Cronica lui Neculce, “Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-voda pana
la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”, precedata de cele 42 de
legende, intitulate “O sama de cuvinte”, se intemeiaza pe fapte
traite, de aceea are un caracter memorialistic (cel putin jumatate de secol
a fost martorul evenimentelor povestite). s6y9yx
Ion Neculce este considerat primul nostru mare povestitor, precursorul lui Creanga
si Sadoveanu. Cronica sa este plina de subiectivism, autorul nereusind sa se
detaseze de propriile-i impresii, ganduri si resentimente.
Neculce intra in istoria culturii noastre si in calitatea sa de prim culegator
de folclor. Cele 42 de legende despre voievozi, boieri sau tarani sunt un adevarat
portret de fapte culturale si lingvistice. Stilul este oral, concis, cuprinzand
proverbe, regionalisme, descrieri si portrete ale domnitorilor deveniti legendari.
Legendele lui Neculce se disting printr-un continut anecdotic sau un epic batranesc,
cu seva populara. Ele au devenit sursa de inspiratie, dar si model scriitorilor
(D. Bolintineanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Sadoveanu s.a.).
Mai ales in fragmentele narative, atat in cronica cat si in legende, Neculce
isi defineste arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul, inviorand relatarea
istorica prin ironie si haz -; ca la Creanga -; (descrie mazilirea
lui Dumitrasco Cantacuzino; evadarea spatarului Dedu Arbanasul; despre eclipsa
de soare de la 1700; despre sosirea lui Petru cel Mare la Iasi; batalia de la
Stanilesti s.a.).
Dar Neculce are si darul portretizarii, creionand fizionomii vii, sugerand caracterul
printr-un element particular: un gest, o actiune simpla, un tic, un obicei sau
conturand portrete complexe (Dimitrie Cantemir; vizirul Gin Ali-pasa; Dumitrasco
Cantacuzinul “grec talpiz si fricos”; Constantin Cantemir “carte
nu stie ci numai iscalitura invatasa de o face”; Constantin Mavrocordat).
Legenda despre Nicolae Milescu Spatarul este penultima din sirul celor 42 care
preceda letopisetul. In ea se povesteste destinul senzational al unui mare boier
si carturar roman, care, complotand impotriva lui Stefanita-Voda, a pribegit
prin mai multe tari ale lumii. Prezentandu-si personajul, cronicarul se opreste,
in treacat, asupra unor amanunte care il individualizeaza si-i sau identitate
(boier de la Vaslui, “mandru si bogat, pre invtat si carturar, si stie
multe limbi” etc.). Dupa aceea urmeaza o insiruire de episoade, anecdote,
incidente din viata spatarului, prin care se completeaza treptat schita de la
inceput. Cresterea fabuloasa a faimei lui Nicolae Milescu, devenit Nicolae Carnul,
este sugerata de Neculce cu un remarcabil simt al compozitiei. Cronicarul tine
treaz interesul cititorului prin felul cum alterneaza scenele de bucurie si
amaraciune, de rusine si speranta, de intuneric si lumina, care au toate ca
erou principal un singur om, carturar si aventurier deopotriva, prin voia lui
si mai ales a altora.
Legenda lui Milescu este, de fapt, o schita a vietii unui om, un portret biografic,
in care detaliile de caracterizare morala izvorasc din intamplari, tradand preferinta
lui Neculce pentru portretul anecdotic. Dar ceea ce particularizeaza in mod
deosebit aceasta legenda este atmosfera de basm, de “a fost odata ca niciodata”,
care invaluie treptat amintirea spatarului. Prin aceasta, Neculce se dovedeste
inca o data un mare artist, intuind ca oamenii suprevietuiesc in legenda.
Inzestrat cu o simtire aleasa, dar mai ales cu harul cuvantului, devenit arta,
Ion Neculce este “intaiul mare povestitor roman” (G. Calinescu).
