g6o8ol

Dl Ionel Teodoreanu a debutat acum sapte ani cu notatii metaforice si cu “legende”. De la aceste “jucarii” (cum le numea insusi), expresie a primei tinereti, un fel de acor dare preliminara a instrumentului artei sale, d-sa a tre cut la schite si nuvele (din care o parte alcatuiesc volu mul Ulita copilariei), si ele cu un pronuntat caracter de
“jucarii”, dar anuntand deja pe romancierul de azi, prin grija detaliului, prin varietatea personajelor si prin evo carea atmosferei de familie. Cel din urma basm, S-atunci,
Vacanta cea mare, Casuta papusilor sunt pregatiri sau mai bine exercitii de roman, sunt preludiile Medelenilor.
Sunt, intr-un sens, ca Oamenii din Dublin ai lui James
Joyce fata cu Ulysse. Dar, mai cu seama, una din fortele creatoare ale dlui Ionel Teodoreanu se manifesta cu pute re in aceste nuvele: marele sau talent de a crea tipuri de femei si in special (ceea ce este mai greu de creat) tipuri de fete. Ioana din Vacanta cea mare, Sonia din Cel din urma basm, Magda din Casuta papusilor, Mira din S-atunci nu cedeaza ca putere de viata si gratie nici unui tip femi nin din literatura noastra (afara de Sasa Comanesteanu), iar aceste tipuri, desi foarte deosebite unul de altul, au ceva comun (afara de Ioana), au vicacitatea, individualis

mul, craneria Olgutei — ceea ce arata predilectia artis tica a dlui Ionel Teodoreanu pentru aceasta caregorie femi nina —, desi a creat admirabil si tipul cellalt, in Monica.
Jocuri de arta copilaresti in “jucarii” si “legende” — apoi adolescenta combinare de “jucarii” si de creatie in schite si nuvele — si in sfarsit creatie matura, dar incan tator de vioaie si tinereasca in Medeleni — iata “evolutia” dlui Ionel Teodoreanu. Aceasta dezvoltare normala, para lela cu ordinea experientei sale asupra vietii si cu ordinea in care se dezvolta insasi literatura in genere, este, a priori, o garantie a sinceritatii sale artistice si fagaduinta unei dezvoltari normale a scriitorului pana la ultimele posibili tati ale talentului sau.
Acest acord cu ordinea experientei se observa si in insasi conceperea si realizarea Medelenilor, unde dl Ionel Teodo reanu a inceput cu copilaria eroilor, pentru a urma cu adolescenta si apoi cu maturitatea lor — caci trebuie de accentuat ca Medelenii nu sunt romanul copilariei, ci al unei generatii. “Roman al copilariei” e numai Hotarul nestatornic, pentru ca... este primul volum al epocii acestei generatii. Hotarul nestatornic e tot atat de mult sau de putin romanul copilariei, ca si L’Aube si Le Matin ale lui
Romain Rolland. Le Matin este “hotarul nestatornic” al unui om; Hotarul nestatornic este “le matin” al generatiei care avea douazeci de ani la inceputul razboiului nostru.
Staruiesc asupra acestui fapt, nu numai pentru a defini pe dl Ionel Teodoreanu, care nu este “romancierul copila riei”, ci si pentru a defini Hotarul nestatornic, pentru ca acest volum e conceput in functie de celelalte si multe lucruri din el sunt premisele unor “concluzii” din volu mele urmatoare. De unde urmeaza ca multe din insusirile acestui volum nu pot fi judecate in toata cunostinta de cauza, decat in perspectiva acelor volume.

Pe de alta parte, cu toate ca Hotarul nestatornic este o parte a unui tot, analiza acestei parti nu ar putea fi de ajuns pentru a defini arta de romancier a dlui Ionel Teodo reanu, pentru ca Hotarul nestatornic are ca obiect foarte special varsta copilariei. Acest obiect a determinat, in chip special, conceptia si executarea operei, deci compozitia ei.
Copiii nu actioneaza ca oamenii mari, nu merg pe fagasuri cunoscute, determinate de idei, de presiunea soci ala, de norme de morala si de “sociologie”. Viata copilului e spontaneitate, neprevazut. Adultul continua. Copilul in cepe mereu; actiunea lui e mereu creatie noua, din nou.
Asadar, in viata copilului nu poate fi vorba de evenimente, ci numai de intamplari, nu poate fi vorba de intriga, de conflicte, de peripetii, de innodare si deznodamant. Actiu nea e fara cauzalitate evidenta si obisnuita, fara finalitate cu scadenta indepartata.
Cu termeni din alt domeniu, am zice ca Hotarul nesta tornic nu are “acte” (I, II, III...), ci numai scene si ta blouri sau, mai exact, ca este alcatuit dintr-o serie de
“momente” (ma gandesc la titlul lui Caragiale).
Si-n adevar, in Hotarul nestatornic personajele sunt de obicei aratate, si nu expuse, actiunea prezentata, si nu povestita. Intrebuintand termeni gramaticali, dl Ionel
Teodoreanu isi pune personajele mai mult la prezent decat la trecut.
De aici abundenta dialogului. Privite pe deasupra, fara a le citi, paginile volumului fac impresia unui exces de dialog. Atata dialog intr-un roman al vietii mature ar fi un defect. In romanul de intriga, “cu subiect”, cu peripetii, in care actiunea merge spre deznodamant, prea multul dialog este un balast si o frana. Dar aici, in aceste “mo mente”, dialogul este insusi materialul — si insasi creatia.

Dialogul are menirea sa infatiseze personajul, sa-l reali zeze, ca si in arta dramatica.
Dar creatia prin dialog este creatia excelenta. Aceasta concluzie, stiu, vine in contradictie cu opinia curenta, care pretinde ca dl Ionel Teodoreanu este un liric (caci este liric, sau, mai bine, este si un liric) e unul din cei mai puternici si mai putin subiectivi creatori.
Lirismul din opera dlui Ionel Teodoreanu, cand nu e lirismul autorului in fata naturii ori lirismul personajelor sale lirice (pe care le reda cu obiectivitate, deci cu liris mul lor), este atitudinea creatorului fata de personaje, adica fata de creatia sa, este rasunetul personajelor in sufletul sau. Dar aceste personaje sunt create foarte obiec tiv, sunt foarte vii si foarte deosebite unul de altul. Un subiectiv, cu alte cuvinte un om care nu poate iesi din el insusi, transpune in el personajele operei sale si deci toate seamana cu el, sunt variante ale fiintei sale (afara de cele confectionate de el din carton). Dl Ionel Teodoreanu, din contra, se transpune el in personajele sale, se diversifica in ele, ia forma lor, le traieste. (Adica are diverse posibilitati sufletesti si facultatea de a si le lamuri siesi si a le realiza pana la capat — caci, afara de comedie, observa rea realitatii joaca nu mai mic rol in creatie decat citirea in propriu-ti suflet a diverselor posibilitati sufletesti.)
Aceasta obiectivitate se putea observa si in nuvelele sale, cu toate ca acolo sentimentul autorului in preajma personajelor era mai puternic. Dar, inca o data, una e obiectivitatea tipului si alta e rasunetul tipului in sufletul creatorului lui.
Efectul cel mare produs de opera dlui Teodoreanu asu pra publicului se explica, mai inainte de toate, prin aceasta putere de creatie obiectiva, caci aceasta e calitatea adevarata a unui romancier; celelalte sunt ingrediente.

Si-n adevar, in Hotarul nestatornic dl Ionel Teodorea nu, “liricul” acesta are, se poate zice, halucinatia vietii
(ganditi-va numai la Olguta...). Personajele sale i se impun, se impun imaginatiei sale cu actele, cu gesturile, cu vorbele lor. Cu toate ca aceste personaje traiesc din substanta vietii proprii a autorului, ca la orice creator, dar ai im presia ca aceasta substanta se incheaga in personaje dupa voia lor, si nu a autorului. Personajele cresc in sufletul autorului, fiecare conform cu legile dezvoltarii proprii, hranindu-se cu sufletul autorului, ca plantele, oricat de diverse, din substanta aceluiasi pamant. Adevaratul crea tor este pana la un punct iresponsabil de creatia sa, pentru ca este dominat de ea. El numai o stilizeaza. Personajele se nasc si, mai ales, se dezvolta dupa voia si firea lor proprie. Se zice ca Dickens si Dostoievski nu stiau mai dinainte ce-au sa mai faca personajele lor. (Si cred ca nu este un singur cititor care sa nu simta ca asa se petrece si cu crearea Olgutei.) Iar Balzac spunea foarte serios: “Sa lasam asta si sa ne intoarcem la realitate, la Père Goriot”.
Daca personajul nu i s-ar fi impus, vorbele lui Balzac ar fi sarlatanie si poza.
Dar mai cu seama viata copilareasca — spontanietate, ilogica, neprevazut — nu mi-o pot inchipui redata fara aceasta lasare in voie a personajului sa faca ce vrea, con form cu logica lui ascunsa, simtita de autor prin pura intuitie. Si dl Teodoreanu are in grad inalt aceasta intuitie, aceasta halucinatie — viziunea acestui neprevazut, aces tei eterne nascociri a copiilor.
Dar — si aceasta se cuprinde in cele spuse pana aici
— vivacitatea creatiei sale nu atarna numai de acest talent al sau, ci si de realitatea pe care a zugravit-o. D-sa a zugravit cea mai vie realitate, caci viata copilariei este

mai vie decat a maturitatii. Si nu numai pentru ca organis mul fizic si sufletesc al copilului este mai nou, mai tanar, mai neuzat, ci si din alta cauza. Normele in care e ingradita viata omului matur, norme care nu-l mai constrang din afara (asta n-ar fi nimic! Copilul e si el constrans destul din afara, ba poate mai mult), ci dinlauntru, din partea constiintei lui, aceste norme imputineaza viata, o reduc, o canalizeaza pe acele fagasuri de care vorbeam mai sus.
Desigur ca normele sunt o adaptare a speciei, au de scop, in ultima analiza, sa prezerve viata in lungime, sa impin ga termenul fatal cat mai departe, dar aceasta prin inceti nirea vietii, caci normele sunt reguli de economisire a vietii, ne invata s-o cheltuim chibzuit, ca sa dureze cat mai multa vreme. Sunt un pisaller. Extensiune pe socoteala intensitatii. Aurea mediocritas. Copilaria insa e cheltuiala nebuna de viata, risipa dezordonata — pentru ca are de unde si pentru ca nu exista frana interna. Si cine reda viata copilariei, cine poate s-o redea reda, prin chiar aceas ta, mai multa viata, o viata mai vie. Asadar, la forta talentului de creatie contribuie si obiectul asupra caruia se exercita acest talent. Si e cazul dlui Ionel Teodoreanu din Hotarul nestatornic si din Drumuri.

Sa se observe siguranta cu care instinctul sau artistic
(intuitia sa, halucinatia sa) ii dicteaza dlui Ionel Teodorea nu natura actiunilor personajelor si cat de bine e dozata copilaria acestor personaje, atunci cand, in adolescentele
Drumuri, se amesteca cu zorii maturitatii. Si cum, odata cu acest amestec, se schimba, adaptandu-se, si “compozitia” operei.
In Drumuri compozitia are inca mult din procedeul
“momentelor”, dar deja incepe subiectul si intriga, pentru ca personajele incep sa fie “mari”. Si mai cu seama Danut.

Din cauza complicatiilor sentimentale, el nu mai este co pil. Si actiunea lui acum ajunge mai sablonata, incepe sa intre pe fagasuri cunoscute (este amant, cu tot ce-i im pune acest ipostas), pastrand, bineinteles, inca mult din copilaria din care iese abia acum. Olguta insa se comporta cu aceeasi spontanietate ilogica ca si in Hotarul nestatornic.
Viata ei nici in Drumuri nu are inca “subiect”. Nici aici ea nu continua nimic; creeaza din nou, si parca din nimic.
Olguta, care are zece ani era, din cauza inteligentei si vointei ei, mai tare decat Danut — acum din cauza ca nimic n-a angrenat-o inca in viata (cum pe Danut l-a an grenat legatura cu Adina), a ramas tot copil. Si simtim ca
Olguta va pastra si de aici inainte mai multa copilarie, acea copilarie care este semnul distinctiv al fiintelor de elita, vii, inteligente, curioase de viata, spontane, refrac tare la conformism, rezistente la anchilozare morala, la mecanizarea vietii.
Legea vietii este frica de moarte, adica evitarea a tot ce poate scurta timpul scurt cat mai avem inca de respirat.
(Se poate dovedi ca si preceptele moralei celei mai inalte si mai “dezinteresate” se reduc, in ultima analiza, tot la aceasta lege.) Orice semn, orice precursor al mortii este oribil, si orice semn de viata intensa este incantator. Si aceasta e o cauza pentru care gustam si laudam in arta expresia vietii cat mai puternice. Dar viata imputineaza viata. Materia nobila si elastica se durifica cu vremea.
Tesutul devine coaja. Pe partea sufleteasca, aceeasi anchi lozare si scleroza, si din cauze organice, si din cauza pre siunii sociale, care pune viata in tipare. Iata pentru ce copilul este atat de incantator. Si iata pentru ce dl Ionel
Teodoreanu este un scriitor atat de incantator: In Ho tarul nestatornic si Drumuri d-sa reda viata cea mai spon

tana, cea mai vie — si nu numai pentru ca zugraveste deocamdata mai mult copii si adolescenti, ci si pentru ca din viata oricui (a zugravit si oameni maturi) alege si reda ceea ce e mai spontan si mai viu sau, mai just, fiind ca alege pe acele fiinte care-si pastreaza mai indelung si mai mult “copilaria” (dl Deleanu, Herr Direktor etc.).
Un tip numai, tipul idealei dne Deleanu, este matur, lipsit de copilarie, ori cedand rar copilariei.
Constient sau inconstient de semnificatia creatiei dnei
Deleanu, dl Ionel Teodoreanu da dovada prin aceasta creatie de o viziune exacta a economiei romanului sau. Medelenii sunt o mica lume aparte, o familie in adevaratul inteles al acestui cuvant. Medelenii sunt, in sfarsit, burghezia noas tra asezata, superioara. De unde urmeaza ca, desi perfect individualizate, tipurile din roman au totusi o pecete: spiritul “Medeleni”. Iar fiinta care reprezinta, care detine normele medelenismului este dna Deleanu. (De aici eterna discordanta dintre ea si Olguta, dintre norma si sponta neitate.)
La ea, asadar, nu poate fi deloc vorba de neprevazut, de discontinuitate, de creatie mereu din nou, ca din nimic
— ceea ce-si poate permite dna Deleanu in mai mica masu ra, iar Olguta, la extrem. Dna Deleanu, pastratoarea normelor familiei si a normelor de viata adaptata la exigen tele sociale, nu mai poate avea copilarie. Si nu are.
Danut si Olguta fac parte din Medeleni, fiecare in felul sau, cu totul al sau. In definitia lor, genul proxim e medele nismul si diferentele specifice sunt temperamentele lor.
A zugravi aceste diferente, adica a crea individualitati foarte distincte, dar a reusi, in acelasi timp, a pastra acestor individualitati si pecetea genului lor comun, nu este un merit banal, si dl Teodoreanu are si acest merit.

Iar acest merit este cu atat mai remarcabil, cu cat d-sa a avut de individualizat fiinte greu de individualizat in arta, pentru ca si in natura nu sunt inca destul de bine individualizate. Caci daca societatea niveleaza pe omul matur, copilul, la randul lui, cu toata viata exuberanta din el, inca nu e individualizat complet din cauza putinei lui dezvoltari. (Numai supraomul lui Nietzsche ori eroul ibsenian ar avea destula varsta, pe de o parte, si ar fi destul de dezrobit de societate, pe de alta, ca sa fie indivi dualizat cat poate fi un om pamantean.)
Omenirea primitiva e mai putin diversificata. Un om seamana mai mult cu altul decat in societatile inaintate.
Salbaticii sunt turma; oamenii civilizati sunt indivizi. Dar copilaria e, intr-un sens, omenirea primitiva. Divergentele dintre copii sunt linii care apuca in directii deosebite, dar abia au inceput sa se lungeasca, si deci sunt inca aproape una de alta, ca spitele rotii cand abia au pornit de la osie.
Oricat s-or fi deosebit la cinci ani, dar la cinci ani Sheakes peare si Kant desigur ca semanau mai mult decat la patru zeci de ani. A distinge bine deosebirile mici si a le reda presupune viziune ascutita, si individualizarea atat de puternica a micilor eroi ai dlui Teodoreanu este un merit mai mare decat individualizarea unor eroi maturi. Acum, cand citim Hotarul nestatornic, lucrul ni se pare simplu, ca tot ce este bine reusit.
La impresia produsa asupra publicului de Medeleni a contribuit si chipul in care tipurile sunt variate si in acelasi timp si ceea ce s-ar putea numi raportul estetic dintre personaje, sau dintre coloratura lor. (Problema pe care am dezvoltat-o aiurea vorbind de Caragiale.)
Zece tipuri, oricat de individualizate, dar reprezentand, sa zicem, acelasi temperament, vor da unui cititor placerea,

mai mult intelectuala, a diversitatii in unitate si a unui talent superior in nuantari, dar ii vor reda, in fond, mai putina viata, ii vor deschide fereastra asupra unei portiuni mai restranse de umanitate.
Zece tipuri din categorii sufletesti si sociale cat mai indepartate vor da cititorului si mai mult senzatia vietii si, ceea ce e mai important, creatia va fi mai pitoreasca.
Olguta, Monica, Danut, dl Deleanu, Herr Direktor, Mircea
Balbus, Tonel etc. — atata varietate, atatea feluri de oa meni, tind tot mai mult sa epuizeze psihologia umana.
Dar aceasta varietate devine si mai pitoreasca atunci cand juxtapunerea produce efect estetic prin natura tipuri lor ca: Tonel si Mircea Balmus; dl Deleanu si Herr Direktor;

Mihaita Balmus si cucoana Catinca Balmus etc. Ca viata reala nu aduna numaidecat pe oameni in acest raport, nu face nimic. Arta este arta, adica artificiu, si nu realitate.
Totul e chestie de masura si tact — ceea ce nu aveau in vedere romanticii cu contrastele lor simpliste, strigatoare, naive.
Dar piatra de incercare a formei de creatie este consec venta tipului cu el insusi de-a lungul vremii, mai ales cand personajul e dus din copilarie la varstele urmatoare.
Sa se observe cu ce finete si tact a introdus dl Ionel Teo doreanu tulburarile adolescentei in sufletul poetic al Moni cai. Si cum tulburarile au luat exact culoarea sufletului
Monicai, culoarea “romantismului” ei. Si cum a amestecat visatoria lui Danut de la zece ani cu izbucnirea naturii lui de la saptesprezece ani, amestec atat de bine dozat in alter nanta de brutalitate si stangacie, de senzualism si poezie, si mai ales in sentimentele lui de dragoste, impartite intre angelica Monica si mai substantiala Adina, si chiar in sentimentul si purtarea lui fata numai cu Adina, conside

rata de el totodata si ca o Beatrice, si ca o Rosa la Rosse.
Ce patima chinuita si chinuitoare sparge sufletul aceluia pe care-l stim atat de concentrat la zece ani, atat de de prins sa traiasca din risipa propriei sale substante sufle testi! Dar creatia lui Danut are o semnificatie si mai larga.
In Danut din Drumuri dl Ionel Teodoreanu a pictat, adica a inceput sa picteze, caracterul tulbure al adolescentei, amestecul de idealism si de impuritate — a pus cu putere problema greu de descifrat a acestei varste ingrate —, ne-a dat replica nationala a atator opere straine, in care, de o bucata de vreme, se trateaza aceasta problema. Dar, in deosebire de multi scriitori straini care pleaca de la problema, dl Ionel Teodoreanu creeaza fara nici un gand teoretic, poate chiar fara sa-si dea seama de intelesul psiho logic si social al creatiei sale, ceea ce garanteaza si mai mult autenticitatea creatiei.
Dar tipul cel mai frapant este Olguta, atat prin natura personalitatii sale, cat si prin cantitatea de viata acumu lata pe numele ei. Daca in construirea Monicai si a lui
Danut autorul recurge si la analiza, pe Olguta o realizea za aproape numai prin actiune. Olguta este creatie pura.
Personalitatea ei reiese mereu — se adauga, creste in min tea noastra — din faptele ei, din nascocirile ei, din necon tenita zbatere de viata, pe care dl Teodoreanu, cu un in stinct infailibil si cu o generozitate superba de creator, le acorda eroinei sale de-a lungul Hotarului si al Drumurilor, fara sa se dezminta si fara sa-si dezminta tipul un moment.
Asa cum ne-a aratat-o dl Teodoreanu pana acum, pana la varsta de saptesprezece ani, imi pare ca Olguta e tipul de femeie cel mai reusit din literatura noastra si un tip tot atat de reusit ca si ale lui Caragiale. De pe acum, toata lumea vorbeste de ea ca de o cunostinta. Olguta este o

fiinta cu care se compara fetele din lumea reala: “ O
Olguta“. Si inca tipurile caragialiene au avantajul genului literar respectiv, caci creatiile comice sunt mai frapante, prin definitie. Si trebuie sa amintesc apoi din nou ca tipu rile cel mai greu de creat sunt cele de fete.
Pe langa aceste personaje pe care le cunoastem inca de copii, exista in opera acestui “romancier al copilariei” o multime de personaje varstnice, create cu acelasi talent de a insufla viata, de a conferi tipului o individualitate transanta. Voi remarca, mai ales pentru siguranta cu care autorul se misca in sfera creatiei sale, pe Adina, animalul superb, redat mai ales ca atare (caci acesta este rolul ei in economia romanului), a carei psihologie sumara nu este altceva decat sufletul corpului ei. Apoi d-na Deleanu “ma ma”; dl Deleanu, tatal-camarad, frate mai mare al Olgutei si pana la un punct copilul ei, epicureu, aproape jemanfi sist, om care parca intelege totul, chiar cand nu intelege totul, suportand greu sentimentul responsabilitatii, avand intotdeauna resursa unui optimism ad-hoc in fata complica tiilor care i-ar reclama energie; Herr Direktor, moldovean stilizat ai l’américane, dar made in Germany: occidenta lism, automobil, monoclu, self-governement; magistratul
Mihaita Balmus, pensionar cu anticipatie, care-si poarta decenta moldoveneasca in ulita Popa-Nan; cucoana Catin ca Balmus, care “canta in casa“ sub privirea usor ironica de blandete a lui conu Mihaita, femeie buna, desteapta, neastamparata, “originala“, un fel de Olguta de moda foarte veche. Si Tonel (“m...ma...ma... Balmus!”), liceanul din grupul lui Danut, dezmatat, chefliu, chiulangiu, pa lavragiu, baiat de resurse, “baiat bun”. Tonel acesta — cine este el? E asa de viu, asa de adevarat, asa de vazut, incat as fi aplecat sa cred ca dl Ionel Teodoreanu l-a copi

at dupa cineva din viata reala, daca n-as sti ca un personaj copiat nu traieste niciodata intr-o opera de arta, caci copie rea este servila si taie aripile creatorului. Acest Tonel e unul din acele tipuri din carti pe care ai impresia ca l-ai intalnit undeva, si nu-ti aduci aminte unde. Acest Tonel e un mic tour-de-force de creatie.
Dar in Medeleni traiesc, fiecare cu individualitatea lui, si tipurile arhisecundare, personaje care abia apar, cum sunt de pilda servitoarele Anica si Profira. Aceasta poate ca se datoreste si constiinciozitatii de artist a dlui Teo doreanu, caci un artist adevarat nu lasa nimic, nici un detaliu cat de mic, fara sa-i dea toata arta de care e capabil.
(Renan admira pe arhitectii greci, si Proust pe cei medi evali pentru ca au pus toata arta lor chiar si in acele parti ale templelor si catedralelor care poate nu aveau sa fie vazute de nimeni niciodata.) Dar nu e nevoie numaidecat de aceasta constiinciozitate. Un creator adevarat nu poate sa nu vada individualitatea, personalitatea oricaruia din tipurile pe care le aduce in scena fie si pentru un moment.
Vede mereu. Personajele sale, chiar cele cu un rol inciden tal, “joaca“ pe scena. E proba sigura a unei mari puteri de creatie.
Cateva exceptii... scot regula in relief.
Asa Mircea Balmus, prietenul lui Danut, suspinatorul
Olgutei, mi se pare un tip mai nelamurit, un tip creat parca mai mult teoretic, ca sa ocupe un loc in sahul psiho logic al Medelenilor, un tip parca nu venit in roman, ci adus de dl Teodoreanu. Ori poate nelamuritul lui Mircea
Balmus corespunde cu nelamurirea inca a personalitatii lui Mircea Balmus? Oricum, dl Ionel Teodoreanu nu ne-a dat lamurit aceasta nelamurire.
Dar cu Gheorghita, groom-ul lui Danut, ce-a voit sa

faca dl Ionel Teodoreanu? Un personaj credincios, cin stit, firesc, o “Miorita“ in palatul american al lui Herr

Direktor? Acest Gheorghita nu-mi place (ori e o idiosincra zie a mea?). Nu stiu ce milogeli, marghioleli, dulcegarii, s-apoi scrisoarea aceea a lui, pseudotaraneasca, catre dna
Deleanu, compusa de... dl Ionel Teodoreanu atat de filo logic, conform cu toate regulile de transcriptie a fonetis mului dialectal! (Adevarul e ca omul incult nu-si poate consemna... fonetismul!)
Hotarat, dl Ionel Teodoreanu nu poate zugravi satisfa cator pe tarani. Nu-i cunoaste. N-are de unde pleca in crearea lor. Iata si Mos Gheorghe... Mos Gheorghe poate stoarce lacrimi multor ochi frumosi, albastri, caprui si negri, dar Mos Gheorghe este un taran cam de carnaval.
Prea mult justifica autorul ideea de “mos”, iar ideea aceas ta insasi e in mare parte o inchipuire.
Eram sa uit pe Fita Elencu (dintr-o generatie defuncta de “Medeleni”) care, intr-o privinta numai, explica eredi tar pe nepoata ei Olguta. E unul din tipurile cele mai frapante — in buna parte redat oarecum indirect, prin sentimentele celor care au cunoscut-o si chiar prin actele lor. Furia impotriva broastei, expeditia in contra anima lului fantastic zugravesc si ele rautatea si inima de cremene a Fitei Elencu — si ceva din ceea ce a mostenit de la ea
Olguta, seful expeditiei; inteligenta apriga, individualis mul, independenta si... impertinenta.
Din toate aceste elemente analizate pana aici dl Ionel
Teodoreanu a creat o realitate noua: Medelenii sunt o mica lume deosebita, adaugata la lumea creata de arta noastra nationala. Iar oamenii dlui Ionel Teodoreanu nu sunt noi numai pentru ca d-sa a incetatenit in poezia roma

na o categorie sociala pana acum absenta: Familia burgheza asezata, beneficiind — si pentru suflet — de inlesnirile materiale acordate de istorie acestei clase. Oamenii dlui
Ionel Teodoreanu sunt noi si prin nuanta lor sufleteasca, acordata lor de poetul care i-a creat. In ei realitatea roma neasca se recunoaste perfect, dar nuanta lor, datorita au torului lor, este sui generis. Acolo unde insa un scriitor transfigureaza mai mult, unde nici nu se poate concepe altfel creatia decat ca o transfigurare pronuntat persona la — in pictura si poezia naturii —, dl Ionel Teodoreanu si-a creat si mai transant lumea sa proprie. Dupa cum se poate vorbi de o natura Sadoveanu, tot asa se poate vorbi de o natura Teodoreanu. O natura, daca se poate zice asa, senzuala si in acelasi timp foarte spiritualizata si simtita cu nu stiu ce elan in suflet, as zice cu un suflet purtat de aripi, daca imaginea n-ar fi baroca. Dar aceasta calitate are si neajunsurile ei: unele accente prea lirice, unele adjec tive si unele intorsaturi sintactice, care dau prea pe fata nu sentimentul, ci entuziasmul pentru natura. Si mai cu seama abuzul de poezie in termenul al doilea al comparatiei, in asa-numitul “termen impropriu”. Caci la d-sa acest ter men nu are numai rolul de “a face imagine”, adica de a lamuri, colora, frapa atentia, ci si pe acela de a produce un efect poetic, chiar atunci cand ceea ce are de spus nu cere poezie. Vreau sa spun ca uneori poezia termenului impropriu “nu este in chestie”. Dar acest poezism devine tot mai rar in scrisul sau.
Cu aceasta usoara rezerva, care in curand nici nu va mai avea obiect, trebuie sa recunoastem in dl Ionel Teodo reanu pe cel mai autentic si mai incantator poet in proza al naturii de la Hogas, Sadoveanu si Galaction incoace.
In poezia naturii dl Ionel Teodoreanu este mai ales ceea

ce se cheama un scriitor nou, un modern. Observator calm si minutios al vietii omenesti, dl Ionel Teodoreanu este un impresionist in fata naturii. D-sa nu picteaza, de obicei, prin perceptii, ci prin reprezentari arbitrare. Intuitia sa descopera in lucruri ascunse — si reprezentarea lucru rilor nu poate fi cea obiectiva, “sociala“, ci foarte personala.
De aici nevoia de a compara mereu. In expresia dlui Ionel
Teodoreanu se ascunde aproape intotdeauna un “ca”, rea lizat fie prin simpla comparatie, intreaga ori prescurtata in metafora, sau prin epitetul metaforic, fie prin mai radi cala comparatie numita transpozitie de senzatii.
Realist in “roman”, impresionist in poezia naturii — acest amestec de medelenism moldovenesc si de impre sionism modern nu este unul din farmecele cele mai mici ale poeziei dlui Ionel Teodoreanu. Impresionist in descrip tie si adesea in expunere, d-sa este tolstoist in crearea vietii umane prin bogatia si minutiozitatea detaliului rea list si prin puternica evocare a atmosferei in care circula personajele sale.
Dar haina in care dl Ionel Teodoreanu isi imbraca toata aceasta creatie si aceasta poezie! Nu exista un alt scriitor roman care sa-l intreaca in stralucirea acelui “strai de purpura si de aur”, care este stilul artei. Retusarea pe care o face manuscriselor sale consta mai ales in strangerea stilului. Culoarea si stralucirea ii vin de la sine, il obse deaza, i se impun. D-sa creeaza imagini si epitete tot atat de natural cum produc flori in april zarzarii pe care-i iubeste atata (si de care cam abuzeaza). Si, pe urma, tre buie sa-si saraceasca, constient, stilul. Dar, bineinteles ca
“stilul” dlui Ionel Teodoreanu nu consta numai in culoare.
Dl Ionel Teodoreanu si-a facut din limba romana un in strument sigur si de pret. Si a reusit s-o supuna, s-o adap

teze la tot felul de idei si de sentimente — si s-o “intelectua lizeze”, cum se zice astazi, fara s-o desmedelenizeze. Nu mai gratie acestui stil, dl Ionel Teodoreanu a putut sa faca pagini de mare arta din scenele in care d-sa surprin de indiscret duo lui Danut si-al Adinei, scene de o indraz neala rara in orice literatura si in care a spus totul, fara, sper, sa ofenseze tare aici pe “duduca de la Vaslui”. Stiu, aceasta se datoreste si poeziei acelor fapte: mai simplu, sanatatii si normalitatii acelor fapte. Senzualismul din acele scene e, in adevar, grav, nu are nimic din grivoise rie-a care transforma naturalismul in pornografie. Dar, totusi, acest naturalism pagan nu poate trece fara un stil superior. Cand Anatole France a permis tinerilor sai eroi sa uite realitatea pe mormantul maestrului ingropat cu o zi inainte si ne-a zugravit scena, n-o putea face posibila in arta fara o infinita stiinta si gratie a stilului. Si tot asa
Eminescu, cand ne-a spus goliciunea fetei de imparat si generoasa furoare creatoare a lui Calin.
Creator, poet si artist, dl Ionel Teodoreanu are toate insusirile sa creeze o lume noua, o lume a sa, si o lume incantatoare. E abia la inceput. E in ziua a doua din cele sase.