intelectuala si estetica, in sisteme de tipuri si scheme. Este bunul drept al artistului sa le utilizeze, ca orice alt cuprins de experienta, individuala sau de grup. Printr-o vulgara scapare din vedere, publicul sau criticii uita acest drept al artistului, si judeca opera dupa capricioasele lor impulse si tendinte, pozitive sau negative. Romanele acestui poet au avut soarta sa fie condamnate stramb, pe baza unor asemenea scapari din vedere.

Diverse clase de public, cu criticii lor, opereaza si ele cu scheme, fara sa-si dea seama de acest apriorism. Public si critici viseaza anume tarani, preoti, doamne elegante; anume scene si atitudini de amor sau altfel pasionale; anume ideologii si psihologii, rural candide sau rural violente, gingas sau grav boieresti, cu parfum delicat traditional sau cu aroma iute revolutionara - de exemplu. Asemene public si asemene critici se intreaba daca teatrul de marionete al lui Minulescu "exprima" serios "realitatea" psihica si sociala construita in fantazia sentimentala, in tot cazul evident exclusivista, a domniilor-lor. Astfel, teatrul de marionete se afla infierat ca literatura "neserioasa" si de un gust inelegant. Se ajunge pe aceasta cale la concluzia - bine-ganditoare, cum se crede - ca Minulescu bagatelizeaza realitatea romaneasca. Si asa se da cetatii o larma salvatoare.
Fenomenul e vechi si indaratnic: in critica ce se numeste literara energia se cheltuieste mai ales in afara de chestiune. Este, se pare, fapta de o ciudata greutate, a ramane in chestie, cand e vorba de arta. Fara sa-si dea seama, publicul pleaca de la sentimentul ca arta nu-i materie care, de sine, sa poata fi acceptata in ordinea culturala: ea trebuie impopotonata cu elegante sau cu niste bune intentii, pentru a deveni prezentabila oamenilor - ah! - seriosi.
Pentru a linisti cugetul cititorilor care nu sunt inca aprinsi de perfectul fanatism al seriozitatilor diverse, se poate aminti ca tipuri si scheme amuzante, ca ale lui Minulescu, nu pot fi plasmuite altfel decat prin interpretarea unei realitati: ele se nasc din stilizarea cu care spiritul popular opereaza asupra unor date empirice. Altfel ele n-ar fi inteligibile, deci nici valabile. Greutatea mare se ridica atunci cand cetitorul critic se supara, cu importanta cuvenita, ca marionetele n-au eleganta si adancimea psihologica a personajelor din societatea buna sau din taranimea grava si tragica, asa cum aceste lumi sunt prealabil imaginate de cetitor insusi. Nascuta dintr-o nepricepere, greutatea aceasta e insolubila.
Lumea vazuta la nivelul boieranasului ruralo-suburban si lumea vazuta la nivelul bucuresteanului din cafenea sunt, ca puncte de plecare pentru elaborarea estetica, egal valabile. Si boieranasul cu apucatura literara poate face, din cel mai duios si mai serios material rural, boieresc si semiboieresc, o opera perfect in gustul frizerilor esteti, iar stalpul de cafenea, daca e artist, va realiza arta exploatand cele mai "frivole" viziuni de trotuar.
Daca originea si natura figurilor este astfel cum am scris aici, lesne se intelege metoda si tehnica artistului. Marionetele trebuie jucate repede, si in miscari scurte: in acest joc Minulescu e maistru. Povestirea lui da impresia accelerarii continue, ca in comedia populara italiana. E si tempo natural al omului de oras. Totul e schitare si generalitati. "Subdirectorul pensionului este lung si subtire, cu obrajii mancati de varsat negru si cu barba naclaita si retezata scurt ca o bidinea de spoit latrinele. Poarta cizme, dantura de aur, ochelari negri pe dupa urechi, palarie moale cu borduri late" - reprezinta, de exemplu, un maximum de insistenta pitoreasca; si atat ajunge pentru ca fantosa sa fie intreaga pentru miscarile ce are sa le execute.
Comparatiile se revarsa cu exces, tot asa cum, la Creanga, citarea de zicatori populare opreste in loc la tot pasul cu o nelipsita "vorba ceea". Si comparatiile unuia si "vorba ceea" a celuilalt sunt uneori abuzive: intreruperile acestea ar castiga in efect dac-ar fi rarite. Insa amandoua imprima, deopotriva, dictiunii caracter popular. Amandoua, acumulate fara masura, apar deopotriva suparator artificiale. A compara de doua ori cu Betleemul locul de intalnire pentru afaceri sexuale nu e numai inutil ireverentios, ci si radical fals - simplu si regretabil simptom al grabei de a compara.
Orientarea si planul de situatie al povestirii autorul le anunta ingenios si clar: povestea incepe, propriu-zis, dupa ce "lumea basmelor a fost anexata la rubrica faptelor diverse". "Amintirile trecutului (astfel completeaza mai departe eroul povestitor) incep sa evadeze din sufletul celui care a devenit barbat, ca niste puscariasi printr-o spartura secreta a zidului... Patuiagul in care citisem pe Werther si pe Manon Lescaut imi pare nacela unui balon captiv, care in loc sa ma inalte, ma coboara spre pamant". Ajuns in Bucuresti, baiatul e lovit de o "noutate" totala. "Notiunea exacta a cuvantului noutate abia acum o capat si eu". Acum obiectul e desfasurat intreg. Intelegem ca, si de acum incolo ca si pentru trecut, lucruri si oameni nu sunt aratati de un bucurestean care-si trece bacalaureatul usurel fabricat la unul din pensioanele ilustre pe vremuri pentru asemenea operatii, de un bucurestean tipic, cu tipica viata de student roman petrecuta la Paris, fara ambitii si griji academice, si intoarsa la tipica perspectiva de intelectual din Cafeneaua "Kubler".
"Voi construi ceva numai pentru mine si pentru cei cativa vagabonzi cari vor avea curajul sa se adaposteasca sub acoperisul fantaziei mele"... Din presimtirile energice care incep cu vorbele aceste imi pare realizat cel putin atat: ca Minulescu si-a implinit ideea, a lui cu totul, de a ne prezinta, in cadrul si sub normele unui teatru de tipuri, o viziune mestesugit animata, extrasa original din experienta vioaie a bucuresteanului si indeobste a orasanului roman dispus sa-si savureze, in presto humoristic, o lume schematizata potrivit curiozitatilor originale ale spiritului sau. Intru aceasta, opera lui este eminent locala. Simbolistul frantuzit a scris, ca intelectual bucurestean, doua carti populare si foarte literare.
Punctul de plecare fiind astfel, artistul a inchis usa, din capul locului, oricarii tentatii de "stil frumos"; ceea ce da povestirii sale farmecul unei proaspete si vii simplicitati. Evitarea stilului frumos merge pana la neglijenta. Minulescu scrie intr-un loc "eu insusi"; in cateva locuri scrie pe groaznicul Or la inceput de propozitie, acel or francez varat grosolan in romaneste de avocatii si gazetarii frantuziti si inculti de acum saizeci de ani; iar in doua randuri da unui subiect plural verb la singular. Ma tem totusi ca acest vulgarism valaho-oltean va invinge la urma urmelor: se face din ce in ce mai obraznic. Asa: dac-ar fi vorba curat numai de "limba romana", nu stiu daca m-as putea hotari sa dau autorului nota mare. De trecere, in tot cazul. Insa pentru arta literara cred tare ca nu pe nedrept o autoritate examinatoare respectabila i-a dat premiu frumos.