k5l9ld
Nu e vorba aici de scrisul cu sila. Despre cruzimea si tristetea constrangerii sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, in timpurile noastre, destul patos, si tanguios si indignat, de catre specialistii iubirii de oameni.
Omul de condei e adeseori nevoias. Si, daca cercetam cu exacta curiozitate motivele scrisului, ajungem la un bilant trist humo ristic... Dar eu vreau sa vorbesc de scrisul fara nevoie, chiar fara nevoia vanitatii pure, de scrisul emancipat, ajuns tabiet, cum e tigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul. Exemplu bun este, cred,
Goethe. Desigur, si la aiti risipitori de vorbe scrise, chiar daca au lucrat sub biciul nevoii, intervine, intr-o proportie oarecare, si scrisul tabiet. Astfel a fost cu putinta chiar poezia lirica numai ca tabiet.
Sa nu amestecam lucrurile. Altceva e moda care obliga odata pe orice gentilom sa stie a improviza stihuri galante, si altceva e stihuirea reglementara si tacticoasa pe care o am eu acum in vedere. Imi da in gand o presupunere: poate ca versul este, ca atare, o momeala deosebita pentru a face din scrisul literar o

activitate cronica, un narav. Poate ca, in creier, calapoadele ritmice se inmultesc si se intaresc pana a deveni o masinarie tiranica.
Schiller a spus lucrul acesta foarte pretios pentru psihologia poetului: ca el se pomenea cu scheme ritmice in minte, si schemele cereau cuvinte, si asa se facea poezia. Dar despre puterea versului stiu ceva mai bun decat cazul lui Schiller: cunosc un om si prost si detracat, care pastiseaza, fara osteneala, nici socoteala, stilul poetilor celor mai buni, in asa fel ca sa insele pe cei mai sireti cunoscatori.
Scrisul ajuns tabiet face pe om nesimtitor fata cu capitalul sau de inventivitate natural si adevarat. Se plagiaza o viata intreaga pe sine, adeseori cu deplina, cateodata cu mai putina naivitate. Negresit, fiindca ii face mare placere scrisul lui: placere asemene unei scarpinari periodice, executate cu maiestria mecanica a obiceiului organic. Cine stie cat la suta din literatura toata se va fi nascut din aceasta stare intelectuala inocenta care e scrisul tabiet! Rémy de Gourmont admira glumet cele 35 de volume scrise de Paul Adam in 17 ani. Dar puterea tabietului e doar relativa; altii s-ar uita cu aceiasi ochi la raftul foarte lung in care abia incape Rémy de Gourmont. Fratii Goncourt, Rosny si
Léon Frapié au luat boala scrisului ca motiv de romane. De spaima, probabil, si din mustrare de cuget.
Slabirea ori chiar ruperea controlului propriu, care se intampla in scrisul mecanizat, favorizeaza indaratnicia stranie in privinta dimensiilor pe care trebuie s-o aiba pasta literara. Astfel, dimensiile lucrurilor literare sunt rareori naturale. Nu dinauntru se hotaraste ce si cat are sa fie, ci din mersul cotidian si oarecum rotativ al scrisului. Asa incat tabietul explica productia si da masura fecunditati. Si e nedrept sa dam vina, pentru dimensiile unei opere, numai editorilor, regizorilor si redactiilor care comanda pe masura.
In aceasta problema nu ajunge sa avem in vedere numai lungimea si grosimea literara. Cu toate ca si ele sunt lucruri de

adanca insemnatate, si e bine sa luam seama ca indicatia in kilometri pe afisele filmelor (in Romania, din motive de idealism excesiv, nu s-a adoptat, mi se pare, felul acesta de intelegere intre artist si public), zic: indicatia in kilometri a dat pe fata un mare secret din psihologia productei poetice a vremilor cu mult inaintea filmului, si a celei de azi in afara de film. Dar nu trebuie sa ramanem la volumul absolut. Montaigne a scris, toata viata, o singura carte. Tocmai de aceea e usor de vazut in ea tabietul scrisului, chiar daca altfel n-am sti nimic despre regimul autorului.
Caci fata de inventivitatea propriu-zisa (si doar numai ea face controlul cu putinta) chiar cartea unica a acelui om se arata prea mare.
Unii oameni, indragostiti de harnicie palpabila, au socotit ca un mare noroc pierderea unei parti din literatura veche. Altmin teri, zic ei, apasarea anticilor asupra modernilor ar fi fost prea mare; le-ar fl slabit prea rau curajul de a scrie. Asemenea oameni slavesc, desigur, activitatea si vointa mai mult ca orice in lucrurile intelectuale. Printre ei sunt, desigur, multi cititori cu orice pret.
Fiindca cititul, ca si scrisul, devine tabiet, functioneaza, prin urmare, cu o reducere ciudata a activitatii propriu-zis intelectuale.
Daca s-ar fi pastrat mai multa literatura veche, modernii n-ar fi scris mai putin. Incurajarea la scris, deci si scrisul-tabiet, ar fi crescut proportional cu doza scrisului mostenit. Gradul conta gionarii sta in raport drept cu masa contagioasa.
Cine citeste fara tabiet, dar cu bagare de seama, vreo opera voluminoasa si celebra vede, aproape fara exceptie, saracia justificarii interne a masei literare care-i sta in fata. Cea mai ciudata, poate si cea mai instructiva proba o dau colectiile lirice, pentru ca acolo caracterul intim personal, prin urmare spon taneitatea si accentul unic al fiecarui rand e doar lege. Omul prins in tabietul scrisului uita periodic ce a scris el si ce a citit la altii. Si asa creeaza zilnic, ori de mai multe ori pe zi, daca e adevarat harnic. Fara indoiala, spiritul burghez apusean si

structura sociala corespunzatoare, cu tendinta lor fundamentala de a preface in meserie absolut orice stare si atitudine, cat de interioara, a favorizat frumos scrisul tabiet. Opera lui Goethe da un exemplu deosebit, tocmai pentru ca la dansul inventivitatea exceptionala face fond eminent, asa incat ceea ce e scris reglementar si tabietliu sa fie cat mai vizibil in totalul operei.